Eugen Cristea va realiza antologia de texte:,,Muzica lui Paul Polidor în casa familiei Tarkovski”

Reper:

Мастерство Пауля Полидора при переводе Воспоминаний об Андрее Тарковском Вадима Юсова поражает. Язык перевода наслаивается на форму оригинального текста, также как “traduttore” на  ”tradittore”. Н. Стоян (26 августа 1987)

3.אמנות פאול פולידור בתרגום “זכרונות על אנדריי טרקובסקי” מדהימה. שפת התרגום משתלבת לצורת נוסח מקורי כמו “traduttore” ל”tradittore“.
נ. סטויין (26 באוגוסט ב 1987)

”Paul Polidor este atât de expresiv – limba se îndoaie după cuvântul original în traducere, oricât ar fi traduttore de tradittore – în transpunerea Amintirea lui Andrei Tarkovski de Vadim Iusov.” N.Stoian (26 august 1987)

ARGUMENT. Întrucât coorganizatoarea Z.L.U. din Moscova  s-a temut că muzica lui Polidor pe versurile lui Arseni Tarkovski (care uimise artiștii emeriți ai Rusiei în turneul din 2002)  o  va  eclipsa  pe  cea  a  amantului ei din acea perioadă,  compozitorului-interpret Polidor i s-a interzis viza ajungerii la centenarul nașterii marelui poet din familia Tarkovski în anul 2007(care se desfășura în Ucraina), ulterior, după patruzeci de ani (1976-2016) de ignorare sau interzicere a cântecelor sale, artistul Paul Polidor devenind membru al Academiei de Literatură și Arte a Ucrainei(2016) & laureat și medaliat al premiilor internaționale ,,Mikola GOGOL” al statului ucrainean(2017); ,,Francesco PETRARCA”(Roma-Italia,2019); ,,De Richelieu”(Odessa,2019); ,,Franz KAFKA”(Germania-Austria-Republica Cehă,2019) & ,,Heinrich Böll”(Germania, 2019).

Fundația ,,Paul Polidor”, București (8 ian.2020)

 

AMINTIREA LUI ANDREI TARKOVSKI

CUVÂNT DESPRE PRIETENIE

de Vadim Iusov

 

Andrei Tarkovski  a reuşit să realizeze şapte filme şi jumătate (numesc “jumătate” scurt metrajul “Tăvălugul  şi vioara”); trei şi jumătate le-am  lucrat împreună, totodată  au fost şi primele lui filme. Nu numai că am trăit alături de el o mare parte din viaţă, ci am văzut cum a-nceput totul. Am  văzut doar? Nu, am  trăit  toate  acestea, parte a acestei vieţi, eu însumi am fiert în acelaşi cazan cu el pentru artă. Tarkovski  a  jucat  un rol  imens în destinul meu de creator. Mi-a oferit mult şi din punct de vedere uman.

– Daţi-mi o cameră de luat vederi şi o peliculă şi voi uimi lumea ! Andrei  a căzut pe gânduri şi, după o pauză, plină de discuţii ”străine”, a zis încet:

– Nu, n-o s-o uimesc. Nu îmi mai trebuie nimic…

Dar, după părerea mea, a uimit şi lumea, a şi zguduit-o prin emoţie, a învăţat-o ceva…

În întorsăturile zilnice ale vieţii deseori “coboară” mediocritatea, zădărnicia, vanitatea comportărilor noastre – şi trebuie să te ridici deasupra banalităţii, a prozaismului pentru a scoate în evidenţă  principalul, importantul. Asta a şi făcut în artă Andrei Tarkovski, apărând  cu succes  dreptul  adevăratei creaţii. Când vine  vremea  să-ţi  aminteşti de cel  cu care acum vorbeşti doar în minte, în închipuire, în asemenea momente te întorci spre început, la prima  întâlnire:  aici omul nu numai că îţi apare în faţă ca odinioară, dar trăieşte prin tine. Poate că asta nu se întâmplă  întotdeauna, cu toţi, dar între mine şi Andrei totul s-a  petrecut aşa. Îmi amintesc clar culoarul îngust al uneia din asociaţiile  cinefile din Moscova şi un tânăr îmbrăcat elegant în această lipsă de spaţiu: un costum gri, răcoros, o cravată cu un nod corect făcut, o tunsoare de arici…  Era zgribulit, îşi apăra susceptibilitatea printr-o accentuată eleganţă, printr-o corectitudine rece, pedantă. Apoi l-am văzut de foarte multe ori la filmări într-un  fel de pieptar impregnat cu ulei sau într-un cojoc tocit până la lustru, stând în genunchi în noroi sau cu creştetul îmbibat de ploaie, însă înfăţişarea lui îmi revine în memorie cu tot ce avea mai raţional, chibzuit, sever sau concentrat, demonstrativ parcă. În el s-a menţinut nealterat un detaliu de caracter, care m-a şocat în timpul ultimei noastre întâlniri, la Milano, în anul 1983. În echipamentul lui, ca şi în trecut excelent ajustat, am recunoscut sacoul din piele de antilopă pe care îl purta la Moscova. În  garderoba lui nu se aflau lucruri întâmplătoare, de aceea  posibilitatea de a tot schimba îmbrăcămintea nu o considera  necesară. Era pedant în această problemă, naiv poate, dar consecvent. Prin întreaga lui înfăţişare el arăta că prefera să se ţină la o oarecare distanţă şi să nu o cedeze uşor  şi  rapid ; mai târziu  s-a  observat  că Andrei, foarte devotat acestei idei, era uşor  influenţabil, chestie destul  de  ciudată… Nu o dată el a  suferit din aceasta cauză. Din nefericire, au existat şi oameni cărora le-a fost şi măgulitor, şi avantajos să simtă dependenţa lui de ei: da, însuşi Tarkovski, legendar de neconciliant, încăpăţânat, îndărătnic şi de necompromis ! Totuşi, în problemele creaţiei, nu în cele de viaţă, el aşa a fost: principial, neîngăduitor. Asta l-a ajutat să rămână el însuşi în momentele cele mai grele. Deseori apar probleme de acest fel  în profesia noastră, faci concesii într-o chestie, apoi în alta, apoi ţi-au dat mai puţini bani pe filmări, au zis apoi că trebuie să-l filmezi pe actorul cutare şi nu pe ăsta, şi nu acolo, ci uite-aici,  nu aşa, ci altfel. Andrei niciodată nu s-a împiedicat de o nimica toată decât dacă acest fleac era important pentru el. Dar un om încăpăţânat în sens direct nu a fost. Ca să dau un exemplu, la ,,Andrei  Rubliov” ni s-a sugerat (chiar ordonat) să operăm 22 de modificări, de  corectări. Am realizat,  însă,  numai 17. Au mai rămas cinci, la care  a  fost  imposibil  de convins Tarkovski.

Mă reîntorc la prima noastră întâlnire, ea s-a dovedit a nu fi întâmplătoare : Andrei m-a căutat ca să-mi propună colaborarea, mai târziu s-a aflat că, până să vină la mine, s-a adresat în aceeaşi problemă lui Serghei Pavlovici Ursevski în persoană ! Andrei locuia atunci în Zamoskvorecie, pe Scipka, la demisol, într-un spaţiu restrâns, iar eu locuiam în Troiţk, într-o colibă din poveşti, dar care se încadra în mai mult spaţiu. Ne  întâlneam fie la Andrei, fie – mai des –  la mine şi, uite-aşa, s-a născut primul nostru film,  cu mult mai mare decât căsuţa noastră. Primul nostru film, mic şi, probabil, acum naiv, ,,Compresorul  şi vioara”, mi-a oferit marea bucurie a descoperirii: tot ceea ce visam, confuz în anii studenţiei (nu să ,,înfăşori” simplu pe casete o imagine mai mult sau mai puţin adecvată, ci să înţelegi  ceva din viaţă) s-a  făcut înţeles pentru a fi exprimat, s-a dovedit  a fi posibil, realizabil ! Această speranţă la fericire mi-a dat-o Andrei. Şi posibilitatea de a o transpune în filmele noastre. ,,Copilăria lui Ivan”…, ,,Andrei Rubliov”…, ,,Solaris”… Împreună cu fiecare denumire se rostogoleşte  bulgărele  amintirilor, însă acum doare deznodarea acestui ghem. Îmi amintesc  cum m-am dus la Andrei  cu o veste: i se dădea de lucru (la “Mosfilm” opriseră filmările  începute şi veniseră cu propunerea de a face turnările  şi de a termina filmul cu ,,mijloacele” rămase) şi îi   aduceau o poveste a lui V.Bogomolov… Ce îndărătnicie a manifestat Andrei, menţinându-şi şi impunând viziunea sa artistică în faţa autorului lui ,,Ivan”, nu mai puţin încăpăţânat… Îmi amintesc cum a venit să-mi arate cunoscutul ,,Leu de aur” veneţian,  primit pentru ,,Copilăria lui Ivan”,  şi cum l-a lăsat cu generozitate pentru un timp la mine. Cum ne-am căznit să cuprindem raţional şi cumpătat, să ridicăm colosul  numit  “Andrei Rubliov”. Cum? În general,  bine; cu entuziasm, cu uitare de sine am lucrat la aceste  filme. Şi nu credeam prezicerilor sumbre ale lui Andrei  despre destinul  cumplit al lui “Rubliov”. Am văzut şi cum şi-a înfrânt convingerea sceptică privind ecranizarea ”Solaris”-ului  lui Stanislav Lem…  Regizorul nu este o profesie, ci destin, însă până a ajunge acolo trebuie să munceşti enorm. Iar Tarkovski  a trudit cu abnegaţie, cu osârdie, într-un ritm extenuant. Nu, n-a apărut ca un profet în cinematografie, a trebuit să înveţe artă de la Mihail Ilici Romm, iar apoi meseria în studio. A avut mare nevoie de prieteni, dar printre aceştia au fost oameni foarte diferiţi şi care nu semănau cu el. Aşa au fost, să zicem, Vasili Şukşân sau Vladimir  Vâsoţki… A fost nevoie să-şi asimileze înseşi vremurile şi acestea au fost frumoase, dar deloc simple: anii ’60, când am început… A fost necesar să digerăm tot ceea ce aveam în noi, să mistuim şi, nu o dată, să ne-ntoarcem pe dos numai pentru ca arta să intre în cadru, să ajungă la spectator. Ieşeam la filmări aşa de pregătiţi, încât Andrei îşi putea  permite uneori să nu stea lângă camera de luat vederi. Avea încredere în actori, în operator, în regizorul  secund al lui ”Andrei Rubliov”, Igor Dimitrievici Petrov şi, în afară de asta, ştia să delimiteze  principialitatea de faptul încredinţării unei sarcini colegilor de lucru. Astfel, el practic niciodată n-a privit în aparat, deşi îl  rugam cu insistenţă. Ştiu că mai târziu a schimbat  această  regulă, dar cu noi totul era dirijat în acest mod. Nu-mi amintesc un caz în care, la vizionarea materialului pe ecran el să fi fost dezamăgit, deziluzionat. Adesea aprecia ceea ce era realizat de sus  şi se  raporta  la material  în mod concret. Ştia că în montaj asta va arăta normal. Aici nu este meritul meu, ci e vorba de faptul că între noi şi el existau  anumite criterii de lucru ale aprecierii, şi în concepţie, şi în realizare. Aceste criterii erau exprimate chiar în procente. Biciul fanteziei la Andrei era o mărime infinită. Şi eu îl trăgeam în jos, îl coboram la realitatea obiectivă a vieţii:”Andrei, asta nu se poate filma ! Hai să căutăm suta noastră de procente.” Căutăm, găsim: acesta şi era criteriul maximal. Principal şi foarte greu a fost drumul către acest criteriu. Căutarea lui. Andrei propunea sarcini de lucru maxime şi le apăra cu furie, cu mânie, cu înverşunare. Aici poate că între noi au existat şi controverse, şi certuri, asemănătoare unor scandaluri  cu explozii de personalitate, dar totul a trecut. Nu trebuia să-i dai lui Andrei ceea ce considera el întotdeauna  necesar, era de ajuns să-l faci să-şi schimbe părerea, să-l convingi. Coborând din înălţimile fanteziei în solul realităţii, el devenea raţionalist, calculat şi exact. Şi atunci puteam ieşi cu încredere pe platoul de filmare. Asta nu înseamnă că în timpul turnărilor nu s-a schimbat nimic. S-a schimbat, însă noi aveam atâtea variante, iar pe platou se putea, practic, împlini numai una din ele… Andrei nu intra niciodată în detalii. El avea grijile lui, problemele lui. Şi oare nu putinţa de a-şi delimita sferele de cuprindere, de a-şi duce  propria cruce a constituit esenţa talentului regizoral al lui Tarkovski ? Şi apoi sentimentul, percepţia vizuală, conştiinţa  lucrului principal, a ceea  ce nu se mai poate pierde sau înlocui. În  ,,Andrei Rubliov” , de exemplu, am simţit imperios  necesar de a rupe (de la un capăt la altul) cu timpul, de a vedea  acea  îndepărtată viaţă fără perdeaua, fără vălul veacurilor, de a târî spectatorul în acel timp. Cu asta am lucrat, pentru asta ne-am bătut, asta a apărat cu încăpăţânare Tarkovski. Vorbesc cu mare  răspundere despre amândoi: filmul, cum l-am făcut noi, nu ni se părea o culme a perfecţiunii. Cum s-a întâmplat, de altfel, şi cu celelalte producţii ale noastre. Andrei, din câte îmi amintesc, s-a raportat mai târziu la ,,Copilăria lui Ivan” foarte critic. Absolutizarea rezultatului îi era străină. Întotdeauna. Procesul căutării maximului real, despre care am vorbit, era practic  infinit, istovitor, chinuitor, în același  timp. Dar şi minunat.

Aceştia au fost cei mai buni ani din viaţa noastră, cele mai frumoase ore şi zile…

Şi acum, când amintirea lui Andriuşa îmi lasă durerea  pierderii, un sentiment de lumină nu mă părăseşte… Deşi în el fiinţau multe stări pe care nu le acceptam. Nu  trebuie să ascund acest lucru : şi acum vreau să fiu drept, cinstit faţă de el, ca şi în timpul vieţii. De aceea  am şi rămas prieteni buni până la sfârşit, deşi deja ne despărţeau multe : filme noi, interese, în mare parte  perceperea vieţii şi chiar concepţia despre lume…

… ,,Andrei Rubliov”.  Filmăm cadrele năvălirii tătarilor.  E comandată o filmare ,,rapidă” : pe ecran mişcările vor fi încetinite, când apare zguduitoarea imagine  a  cneazului trădător, care a  adus duşmanii  pe pământul natal… Deodată  văd  că Andrei  aduce  de undeva  nişte  gâşte  şi se  pregăteşte să le arunce în faţa camerei de luat vederi. De ce, cum au apărut  aceste gâşte? Dar  nu  e  conform  înţelegerii :  n-am stabilit, n-am planificat  nimic  în acest sens ! Şi totul  din  mine  protestează, doar ştiu că pasărea asta de casă nu zboară, va putea doar să bată agitat din aripi, creând în cadru un tărăboi şi-o harababură. Dar nu stătea în regulile noastre să ne certăm pe platoul  de filmare. Filmez, deci, iar Andrei aruncă gâştele… Accentuate de o filmare rapidă, pe ecran ele au înfrânt stângăcia  printr-o imagine  mişcătoare, care chinuie şi apasă în acelaşi timp, dureros de duioasă…(subl.trad.) De ce mi-am amintit momentul acesta nu foarte important  dintre  atâtea mii de  episoade ? Nu ştiu. Ca  şi Andrei, de altfel,  care  nu  putea  să explice  atunci  ,,pentru ce aceste gâşte”, ci repeta doar: ,,Trebuia(u), ştiu eu că trebuia(u)…” Şi iată că-mi trec prin faţa ochilor din nou, încetinit, căzând, neajutorate, reale şi obişnuite, dar  uluitor  de  transformate artistic. Şi aşa  vor  rămâne  mereu…

Traducere şi adaptare: Paul Polidor (1987-2020)

 

 

 

 

 

 

Pin It on Pinterest