Belize: trafic inter-american de cocaină

BELIZE – PLACĂ TURNANTĂ A TRAFICULUI

INTER-AMERICAN DE COCAINĂ

Paul Polidor (politolog)

 

 

Reper:

Titlul original: ”Ross Kemp on gangs”

Genul: Film documentar

Titlul cu care a fost difuzat în limba română:

„Ross Kemp în jungla urbană”

Presented by Ross Kemp

Series Producer: Matt Bennett

Directed by Even Thompson

A TIGERASPECT PRODUCTIONS and MONGOOSE PRODUCTIONS

for SKY TELEVISION

Copyright: British Sky Broadcasting – 2008

(Citatele din acest material, care nu fac referire la opera unui anumit autor, reprezintă transcriere

de pe banda video)

 

1.INTRODUCERE

Ţările mici, de multe ori datorită poziţionării lor geografice, joacă un rol de neignorat în extinderea criminalităţii transfrontaliere, mai ales în contextul unor afaceri desfăşurate la nivel internaţional, iar Belize nu face excepţie în acest sens. Asta pentru că vorbim de miliarde  de  dolari  care  se  rulează în traficul de cocaină dinspre continentul  sud-american  către  cel  nord-american, 37% din cocaina de contrabandă intrând în S.U.A. prin Belize. Filmul documentar prezintă nişte imagini şocante, care contrastează cu prezentările oficiale ale acestei ţărişoare, aparent nesemnificativă în concertul regional şi geopolitic, de aceea studiul de faţă încearcă o abordare în aria interferenţelor, care poate lumina unele aspecte obscure sau mai dificil de înţeles.

2. BELIZE, ISTORIE ŞI DEVENIRE:O GĂSELNIŢĂ A MARILOR PUTERI

Cu o suprafaţă de 22.965 km pătraţi (unele surse dau suprafaţa de 22.963 km. pătraţi, iar altele de 22.966 km. pătraţi) şi o populaţie de peste un sfert de milion de locuitori (o sursă din 2009 indică o populaţie de 295.000 de locuitori), Belize certifică, în opinia noastră, statutul de zonă a interferenţelor culturale de-a lungul secolelor, fiind unul din teritoriile cu cele mai amestecate populaţii şi de aceea fără identitate naţională bine precizată, în ciuda reclamelor pentru diferite enciclopedii şi dicţionare.Belize a fost aria de vieţuire în Evul Mediu a triburilor amerindiene maya (unele vestigii din perioada numită preclasică, aprox. 300-900 d.Hr., fiind studiate pentru a se descoperi cauzele pentru care mayaşii s-au îndreptat către nord, după ce brusc şi-au părăsit aşezările), ulterior a fost locuit de amerindieni din zona Caraibilor.Prezenţa lui Cristofor Columb (1451-1506) este consemnată de diferite surse: unele afirmă că acest teritoriu ar fi fost descoperit de Columb, altele că a fost vizitat de Columb în 1502, iar altele că navigatorul ”a observat insula în 1504, în ultima din cele patru călătorii americane”(1) Belize de mai târziu a fost inclus, începând cu secolul al XVI-lea, în viceregatul Noua Spanie, aşa că ne-am aştepta, precum în majoritatea ţărilor din America Centrală, ca în Belize limba oficială să fie spaniola. Spaniola, este adevărat, se vorbeşte actualmente foarte mult, dar nu a reuşit să devină limba oficială, şi acest lucru are o explicaţie politică.O altă putere a timpului avea alte planuri cu acest teritoriu mereu în bătaia tranzitului; ce s-a întâmplat, prin urmare, în 1638 ? Scurtând povestea, o variantă spune că pe cursul râului Belize se stabilesc coloniştii englezi, care îşi consolidează autoritatea şi reuşesc o primă recunoaştere din partea Spaniei în 1798. Mai nuanţat şi mai aproape de adevăr sună astfel: ”Pe la 1638 nişte marinari britanici naufragiaţi au ajuns aici şi au înfiinţat primele aşezări. Ei şi-au dat seama imediat de abundenţa lemnului preţios şi şi-au câştigat traiul din exportul acestuia. La sfârşitul secolului XVIII au izbucnit conflicte cu spaniolii, care au capitulat în faţa britanicilor şi s-au retras înfrânţi.”(2)Secolul al XIX-lea are câteva repere importante, însă, şi aici datele diferă în funcţie de surse. După 1798, stăpână pe situaţie, peste mai puţin de o jumătate de secol, în 1836, Marea Britanie revendică statutul de posesiune a acestui teritoriu cu numele de Hondurasul Britanic (pe mare cel mai apropiat vecin este Hondurasul „nebritanic”, la 75 km. distanţă peste golful omonim). În 1862 câştigă statutul de colonie şi abia după nouă ani, în 1871, devine colonie a Coroanei britanice, putere care va accepta foarte greu ideea de independenţă şi apoi acordarea acesteia.A doua jumătate a secolului al XX-lea a adus şi alte forme de confruntare inter-zonale: la referendum-ul din 1960, populaţia din Hondurasul Britanic respinge cu vehemenţă anexarea la Guatemala, în urma acestui eveniment Marea Britanie acordând în 1964 teritoriului autonomie internă. Cine se uită pe hartă va observa că această ţară mică, situată pe coasta  estică a Americii Centrale istmice, vecină la est cu Marea Caraibilor marginită de Mexic la nord-vest şi de Guatemala  la vest şi sud, parcă este „înghiţită” de Guatemala dominatoare, precum în Orientul Mijlociu Libanul de Siria. La 1 iunie 1973 îşi ia numele de Belize, însă abia după opt ani, la 21 septembrie 1981 i se acordă independenţa în cadrul Commonwealthului. Marile puteri ţărilor mici, pe care vor să le domine pentru interese economice concrete, dacă nu au un duşman, le inventează ele unul. Sunt surse care afirmă că un permanent conflict teritorial cu Guatemala face absolut necesară continuarea prezenţei militare britanice în Belize, ceea ce nouă ni se pare „cusut cu aţă albă”. Este adevărat că Guatemala a refuzat să recunoască independenţa noului stătuleţ vecin, dar de fapt Guatemala refuza recunoaşterea independenţei  ultimei colonii britanice din spaţiul american !… Iniţial a revendicat suveranitatea asupra întregii ţări, ulterior numai asupra a 20% din teritoriu, districtul sudic Toledo.Într-un teritoriu aproape eminamente hispanic, această oază de interese britanico-americane le-a stat în gât  ca un os ţărilor de prin împrejurimi. Şi, ca să dăm un exemplu concludent de excludere intenţionată a statului Belize din „clubul zonal”, pentru Guatemala (cităm) ”balanţa comercială continuă să fie negativă: izolarea economică din perioada războiului civil este depăşită treptat. Guatemala, Mexic, Honduras şi El Salvador  au semnat în 2001 un acord de comerţ liber de pe urma căruia profită şi Guatemala. Lipsa de investiţii este o barieră în calea dezvoltării, în principal din cauza nivelului ridicat al dobânzilor şi datorită răspândirii corupţiei”(3). În contextul macro-continental, spaţiul american înseamnă, de fapt, spaţiul dominat de S.U.A., iar în cazul analizat de noi au fost puşi, de regulă, numai conducători „cuminţi şi ascultători”, de aceea Belize nu a fost victima reacţiilor adverse şi a „tablei de şah”, plină de răzvrătiri şi revolte, precum în Guatemala: ”United Fruit a lansat o agresivă campanie de imagine în Statele Unite cu scopul de a convinge publicul şi Congresul american că Arbenz (fostul preşedinte al Guatemalei, ales în mod democratic, lider care a promis că va ajuta săracii şi clasa de mijloc printr-un program de reformă agrară, în condiţiile în care firma americană, United Fruit Company, era proprietarul despotic al multor pământuri din America Centrală –prec.n.) făcea parte dintr-un complot rusesc şi că Guatemala era un satelit al Uniunii Sovietice. În 1954 CIA a orchestrat o lovitură. Piloţii americani au bombardat capitala Guatemalei (Ciudad de Guatemala), iar Arbenz /…/ a fost înlăturat, înlocuit fiind de colonelul Carlos Castillo Armas, un nemilos dictator de dreapta.”(4) Rezultatele nu s-au lăsat prea mult aşteptate, iar concluzia este una : nimeni nu se împotriveşte Statelor Unite! „Noul guvern datora totul celor de la United Fruit. Pe lângă mulţumiri, guvernul a deturnat procesul de reforme privind proprietatea  pământului, a abolit taxele pe dobânda şi dividentele plătite  investitorilor străini, a eliminat  votul secret şi a trimis la închisoare mii de oameni care îl criticau. Oricine îndrăznea să vorbească  făţiş împotriva lui Castillo era  persecutat. Istoricii au stabilit  originea violenţei şi terorismului care a lovit Guatemala  până la sfârşitul secolului în alianţa, nu foarte secretă, dintre United Fruit, CIA şi armata din Guatemala, sub conducerea  colonelului dictator”.(5)

 

3.FOSTA CAPITALĂ BELIZE, PARADISULTRAFICANŢILOR DE COCAINĂ

Pentru criminalitatea transfrontalieră statul Belize este o adevărată mină de aur. Coasta lungă de sute de kilometri, care poate reprezenta, în acelaşi timp, şi graniţe terestre nepăzite, facilitează la nivel global un trafic de cocaină care atinge în fiecare an, ca valoare,  suma de 23.000.000.000 (douăzeci şi trei de miliarde) dolari. Pentru traseul narcoticelor, Belize a căpătat un rol capital în afacerea mondială a drogului, întrucât prima etapă a business-ului şi anume producţia  de  pe  continentul sud-american se „împlineşte” prin cea mai importantă etapă, cea a trimiterii şi desfacerii mărfii pe continentul nord-american. În acest context, termenii cei mai potriviţi vizează ”importul şi exportul (în conotaţiile semantice corespunzătoare  acestora, deplasarea fizică a produselor stupefiante de pe teritoriul unui stat în teritoriul altui stat  sau din limitele unui teritoriu în limitele altui teritoriu din acelaşi stat)”.(6)Plajele din Belize atrag un număr de turişti anual de patru ori mai mare decât toată populaţia ţării, dar în acelaşi timp labirintul de mangrove şi de insule atrage  traficanţii de narcotice. Din nefericire, pagubele produse de un uragan au afectat atât de tare oraşul Belize, încât a cedat în 1970 statutul de capitală în favoarea oraşului Belmopan. Aceasta ar putea fi explicaţia oficială, celălalt tip de explicaţie fiind extrem de practică :nu trebuie să stea guvernul cu nasul în toate afacerile noastre, mai ales că, faţă de Belmopan, Belize cumulează  o bună parte din populaţia ţării, plus afluxul intens de turişti şi contrabandişti. Aici cocaina vine pe mare, columbienii folosind bandele locale (recompensate cu droguri, arme şi bani gheaţă) pentru ca „marfa” să ajungă la cartelurile mexicane, după cum se specifică în documentarul prezentat de Ross Kemp. În Belize trăiesc circa 3.000 (trei mii!) de gangsteri, oraşul este plin ochi de arme şi droguri, anual sunt sute şi sute de crime comise de bande, Departamentul de Stat al S.U.A. descriind situaţia ca fiind critică. Dar ce treabă are Departamentul american cu o ţară care nu este teritoriu american ? Sunt multe motive care ”explică” supoziţia noastră, conform căreia Belize este o găselniţă şi o afacere a marilor puteri : în primul rând, cea mai mare parte a drogurilor se îndreaptă, dinspre Columbia, via Belize, către Mexic şi S.U.A.; în al doilea rând, nu credem că din cei peste un milion de  turişti care vin anual în Belize la distracţie nimeni nu prizează cocaină  sau nu cheltuie bani pentru a-şi satisface  plăcerile. Pe de altă parte, nu trebuie ignorată nici relaţia de dependenţă  faţă de „ţara-mamă”: în 1997, spre exemplu, statisticile  indicau că, pentru Belize, principala piaţă de desfacere era Marea Britanie  cu 45,5%, de aceea nu deranjează pe nimeni, se sugerează în textul documentarului, dacă armata britanică face instrucţie în Belize. Cu doar 70.000 de locuitori, fosta capitală „este al şaselea cel mai periculos  loc din lume unde poţi muri împuşcat. Belize este un oraş la un pas de anarhie : poliţia încearcă să controleze  violenţa, alături de care lucrează forţele de apărare, înarmate  masiv”.(7) Şi este doar o faţetă a problemei. Acum vom intra în miezul chestiunii,  pe teritoriul  bandelor.

 

4. ”NOI, NEGRII, IERTĂM, DAR NU UITĂM:VĂ VOM UCIDE ŞI PE TINE, ŞI PE FEMEIA TA !”

Nu este o glumă. Ross Kemp se află într-o maşină alături de un poliţist, dar omul legii spune că, atenţie, la nici 100 de metri de secţia de poliţie ai intrat în teritoriul bandelor. Sunt vecinii poliţiei, căreia îi lasă „bilete de amor” pe ziduri cu litere de–o şchioapă: ”Suntem ucigaşi sângeroşi. Duceţi-vă dracului cu toţii !” Frumos, elegant. Poliţistul exemplifică: într-un week-end au avut loc incidente serioase cu arme de foc. Este filmată zona despre care vorbeşte: „Casele sunt din lemn, gloanţele pot trece prin ele. Penetrează casa şi tot ce-i prin ea.”(8) Cad victime copii nevinovaţi, femei, în general populaţie civilă. Imaginaţi-vă aceste scene terifiante în Ploieşti, de exemplu, ca gloanţele să secere copii stând în casă. O criminalitate crescândă trebuie să dispună şi de o ofertă variată de „scule”, aşa că în cartierele active,în care au loc împuşcături, armele de foc sunt diversificate:

*puşca AK-47 ;

*puşca AR-15 ;

*puşca M-16;

*semiautomate ;

*explozibili.

De altfel, într-o seară, povesteşte poliţistul , a explodat în oraş o grenadă asupra unui grup de tineri. Este un caz extrem de rar în istorie, spune omul legii, când se aruncă explozibil peste un cartier populat, unde cresc foarte mulţi copii de vârstă mică : ”Sunt zone extrem de sărace. Oamenii nu primesc nici un fel de ajutor social şi trăiesc din vânzarea cocainei şi a marijuanei.”(9) Reamintim că analizăm criminalitatea în Belize, care este un stat având, cităm: ”Regim politic: Monarhie parlamentară în Commonwealth:  Şef de stat: Regina Elisabeta  a II-a, reprezentată de un guvernator general„(10) Violenţa  a atins praguri de neînchipuit, afirmă documentarul, exemplificând prin banda Dog Pound, care a devenit notorie  în  Belize, pentru  că,  în  loc să te atace cu arme, ”te muşcau de gât  sau îţi smulgeau urechile cu dinţii ;  te muşcau  precum câinii, ca să-ţi sfâşie gâtul, urechea sau obrazul.”(11) Aceste practici animalice au legătură, mai degrabă, cu sălbăticia, prin urmare nu s-a filmat într-un oraş din America Centrală, ci direct în jungla socială afro-americană. Relaţiile sociale de acest tip sunt decelate şi  de gândirea  clasicilor  sociologiei, care au încercat să prevină societăţile prin aserţiuni  nu de puţine ori încărcate de vizionarism: ”Durkheim a fost foarte abil în demonstrarea modurilor de funcţionare a ceea ce el numeşte  realităţile sociale, pe care le-a descris ca fiind  moduri de a acţiona, a gândi şi a simţi, externe individului şi dotate cu o forţă de constrângere, motiv pentru care realităţile sociale controlează individul.”(12) Ross Kemp reuşeşte, asumându-şi nişte riscuri, să facă un interviu cu banda Dog Pound. La interviu toţi aveau feţele acoperite. Redăm câteva reacţii-repere, selectiv, din timpul interviului: „Dacă–mi ucid doi băieţi, eu le voi ucide trei ! // M-am născut în cartierul meu şi aici voi muri. // ”Nu avem parte de slujbe bune, de salariu minim, de ceva bănuţi. Cum să trăim ? Am crescut în ghetto. Fata mea are  trei ani, băieţelul meu un an. Am o răspundere şi trebuie să mă achit de ea„.(13) Lipsa  unei perspective asupra zilei de mâine naşte mărturisiri fruste, care explică de ce infracţionalitatea rămâne printre singurele soluţii de acţiune şi supravieţuire. Pentru a putea domina o ţară cu toate structurile ei sociale, trebuie să ai specialişti în criminalitate urbană care să pregătească acest teren sensibil, de aceea nu întâmplător sociologia  specializat–urbană care a făcut cercetări amănunţite în această direcţie a fost cea americană : ”Sociologii din Chicago nu au analizat societatea ca pe un întreg sau un megasistem care controlează totul, ci grupurile mai mici şi modul în care ele îşi înţelegeau rolul în societate. Deoarece Chicago era o societate în dezvoltare rapidă, formată din numeroase etnii, sociologii puteau urmări direct un proces social complet nou. Culturile imigranţilor şi-au format propriile subgrupuri în ghetourile în care ideile standard ale americanilor albi nu ajungeau. Şcoala de la Chicago a realizat o serie de studii despre grupuri şi bande nonconformiste alienate.”(14) Aspectul interferenţelor culturale  a fost cercetat destul de puţin, de aceea ar trebui să ne pună pe gânduri următorul pasaj al filmului : ”Noi, negrii, iertăm, dar nu uităm. Dacă uit de tine azi, nu este o problemă, îmi voi aminti de tine peste patru ani şi, dacă voi avea arma în mână, te voi ucide şi pe tine, şi pe femeia ta. Te ucid, nu-mi pasă.”(15) Poşta electronică este, pur şi simplu, asasinată de celebrele „scrisori nigeriene”, ulterior  vest–africane, chiar şi în România, dar nimeni nu vrea să spună adevărul despre acest gen de infracţionalitate. Léopold Sédar Senghor face o incursiune în cultura negritudinii, dar cât ai încerca să găseşti ceva despre defectele africanilor, nu vei găsi. În schimb, extrem de interesantă este analiza „sângelui” ca produs al interferenţelor în istorie. Practic ceea ce a ascuns în volum despre gena violenţă, afirma indirect vizavi de „încrucişări” pe alte continente, în cazul nostru sud-american. Într-un dărâmător studiu, intitulat „Asturias metisul”, Senghor afirma că  „era născut la 19 octombrie 1899, în Guatemala, la confluenţa  sângelui spaniol şi indian. În mod fizic era, deci, metis, dar de un dublu metisaj. Paul Rivet ne învăţa că în vinele indienilor din America tropicală curgea sânge negru; Alexander von Wuthenau ne-a confirmat-o la Primul Festival Mondial al Artelor  Negre. Cât despre spanioli, se ştie bine că, tot astfel ca şi ceilalţi mediteraneeni, provin din toate înrudirile: a iberilor şi celţilor, a fenicienilor şi evreilor, a germanilor care au traversat peninsula să se războiască în Africa de Nord, şi a maurilor veniţi de pe malurile Senegalului ca să ocupe o treime din aceeaşi  peninsulă, timp de vreo şapte sute de ani. Şi, pentru a nu merge până la negroizii din Capsian, dacă vechii greci îi numeau pe aceştiaMauroi , „Mauri”, era din cauza culorii întunecate a pielii lor.

De fapt, erau berberi metisaţi cu sânge negru.„(16)

5. TRAFICUL DE COCAINĂ. VARIANTE ,,DE LUCRU” ÎNTR-O SOCIETATE ANOMICĂ

Pentru cartelurile sud-americane Belize reprezintă un punct nevralgic şi rentabil, întrucât sunt întrunite aproape toate condiţiile realizării unei infracţionalităţi la scară mare.  Spunem  „aproape”,  întrucât  poliţia  din Belize nu are nici o dotare tehnică şi nici personalul care să se opună forţelor de contrabandă : abia în 2006, prin  sprijin financiar venit din S.U.A., a apărut prima Pază de Coastă  din Belize, mai mult de faţadă,  în opinia noastră. Deşi are opt vase cu care îi intimidează (şi cam atât!) pe infractori, Paza de Coastă are de acoperit peste 14.000 kilometri pătraţi de ocean, prin urmare îi este imposibil să împiedice sosirea pe mare a  traficanţilor. Se punea şi întrebarea : dacă spre nord graniţa cu Mexicul este destul de aproape, de ce infractorii nu duc marfa direct în Mexic ? Folosesc Belize, pentru că nu există destui oameni sau forţe de ordine care  să-i  apere  zonele de coastă şi ţărmurile. Datorită situaţiei materiale dezastruoase, localnicii, decât să sprijine forţele de poliţie, pactizează cu diavolul oferind  traficanţilor  canistre pentru combustibili şi informaţii, adică le spun unde sunt recifele, dar şi poliţia la pândă. Şi se face  trocul : columbienii  oferă  droguri contra carburant. Un intervievat spune şi cât: două kilograme de cocaină pentru două canistre ! Vi se pare puţin ? Plus că mai există  şi „Loteria maritimă’’, adică pe româneşte „Dacă nu curge,  pică” : asta înseamnă că localnicii găsesc  în apă  ceea ce rămâne după o livrare, rămăşiţe de  stupefiante, care pătrund în mediul  social. Că ele duc  imediat la  lupte  între  bande este  sigur : oricum, altceva n-au de făcut. De când au apărut aceste cantităţi ameţitoare de cocaină, nu mai există culoare  omogenă de piele, ci doar  atotputernicul dolar,care  face  exact  ce-a făcut de-a  lungul istoriei: dezbină, învrăjbeşte. Bandele se suspectează, se spionează, se înjunghie. Ca nişte lupi care-şi delimitează cu urina teritoriul, liderii bandelor îşi apără  zona  de acţiune  cu ferocitate (exemplu: înfig şurubelniţe în gâtul sau spatele duşmanilor!, că doar nu s-a schimbat nimic de la latini citire,” Homo homini lupus”, sau aruncă, într-o  manieră „clasică”, aşa,  câte-o grenadă în public). Din  nefericire, ţintind un zid, schijele  vor ricoşa, mutila ori ucide.Cea mai  gravă problemă pentru mediul social, spectator la aceste orori, o constituie interferenţele dintre teritoriile  inamice : oamenii sunt efectiv prizonierii bandelor de stradă, iar  preţul părăsirii cartierului în care locuieşti  poate fi moartea. În Belize traficanţii  nu-şi  abandonează  doar ambarcaţiunile, ci şi avioanele, pentru că valorează doar o mică parte din încărcătură. „Stat în stat”, marii  lideri din spatele traficului au închis un loc public, în Belize,pentru a-l folosi ca pistă de aterizare. Au  delimitat o porţiune de autostradă suficient de lată pentru a-şi  face  treaba, inclusiv au ciuruit  parbrizul  maşinii de poliţie care a îndrăznit să-i deranjeze.Rentabilitate ? Într-un astfel de avion, confirmă poliţistul intervievat,se poate  transporta  lejer cocaină în valoare de 50.000.000 dolari (cincizeci de milioane), iar avionul valorează cam un milion, prin urmare, dacă-l abandonează,pierderea este mai mult decât acceptabilă. Caporalul Longsworth, intervievat de Ross Kemp, spune că în Belize „cocaina a început să intre pe la finalul anilor 1980 spre începutul anilor 1990. Un kilogram de cocainăîn Belize face cam 10.000 de dolari. Dacă e prelucrată pentru distribuţie în doze mici, valoarea ei se triplează. Tone de cocaină trec prin Belize  anual : 7% rămâne  aici, rezultând în mare parte cocaină cristalizată. Distribuitorul principal are un laborator de prelucrare.El o prelucrează, le-o dă gangsterilor la colţ de stradă, iar ei o vând toxicomanilor. Distribuitorul nu e singurul lider, sunt şi alţii care au legături cu cartelurile şi bandele„.(17) Ştirile televiziunilor din Belize prezintă un caz extrem de dur şi, în acelaşi timp, special, caz care confirmă ramificaţiile otrăvite ale traficului de droguri până la nivel  guvernamental, documentarul având curajul să  dezvăluie   faţa   nevăzută  şi  criminală  a  unui  lider. Nu este o noutate că membri ai guvernelor sunt implicaţi în întreţinerea şi dezvoltarea criminalităţii transfrontaliere, dar ce se întâmplă  într-o  ţară  mică  nu poate fi  făcut, se  subînţelege, decât cu încuviinţarea tacită a marilor  puteri. Banul nu mai este ochiul dracului, ci s-a transformat în diavolul însuşi, cu tentacule în loc de coarne: ”Era şeful bandei din Str.George, un VIP în lumea interlopă din Belize. El  a fost angajat (subl.n.) de un membru corupt al guvernului  din Belize  ce colabora cu cartierul mexican Juarez pentru a introduce 12 tone  de cocaină în S.U.A. cu ajutorul membrilor înarmaţi  ai bandei  din Str. George. Era un tip tare, care le spunea  poliţiştilor în faţă că este de neatins  şi că avea la dispoziţie 30.000.000 dolari bani gheaţă.”(18) Este relevată  astfel o stare de anomie a societăţii, iar această stare de lucruri confirmă ipoteza conform  căreia „anomia”, într-un sens mai special, apare în tot ceea ce este dezechilibru între forţele noastre “interioare (dorinţe, pasiuni, sensibilitate etc.) şi forţele exterioare (cantitatea de bunuri economice, respectabilitatea, aprecierea, puterea, influenţa, privilegiul,  prestigiul etc.). În  orice moment ar trebui că între plăcerea acţiunii şi neliniştea  dureroasă care o însoţeşte să existe o balanţă  favorabilă celei dintâi. Anomia este, deci, în acest plan  starea care  răstoarnă o asemenea  balanţă, demotivează acţiunea, o face  neplăcută, lipsită de sens, dureroasă, absurdă chiar.”(19 )  Oricine se uită cu atenţie  la acest film documentar  şi încearcă să înţeleagă şi să citească „printre rânduri”, va observa iţele ascunse ale afacerii marilor puteri în Belize, manevrând un guvern marionetă, implicat în acceptarea infracţionalităţii generalizate, ba chiar în sprijinirea acesteia. Istoria  sociologiei  denumeşte acest context anomia unei societăţi incluzând „inexistenţa ori ineficacitatea unei autorităţi capabilă să spună ce este drept şi să fixeze limita pasiunilor, astfel încât acea limită să fie admisă. Când  spui despre o societate că este anomică, spui că îi lipseşte în întregime  puterea  morală  da a fixa ce e drept şi ce e nedrept  în această societate  şi de a  pune limite acceptate  diverselor  pasiuni.”(20)

Ross Kemp face un tur de forţă  şi, după acest episod,  reuşeşte să prindă un scurt interviu cu unul  dintre  liderii bandei  din Str.George, Jason Brown, care cu detaşare  spune băieţilor din echipa de filmare că el, pentru  membrii  de rând ai bandei, se consideră „un fel de  locotenent. Mă  asigură că soldaţii  noştri îşi îndeplinesc  sarcinile. Eu sunt plătit, dar răspund şi de cei din subordinea mea. Maşina mea are geamuri fumurii, tu nu mă vezi, dar eu te văd. Băieţii  mei vor aştepta să le spun să acţioneze. În 15 minute te vor ataca şi vei fi mort. Dacă îl omori pe unul de-al lor, ei vor să se răzbune  imediat. // Dacă eu, la ora prânzului, îl împuşc pe unul în cap şi tu eşti martor, dacă ai spune cuiva, ţi-aş împuşca  şi familia, şi pe tine.”(21) Jason Brown a recunoscut că este  responsabil  de  fapte  atroce, cutremurătoare şi, cu toate acestea, deşi  ştia  că este urmărit, a acceptat să ducă  echipa  de  filmare în Str. George. Reacţia criminalilor  a fost firească, pentru  ei  legea junglei  este o  stare de fapt : ”Nimeni nu-şi face de cap  aici. /…/ Nu ne pasă din ce bandă este, îl omorâm, oricine-ar fi. // Am fost deja închis pentru  uciderea  unui poliţist.”(22) Reporterul  este  şocat  de atitudinea  lor  relaxată  faţă de violenţă : „În alte  locuri  nu simţi că stai  pe stradă lângă cei mai înrăiţi criminali, care,  însă, brusc se pot schimba, să apese pe trăgaci, să arunce  grenade  instantaneu.”(23) În opinia noastră aici  avem de-a face cu o formă a unor tipuri particulare de criminalitate, mai ales prin „posibilitatea  trecerii  de la  starea acută la cea cronică”(24)Precum un animal între duşmani, mereu la pândă sau hăituit, omul este o fiară în jungla urbană. Jason şi-a folosit o dată fetiţa drept scut împotriva focurilor de armă în momentul când s-a tras asupra lui, de aceea Ross Kemp mărturiseşte în faţa camerei de luat vederi că îi este greu să realizeze aceste  emisiuni. Aproape la fel se întâmplă şi cu noi, cei care analizăm documentarele despre  criminalitate: ne încărcăm cu energie  negativă. Chipurile pe care le-am văzut în Belize, mai negre ca  tuciul, îţi  dau impresia că te afli  mai mult în Africa decât în America Centrală, iar prezentările din diverse  enciclopedii şi dicţionare îţi  oferă  informaţii derutante : ”Populaţia este un amestec eterogen. Oameni de diferite culori, limbi şi origini formează un amestec al culorilor. Ca număr, cel mai mare grup mestizos,49%  întrecându-i  pe creoli care ating 25%. Indigenii (11%) care locuiesc  mai ales în partea  nordică  şi vestică a ţării, sunt  urmaşii  mayaşilor care în trecut trăiau în actualul Belize. Garifuna (6%) formează un grup  etnic  distinct  din amestecul  populaţiei  negre (sclavi  africani şi urmaşii acestora) şi caribi. Pe  lângă  aceste grupuri  mai trăiesc  în ţară minorităţi de origine  asiatică (în special indieni şi chinezi) şi europeană.”(25) Era de aşteptat: aţi văzut  vreun loc pe planetă unde să nu existe chinezi ? Genul  acesta de manifestare  în faţa  violenţei  spune foarte mult  despre  interferarea  sângelui şi chiar a unor  cutume  inter-continentale, iar  concluziile  documentarului  sunt  revelatoare: ”Faptul că unii încă vor  să-l ucidă  pe acest tânăr  şi că el încă e hotărât să se  răzbune, demonstrează ciclul nesfârşit de violenţă şi de represalii  ce există în Belize. Mi se întâmplă ca, după filmări, să plec cu mai multe  întrebări  decât răspunsuri. Dar cel mai îngrijorător este că, prin această ţară mică,  tranzitează sute de tone de cocaină /…/ Iar  cererea  de cocaină e globală !…”(26) Reacţiile oamenilor  legii, care sunt implicaţi în stoparea acestui gen de infracţionalitate, aproape de oriunde  pe planetă, sunt unanime : sistemul  globalizării, cu premeditare conceput, nu va eradica fenomenul, ci îl va amplifica.

 

NOTE

 

(1)MAREA  ENCICLOPEDIE – STATELE LUMII

Ediţia originală publicată în 2008

Das Neue Bild unserer Welt

Copyright 2008 wissenmedia GmbH, Gütersloh / Germania

Copyright 2009, Editura Litera  pentru versiunea în limba română

Traducere din limba engleză: Laura Perşoiu, Florentina Corban

Vol.7: America Centrală şi Indiile de Vest, p.16

(2) Ibidem

(3) Ibidem, p.20

(4) John Perkins, Confesiunile unui asasin economic, trad: Ana Budică – Bucureşti: Litera Internaţional, 2007, p.20

(5) Ibidem

(6) Vezi Eldar H. Hasanov, Lupta împotriva infracţionalităţii legate de droguri. Aspecte de dreptinternaţional şi comparat: Traducere de Ştefan Hostiuc, Editura Paideia, 2002, p.51

(7) ”Ross Kemp on gangs”

(8) Ibidem

(9) Ibidem

(10) Marea Enciclopedie, op.cit, p.16

(11) ”Ross Kemp on gangs”

(12) Richard Osborne şi Borin Van Loon, Câte cevadespre  sociologie, trad. Roxana Niţă, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2003, p. 44

(13) ”Ross Kemp on gangs„

(14) Richard Osborne şi Boris Van Loon, op.cit, p.76

(15) ”Ross Kemp on gangs„

(16) Léopold Sédar Senghor, De la negritudine lacivilizaţia universalului, Editura Univers, Cu un cuvânt  al autorului, Selecţie şi traducere : Radu Cârneci  şi Mircea Traian Biju, Bucureşti – 1986, p.233

(17) ”Ross Kemp on gangs„

(18) Ibidem

(19) Ilie Bădescu, Istoria  sociologiei: Vol 1: Perioadamarilor sisteme,  Editura Economică, Bucureşti – 2002, p. 351

(20) Ibidem

(21) ”Ross Kemp on gangs”

(22) Ibidem

(23) Ibidem

(24) Virgil Dragomirescu, Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.94

(25) Marea Enciclopedie, op.cit, p.15

(26) „Ross Kemp on gangs”

 

 

 

 

 

Please follow and like us:
20
X

Pin It on Pinterest

X