Fest.Polidor-XXI. Cantautori legendari: Vâsoțki (40 de ani de la moarte: 1980-2020)

Paul Polidor (membru al Academiei de Literatură și Arte a Ucrainei):

ISTORIA CANTAUTORILOR. Oglinzi poetice dinspre akânii Kirghiziei

către Vâsoțki (40 de ani de la moarte, 1980-2020) PRIVIRE CULTUROLOGICĂ.

(Russkie pevcy-pisateli. Kul’turologičeskij vzgljad)

Cantautor  este  un  termen  ce  defineşte  pe autorul  unor cântece în postura de compozitor, poet, interpret, instrumentist. Un fel  de autor total. Am făcut această precizare, întrucât  destui specialişti (redactori  radio-TV, jurnalişti  ş.a.)  pronunţă  termenul „cantautor” fără a cunoaşte esenţa cuvântului. De cele mai multe ori  sunt  numiţi cantautori cei care cântă cu chitara  melodii proprii, dar pe versuri care nu le aparţin, ca, de astfel, nici orchestraţiile  pieselor  muzicale respective. În  acest caz, ei sunt  compozitori–interpreţi, şi nu cantautori. Şi pentru că dicţionarele nu se prea înghesuie a include, în zecile de mii de  termeni-titlu  cuvântul „cantautor”, noţiunea  în sine se pierde în negura  timpului. „Această  artă este nemuritoare, scria Vladimir  Vâsoţki  într-una din  confesiunile  sale, a început  cu multe secole  în urmă. În Asia au fost akânii (adică poeţi şi cântăreţi populari din Kirghizia), iar în alte  părţi  tot felul  de «homeri»”.

O scurtă privire culturologică  asupra  cantautorilor  ruşi  este, evident,  insuficientă pentru  complexitatea fenomenului în sine. Cantautorii ruşi sunt cu atât  mai mult de admirat  cu cât atmosfera dură a comunismului sovietic îngrădea orice manifestare “periculoasă”, poezia şi muzica, artele  în speţă  reprezentând  posibile  căi de rezistenţă  împotriva unui  val  ideologizant, tasant psihic  pentru artist.  Nu întâmplător  lui Vâsoţki  i s-au publicat  antum  doar  două texte poetice.

Istoria naşterii unui cantautor consemnează, de regulă, «operaţii cezariene », cantautorii originali, în expresia artistică, fiind   personalităţi puternice, de multe ori  controversate. Georges Brassens, admirat de Vâsoţki, e unul din cazuri. Orizontul de aşteptare al publicului a trebuit să înveţe  uşor–uşor  lecţia unui alt fel de estetic.Cantautorii nu-s, de regulă, nici Feţi–Frumoşi, nici Schwarzeneggeri cu muşchi de poze, nici siluete sau forme atrăgătoare ca ale divelor  de scenă. Publicul a acceptat, în final, un glas răguşit, înălţimi medii, feţe  aparent comune  ş.a.m.d. Au învins, în primul rând, poezia şi muzica. Acel « prihodit muzâka k stiham (muzica vine spre versuri…) » s-a  dovedit  intangibil şi benefic pentru artă, în condiţiile în care statutul cantautorilor şi-n acest moment  este incert. Cantautorii nu au aceleaşi drepturi ca absolvenţii de conservator compozitori, ca şi cum talentul dat de Dumnezeu ar ţine de o bucată de hârtie. Să ne gândim, perspectivic  vorbind, că  absolvenţii  de conservator  din lumea întreagă n-au  scris pagini de istorie  culturală şi civică, n-au lăsat urme adânci în conştiinţa  publicului  de pretutindeni  aşa cum au făcut-o  cantautorii, permanent  probând un real şi acut simţ al implicării în socialul din agora  cu dăruire  şi, mai ales, cu uitare de sine.

Vladimir  Vâsoţki, Jacques Brel, Bob Dylan, Bulat Okudjava  sunt  doar câteva nume din şirul  celor care au dat strălucire  aşa–zisului  gen  trubaduresc, în ciuda unei  nerecunoaşteri  oficiale  a acestuia. Iata câtă  relevanţă  în spusele lui Vâsoţki, nu numai  actor, poet, compozitor, interpret, dar şi teoretician  al artei  cantautorilor : « Cu el (cântecul de autor –n.n.) s-au  petrecut  multe   lucruri   neplăcute : întâi l-au declarat pentru amatori, apoi  pentru turişti  şi i-au îndepărtat  pe ascultători de el. La noi se consideră că un cântec trebuie să aibă mai mulţi  autori : separat compozitorul, separat textierul şi separat interpretul. Şi în mod  obligatoriu  trebuie să cânte şi orchestra. Ba chiar să mai punem câţiva oameni pe lateral ş.a.m.d. ; atunci va  fi  (atenţie : urmează  ghilimele!) « acel cântec care ne trebuie ! « Mai important  în cântecul de autor –spune Vâsoţki– este textul, primează  informaţia, poezia » , iar « la un cântec trebuie să lucrezi mai mult decât la un text poetic. Trebuie  să-l cureţi  mai bine, pentru ca el să pătrundă  în urechi şi în suflete în acelaşi timp… /…/ Cântecul de autor este simplu, dar nu se scrie simplu. » S-ar putea spune că  arderea este dublă – triplă – cvadruplă (poet –compozitor – interpret – acompaniator / orchestrator). Am făcut această precizare, întrucât în cazul multor  piese  muzicale  semnate  de  cantautori ruşi  s-a trecut de la clasicul  de-acum acompaniament la chitară la  dialogul dintre muzică – text – interpretare  cu  orchestraţii. Dacă Brassens alătura  ghitarei  acompaniamentul  contrabasului, unele  cântece  ale lui Vâsoţki “respiră“ cu orchestraţii ale unor formaţii de estradă fără a fi, de fapt, muzică uşoară. Faţă de Bulat Okudjava sau Jana Bicevskaia, la Elena Kamburova  textul cântat are sprijinul unor efecte speciale  de studio care “transportă” ascultătorul într-o atmosferă  mustind  de  seve  ale  liniei melodice şi textului (din nefericire, în aceste piese precum “Hodiat Koni” Elena Kamburova nu este cantautor, ci doar   cântăreaţă), expresive pentru nivelul  de percepţie interferentologic.

Dacă atunci când pronunţăm Bulat  Okudjava  ne vine în minte stilul  molcom, discret, dulce, dar nu facil, al interpretării (Okudjava  fiind un cantautor rămas în istorie prin incredibila sa acceptare  cu  unanimitate de voturi  în  Uniunea Scriitorilor din U.R.S.S. prin intermediul  poeziei cântate), Vâsoţki  este marca unei  forţe  dărâmătoare a glasului, timbrului  expresiv,  versurilor  şi chiar  a măiestriei  acompanierii la ghitară (Exemplificare audio: cântecele “МОЙ АРБАТ” ; ”ПЕСНЯ ПЕВЦА У МИКРОФОНА”). Dacă auzindu-l pe Vâsoţki sângele fierbe ca într-un cazan al răzvrătirilor, mereu pe punctul de a inunda destinul călător al vremii, pe muzica lui Okudjava putem aţipi visând la dulceaţa limbii ruse şi a poeziei cântate, chiar pe fondul sonor al unui cântec precum „Я ПИШУ ИСТОРИЧЕСКИЙ РОМАН„. Şi pentru că Jana Bicevskaia a oferit ghitarei credinţa în folclorul rusesc şi în perenitarea acestuia, cântecul de autor a evoluat, iată, sub diferite forme de expresie muzical-interpretativ-orchestrală. Sunt cântece care, chiar dacă aveau sprijinul instrumental al viorilor, flautului, trompeţilor, drums, pianului etc. nu pot fi categorisite drept muzică uşoară. (Exemplificare: „MATYШKA”).

Un fenomen extrem de interesant s-a produs prin apariţia curentului „БЛАТНОЙ” în Rusia. Foşti puşcăriaşi, certaţi cu legea cândva, compun melodii şi texte, interpretează, orchestrează. Un nume de rezonanţă: Ivan Kucin. Dacă melodic şi-a creat un stil componistic uşor de recunoscut, orchestral este un fenomen de inventivitate şi generozitate armonic-solistică. Muzica lui Kucin beneficiază de aportul celor mai noi bănci de sunet pentru synthesizer, sound-uri moderne, procesări şi post-procesări de sunet etc. Este omul-orchestră. Evident că există şi alţi artişti de această talie, însă a scrie versurile, muzica, a interpreta şi a orchestra integral un cântec, nemaivorbind de mixajele şi procesările finale ale cântecelor reprezintă o muncă titanică. Iar cântecele sale vorbesc despre spaţiul rusesc actual într-un stil pe undeva romantic, dar uneori cu asperităţi în formule expresiv-muzicale în care predomină tipuri de drums. Elocvente sunt piese precum:

• „СЫНОЧЕК„
• „ЧЕРНОЕ ПРОШЛОЕ„
• „БАНДИТСКИЙ НОЖ„
• „ШНЯГА„
• „ХОЗЯИН„

(din albumul „ХРУСТАЛЬНАЯ  ВАЗА„)

sau piesele muzicale:

• „В ТАВЕРНЕ„
• „ЖИГАНСКА ДУША„
• „ИЗБА„
• „БЕЛЫЙ ЛЕБЕДЬ„
• „ДАВАЙ, БРАТАН !„

din albumul “СУДЬБА ВОРОВСКАЯ”.

Printr-o parafrază, Kucin este un cantautor demn de timpurile moderne: ale însingurării, ale violenţelor şi alienărilor tratate într-o notă personală. Vremurile şi-au pus amprenta şi pe destinul personal al autorilor, cât şi pe destinul propriei creaţii. Două exemple: rusul Vladimir Vâsoţki  şi americanul Jim Morrisson, ambii într-o cursă nebunească a autodistrugerii, primul dispărut la 42 de ani, iar cel de-al doilea la 28. Ambii poeţi adevăraţi, autori de muzică, interpreţi, literaţi, cu legături în lumea teatrului şi filmului. Ambii, la un moment dat, s-au confundat cu propria creaţie, au trecut pragul raţionalităţii şi au devenit îngeri-diavoli. Jim Morrisson, într-un ultim concert la New Orleans, „şi-a pierdut tot suflul pe la jumătatea spectacolului. S-a spânzurat de microfon. Şi asta l-a terminat complet. Se putea vedea cum i se scurge energia, cum se goleşte. A aruncat apoi microfonul în public, a mai făcut câţiva paşi şi a căzut pe baterie, unde a rămas nemişcat.” Este bine de amintit faptul că „pe vremea aceea Jim fuma 3 pachete de Marlboro pe zi şi o tuse seacă îi rupea vocea. I-am regăsit pe Jim Morrisson şi pe Vladimir Vâsoţki în memorabilele cuvinte ale lui William Blake („Drumul excesului duce la palatul cunoaşterii”); Oliver Stone („…eu am crezut întotdeauna că extremele sunt cele care dau forţă şi adevăr epopeilor”) şi, nu în ultimul rând, ale Marinei Vlady:”Acest beţiv, acest antisovietic, acest renegat, acest incapabil, acest derbedeu, acest nebun, acest tată nevolnic, acest fiu nerecunoscător, înhăitat cu o străină de neam, este fiul dvs., Semion Vladimirovici.”* Fiul. Cantautorul. Cel care, alături de nume mari de pe întreg mapamondul, a născut istorie culturală cântând, scriind, răzvrătindu-se…

Într-un fel, am considerat o impietate a scrie despre cantautori, pentru că, înainte de toate, lor trebuie să li se asculte cântecele…

—————————————

• În acest material citatele din Vladimir Vâsoţki au fost preluate din cartea Marinei Vlady, „Vladimir sau zborul întrerupt…”, Versiune în limba română de Silvia Kerim şi Matilda Banu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993