Fest.Paul Polidor: O nouă tinerețe prin poezie – actriţa Cristina Deleanu la 80 de ani

Foto arhivă ONG 2019: Eugen Cristea, Paul Polidor, Cristina Deleanu

Interviu în exclusivitate pentru cititorii revistei

„LUCRĂRILE FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL PAUL POLIDOR – 1999…” Nr.5 (22.12.2020-22.03.2021)

ISSN:2668-554X // Ediție aniversară dedicată actriței CRISTINA DELEANU

PREAMBUL: Gestul lui Paul Polidor – nume sub care se remarcă o fundaţie inter-culturală serioasă şi cu o densă activitate de aproape un sfert de secol (1998-2021) de a mă invita să-mi dezvălui viaţa artistică, dar şi personală în paginile revistelor patronate de ONG-ul omonim, este, oarecum, normal. În afara faptului concret care-l motivează, şi anume colaborarea noastră veche (1999-2020), sub diferite forme şi în variate locuri de manifestare, cred, sper, că Polidor nu face în ceea ce mă priveşte  doar un gest de curtoazie, ci – în măsura în care o lungă perioadă din viaţa mea au fost demonstrate – Polidor acceptă şi remarcă meritele unui om care, o dată cu trecerea timpului, nu şi-a lăsat menirea la voia întâmplării, ci a continuat să devină, din toate punctele de vedere, un profesionist, dar şi un om normal şi, poate, şi un model în viaţă.(CRISTINA DELEANU)

1.

P.P.: Stimată Cristina Deleanu sau Prieten Drag al Poeziei, parafrazând titlul unei piese ,,clasice” a muzicii ușoare românești, o să încep acest interviu aniversar cu un semn al continuării (actualizând întrebarea), semn lăsat în precedenta noastră incursiune aniversară (2015) din revista ,,Personalități în aria interferențelor internaționale” (,,P.P.: De curând aţi imprimat poemul „Zburătorul” de Ion Heliade Rădulescu (n. 06. 01. 1802 – d. 27. 04. 1872), alături de Eugen Cristea, la studioul fundaţiei „Paul Polidor”, impresionându-mă şi acum intensa   trăire  a  acelei interpretări. S-au îndepărtat atât de mult românii de cunoaşterea poeziei noastre clasice? Oare ce s-a întâmplat cu poporul nostru după trei decenii de la momentul decembrie 1989 ?

C.D.: Paul Polidor, pentru a-ți da la iveală toate gândurile și concluziile mele legate de acest aspect, îți propun revista următoare!”). Iată că-ntr-o clipă au trecut cinci ani, pisc mental premonitoriu în ,,Glossa” lui Eminescu:

,,Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii

Înspre clipa ce se schimbă

Pentru masca fericirii,

Ce din moartea ei se naște

Și o clipă ține poate;

Pentru cine o cunoaște

Toate-s vechi și nouă toate.”

C.D.: Este grozav că n-ai uitat întrebarea de acum cinci ani. Ai avut răbdare în tot acest timp să-mi aștepți răspunsul? Răsplata este și mai mare pentru că cinci ani s-au adăugat celorlalți din urmă și au venit cu completări substanțiale. Dar faptul că m-ai îmbiat cu GLOSSĂ ne duce mereu și sigur la ,,toate-s vechi și nouă toate”! După gândul meu (îmbunătățit în timp), a mă referi doar la perioada de după 89 este o mică greșeală pentru că, de fapt, lucrurile se schimbă mereu, dar rămân la fel! Desprinderea de poezie este o manifestare permanentă și mai de demult. Fie clasică, fie contemporană nouă, poezia este un domeniu din literatură ocolit de cei care, eventual, vor să învețe carte. De ce? Eu încerc să-mi explic gestul printr-o teamă pe care copiii, devenind adulți, o manifestă  față  de  un  lucru  pe care nu și-l pot explica.Poezia este un sentiment aparte, născut mai întâi de către cel care așterne vorbele pe hârtie; mai apoi trebuie dorit  a fi înțeles… Dacă cel ce citește sau cel care este obligat în școală să învețe pe dinafară ca un papagal nu se străduiește să descopere ce anume stare l-a determinat pe poet să se exprime, atunci nu va putea niciodată să înțeleagă, darămite să aprecieze. Cam despre asta cred eu că este vorba. De altfel, neputința înțelegerii și refuzul informării s-au extins. Până la orice informare culturală serioasă. Lumea s-a desprins aproape total de cartea citită ca și carte adevărată. Lenea gândirii se răspândește, aprecierea valorilor umane dispare, iar simplitatea gesturilor încărcate de emoție se transformă în viteză, în mare viteză, într-o butonare seacă și obositoare a prescurtărilor din comunicarea online !… Ăsta este viitorul. Din fericire, unii dintre noi, măcar, am avut parte de câte ceva frumos în viață, iar legătura cu poezia ne-a și salvat sufletele.

2.

P.P.: Cum ați trăit dragostea de lirică anul acesta, 2020, când am realizat împreună (alături de actorul Eugen Cristea) spectacolul de poezie și muzică (la Teatrul Indart din București)  ,,DE  CE  MOR STELELE ?… (MAESTRUL DINICĂ A PLECAT…) unde ați interpretat versurile mele din volumul ,,DE DOR MAI MOARE CÂTE UN ACTOR… ” alegând să ,,disecați” în emisia sonoră texte dedicate unor artiști-corifei ai diferitelor arte (litere, muzică, pictură, film etc.), precum: Rainer Maria Rilke (lecturat ,,convingător” în germană de Eugen Cristea!), Ilarion Ciobanu, Salvador Dali, Iosif  Sava,  Luciano Pavarotti, Șt.Augustin-Doinaș, Andrei Tarkovski etc.? De exemplu, m-a bucurat faptul că ați ales pentru acel spectacol poezii aparent simple, precum ,,Sens” și ,,Cântec”, pe care le-am dedicat regretaților actori Leopoldina Bălănuță  și  Ștefan Iordache:

SENS

o să venim la-nmormântare

munții nu ca preoți

în fiecare dintre noi

vom săpa

în fiecare din noi

vom îngropa teama

vom boci râzând

sărutându-ne

ca două cruci lipite

vom alterna

lumânărilor

sensul

atât

la mulți ani

 

CÂNTEC

Ne va lecui

Cea din urmă zi

De-o trăim frumos

Dacă vei voi.

 

Tu, iubirea mea,

Depărtarea vrea

Să ne-arunce-n ploi

Simplu, pe-amândoi.

 

Îngroapă-te cu mine,

singurare, tu,

Doar de tine să am parte,

Că nu orice îngropare

Este moarte…

C.D.: Acel spectacol este meritul tău, domnule prieten! Tu ne-ai dat prilejul, prin atașamentul tău sufletesc față  de  muzica  frumoasă a cuvintelor, să te  percepem, sper, la adevărata valoare. Eu n-am făcut decât să te citez !

3.

P.P.: Întrucât suntem amândoi născuți în decembrie la intervalul simbolic de 12 zile (ca apostoli ai Domnului Artelor…), cum vedeți azi (într-o lume, ziceam eu la emisiunea TVR- ,,Utopia” din 2007-2010, bolnav de nebună!…) mărturisirea de-atunci: ,,Ce vreau să reţii este un lucru: am muncit, mai ales decada 80-90, şi am fost fericită. Am rămas fericită. Zodia mea de Capricorn îmi spune limpede: trebuie să muncesc şi să am răbdare pentru ca lucrurile să se aşeze, să se adune şi să mă definească. Paul Polidor, cred că tu ai simţit foarte bine acest lucru şi ai avut, la rându-ţi, răbdare să mă aştepţi să adun 75 (acum 80!-n.edit.) de ani şi 53 (acum aproape 60!-n.edit.) de carieră pentru a avea ce vorbi. ”

C.D.: Anii aceia de care am pomenit au fost cei care au contribuit cel mai mult la instalarea mea într-un loc al meu. Înainte de anii 80 am străbătut prin muncă și devotament tot soiul de poteci neumblate, încercând să atrag atenția prin respectul pentru meserie și pentru propria mea persoană. Și, ieșind la drumul mare, am avut șansa să prind și eu un tren care m-a oprit în câteva gări mai de lux! Am folosit cuvântul ,,fericire”, da, e adevărat. Însă așezarea ei s-a produs în timp și abia târziu  am  însemnat  ceva  pentru unii oameni și  unii spectatori. Dar chiar dacă lucrurile se vor opri azi, aici, nu regret, nici nu voi regreta și nici nu voi plânge. Este omenește – chiar în dezumanizarea înconjurătoare – să se încheie unele cicluri din viață și să înceapă altele…

4.

P.P.: Întrucât interviul va apărea în revista Festivalului ,,Paul Polidor” (ed.XXI & XXII = 2020 & 2021) în aria interferențelor culturale s-au situat și edițiile de-acum douăzeci de ani când v-am invitat (alături de poeta de expresie franceză Paula Romanescu) la Așezămintele Brătianu de lângă Biserica Amzei să susțineți un recital poetic Lucian Blaga (ed.I, 1999), apoi  să  prezentați un spectacol / examen cu studenții al căror mentor-profesor erați la  facultatea de teatru, dacă nu mă-nșel, a Universității ,,Luceafărul”. Nu erau vremurile și lumea un pic mai liniștite în 1999?…

C.D.: Liniștite n-aș zice. Poate mai însetate de speranțe. Înțeleg că ești în continuare dornic de ,,fericire”, de ,,liniște”, de viață – să-i zicem normală! Te cred. Și eu îmi trăiesc amintirile timpurilor mai de demult, normal, în ziua asta în care ne reîntâlnim în caruselul vieții și al întrebărilor, zi în care nu găsim răspunsurile dorite, de fapt, nu cred că mai avem de primit răspunsuri. Să nu vrei să-ți răspund prea amănunțit, pentru că pot spune lucruri urâte, triste, care ne condamnă pe noi toți – iar chestia asta nu cred că o să-ți placă!  Iartă  și  tu  vremile!

5.

P.P.: Pe participanții la Festivalul ,,Polidor” îi îndemn de-un sfert de secol să zăbovească și să ,,filtreze” în propria sensibilitate momente de profunzime în diferite arte, lucru pe care l-am făcut și pe 21 nov.2020 (mă amuz că TVR 2 unde am filmat câțiva ani pentru emisiunile sociale ca ,,Artistul emisiunii UTOPIA, poet și cântăreț”,  a  preluat  ,,semnalul” festivalului și, după două săptămâni, programează filmele ,,Acțiunea Zuzuc”(cu Cristina Deleanu și Andrei Duban), iar azi (20 dec. 2020-n.edit.) programează  ,,Orgolii” (după romanul omonim semnat de Augustin Buzura, cu Victor Rebengiuc și Cristina Deleanu; câte ,,coincidențe” printre ,,Culisele Statelor Paralele”, ca să parafrazez o emisiune TV despre istoria noastră cinică din ultimii 75 de ani!…). Iată textul din 21.11.20: Pe participanții Festivalului-Concurs Internațional de Interferențe ,,Polidor”-Secțiunea ,,Culturologie în estetica artelor” îi rog să-și ,,rupă” din timp doar două minute pentru a urmări o interpretare de excepție a unor mari actori de dramă, Cristina Deleanu și (nu în ultimul rând, copil pe atunci, în 1983) Andrei Duban, în filmul artistic ,,Acțiunea ZUZUC” (Regia: Gheorghe Naghi). Artele compoziției și interpretării sunt, poate, cele mai ,,dărâmătoare de suflet și inimă”, ca să mă exprim simplu, de aceea n-o să vă pară rău dacă prindeți scânteierile clipei mocnind în lacrimi după acea Punte care străpunge afectivitatea timpului pentru două minute de aur între 1:11:25-1:13:25.  Acea Punte va dăinui… (Paul Polidor) Știu că vă leagă niște amintiri, și astăzi vii, despre acea filmare, cred eu, potențată de regizor, însă Protejată de Creator sub ,,retina” neiertătorului Timp, un fel de / a kind of…, dacă mi se permite, interferență între sensibilitatea durității și duritatea sensibilității…

C.D.: Meritul meu personal de ,,mamă” nu mi l-am însușit! Acolo, însă, în film – ca și în teatru – noi, personajele, ne construim relația. Cât mai aproape de ADEVĂR. Cât mai cinstit cu noi înșine și cu cei din preajmă. Iar ,,minutul” remarcat de tine a născut, atunci, o problemă: Andrei, copil, copil cu o sensibilitate aparte, putea foarte normal să nu accepte o palmă pe obraz – așa cum cerea scenariul – putea foarte bine să se supere pe bune, să fie lovit sufletește. Iar eu, la rândul meu, eram nevoită să dau – degeaba – într-un copil ! Ezitările s-au topit în câteva clipe și cred că între noi s-a instalat o acceptare tacită, depășind concretul situației, transformând adevărul relației într-o bună ,,interpretare” de ambele părți. Cam asta-i treaba!

6.

P.P.: Trecând din registrul dramatic spre cel al comediei, în afara Festivalului ,,Polidor” unde ați evoluat alături de Eugen Cristea în sceneta ,,Nervi” de Ion Băieșu (avea dreptate prietenul Eugen când spunea: ,,De unde se vede că poți face și comedie!…-2006) am scris un fel de cronică de culturologie despre o piesă de teatru (semnată Carlo Goldoni) în care ați jucat. Cum interferează în sufletul unui actor cult (unii mai pretinde…, care se dă actori culți, dar nu e…, parafrazând zicerili  lu’, Dumnezeu să-l ierte, Gyuri Pascu, că nu răsare nimic, nici măcar ,,Soarele” Axiologiei !-n.n.) istoriile de ieri cu cele de azi înfruntând istoriile de Mâine ? Iată textul din revista dedicată colegului dvs. de scenă (în Goldoni), Tudorel Filimon: Gâlcevile din Chioggia este nu numai  povestea familiilor de pescari cu muierile lor, ci este povestea actuală a românilor care au transformat gâlceava într-un modus vivendi, fie în România, fie în ţările unde “căpşunează”, “baby-sitter-ează” ori fură, înşeală, cerşesc, şochează lumea cu nenorocirile pe care le produc în patria limbii goldoniene, în tărâmul lumii lui Cervantes ori pe şoselele sub care „mocneşte” spiritul lui Homer… Interesant este faptul că dramaturgul Carlo Goldoni (n.25.02.1707-d.6.02.1793) s-a născut și-a   murit   în februarie,   iar    după culturologia chineză avem de-a face cu personalitatea Tigrului la două graniţe: în interferenţă atât cu ultima decadă a Vărsătorului (în analizele europene), dar şi cu prima decadă a Peştilor. Sub semnul Vărsătorului găsim atât poporul român, cât şi pe cel mai virulent critic al metehnelor şi defectelor româneşti, machedonul Ion Luca Caragiale. În explicaţia actorului Tudorel Filimon găsim o altă zonă de similitudini, 25 februarie (când s-a născut Goldoni) aflându-se chiar la interferenţa Vărsătorului cu Peştii: ,,În piesa lui Carlo Goldoni scandalul pleacă de la o felie de  dovleac, personajele masculine sunt pescari, ei merg pe mare, prind pește, îl vând, își asigură existența. Cu banii obținuți cumpără  mătăsuri, bluze și alte cadouri soțiilor, iubitelor și altor persoane dragi din comunitate, și asta în secolul al XVIII-lea. Însă patina timpului a deformat toate aceste îndeletniciri: s-a creat o simbioză, o interferență între pescar și metehnele general umane, astfel a ieșit PEȘTE, iar acest pește răsplătește iubitele, persoanele dragi condiționându-le în așa fel, încât ele să devină fâțe, scrumbii și alte sortimente piscicole, care să cadă, pe bani frumoși, bineînțeles, în plasa unor rechini amorezați. Câtă frumusețe, câtă PLEAȘCĂ, spune actorul Tudorel Filimon. Interpreții s-au străduit să redea cât mai bine atmosfera epocii, aspect semnalat de diverse comentarii. Noi, însă, vom face câteva remarci speciale în aria interferențelor culturale. Cristinei Deleanu ar trebui să i se dea un premiu pentru ,,Tinerețe și Rezistență” în fața mega-gălăgiosului mediu al societății venețiene de-atunci, cunoscut fiind faptul că actrița a promovat decenii de-a rândul valori perene, profunde ale culturologie românești și universale în recitalurile sale de interpretare poetică.

C.D.: Vezi tu, dragă Paul Polidor, de ce nu suport eu cuvântul ,,vedetă” ? Deși tu îmi încadrezi viața, activitatea și omagierea ca unei actrițe care a lăsat ceva în urmă, prefer și mi se potrivește apelativul de ,,populară” , ,,sociabilă”, ,,cu zâmbet frumos” etc. Tot ceea ce media numește astăzi ,,vedetă” este pentru rubrica ,,așa nu!”. Eu nu-i înțeleg nici pe cei care folosesc acest cuvânt, nici pe cei care îl acceptă. Sigur că mulți dintre actori chiar sunt vedete, dar amestecul ăsta nefiresc de a numi, chipurile, ,,vedetă”, pe cineva care face tâmpenii (sau este un exemplu de exhibiționism sau se face remarcat prin goliciunea comportamentului) cu altul care chiar lasă ceva bun în urmă, mi se pare indecent, aproape rău intenționat în ceea ce se cheamă aprecierea adevăratelor valori. Pe ocolite, vreau să-ți spun că n-ai să mă afli niciodată într-o ,,gâlceavă românească” , deși mi-a fost drag să mă joc în ,,Gâlcevile din Chioggia” a lui Goldoni.  Poate  doar  în  vreuna  în  care  să  mă  apăr  cu vorbe și cu argumente, nu cu bâta sau cu minciuna. Să-mi păstrez IQ-ul!

7.

P.P.: Poeta Elena Armenescu la spectacolul ,,Maestrul Dinică a plecat…(cu cântecul meu, omonim, pe versurile liricului Petru Jipa din Germania) invoca puterea incantatorie, tămăduitoare de suflet a Poeziei și Cântecului, în general: ,,Încă din antichitate, atât sunetele înmănuncheate sub forma unor melodii tămăduitoare, cât și cuvântul rostit incantatoriu, ca în descântece, erau folosite în vindecarea sufletului și a trupului.” Eu am numit-o interferento-terapie și observ că funcționează benefic de zeci de ani… Să fie rafinata ,,mobilare” a Sufletului cu frumusețea artelor sui-generis una din cheile longevității discipolilor acestei terapii (chiar în cazul trădătoarei / ,,Homo homini lupus!” /, de-a lungul istoriei, rase umane ?… Nu-i așa că este un mesaj ,,consanguin” cu cel scris de poeta Martha Izsak în 1999:,,S-au regăsit, ca prin minune, poezia și muzica, despărțite de milenii, dar care, pe vremea trubadurilor și chiar în antichitate, au avut același punct de pornire./…/ Limbajul poetic, limbajul muzical, atât de aproape de cel inițial, edenic, este limbajul sublim al dumnezeirii” ?…

C.D.: Abundența cuvintelor tale cu care mi-ai formulat întrebarea mă obligă la un singur cuvânt:,,DA”!

8.

P.P. A ,,marcat“ aura unui nou început interferențial    pe    planetă   seara de 5 februarie    (după    câteva săptămâni   în   care    lumea  a  stat la terase, a benchetuit fie la noi ori în Veneția, la Festivalul ,,Măștilor Teatrale” ?…) Știu că nu m-a crezut nimeni când am afirmat, la finalul spectacolului, că acea seară anunță o ruptură majoră la nivelul energiilor morale pe Pământ… Era cu exact patru săptămâni înainte de închiderea țărilor din cauza pandemiei… De aceea, gândul unui interviu ,,terapeutic” este unul din motivele pentru care am ales să rememorez (două punctări în lumea interferențelor culturale cu cea terapeutic-medicală) poeziile:

1)-,,Nu iartă” (pe care ați ales-o pentru un Remember Pavarotti în spectacolul ,,De dor mai moare câte un Actor…”, 5 februarie 2020 fiind prima zi a Noului An Chinezesc sub semnul Șobolanului, adică a celor născuți în decembrie…, singura seară în care a nins în ciuda unor luni de iarnă nefiresc de calde și însorite!…);

2)-,,Mâna ta mi-atinge norul…” propus telespectatorilor live când am lansat la ETNO TV, în emisiunea ,,Matinali și populari“ (avându-i amfitrioni pe Lavinia Furtună și Mihalis Dumitrache, 3 decembrie 2019) discul ,,Maestrul Dinică a plecat…”

NU IARTĂ

Motto:,,Dotat cu o carismă de excepție, a reușit să dea mult țării sale. Aș putea spune mai mult decât țara i-a dat lui.“(Andrea Bocelli // In memoriam Luciano Pavarotti, n.12.10.1935-d.06.09.2007)

ultima stră-Lucire:

aria ,,Nessun Dorma“

din ,,Turandot“-ul puccinian

Jocurile Olimpice

Torino, februarie 2006

omul din Tenorul Secolului

fusese îngenuncheat:

,,scoborâtori din zei să fim“,

cancerul de pancreas

nu iartă (Paul Polidor)

 

MÂNA TA MI-ATINGE NORUL…

Actriței Cristina Deleanu

 

Mâna ta mi-atinge norul

Încărcării negative,

Mâna ta calmează drumul

Turbulentelor motive.

 

Mâna ta din flori răsare

Și-atunci leacuri naște-n tine,

Mâna ta e doar balsamul

Mângâierilor divine…(Paul Polidor)

C.D.: Mă trimiți în paranormal! Sau în ceea ce numim legături și vibrații neștiute, dar pe care le traversăm. Cei despre care am citit, cei plecați, cărora le-ai  dedicat gânduri, ne însoțesc când le rostim numele și – de ce nu ?- ne-au trimis avertismente! Sper să ne stea alături în spirit (așa cum eu cred și simt că-mi stau alături cei dragi) și să participe atât la bucuriile, cât și la tristețile noastre pe acest pământ, al tuturor! Dumnezeu ne ține, oricum, laolaltă!

9.

P.P.: Reiterând ideea că interviul va apărea în revista Festivalului Internațional ,,Paul Polidor” de Interferențe Culturale (ajuns la edițiile XXI & XXII=2020 & 2021), ce amintire sau amintiri nespuse încă într-o revistă inter-culturală credeți că ar interesa publicul românesc, din țară sau din diaspora, despre colegii sau colaboratorii din domeniul artelor, artiști pe care i-ați pomenit în interviul din revista ,,Personalități”(2015)/ori colegi de teatru și/sau film, și anume:

AMZA PELLEA

(n.07.04.1931-d.12.12.1983)

 

GEORGE CONSTANTIN

(n.03.05.1933-d.30.04.1994)

 

ILEANA PREDESCU

(n.24.06.1927-d.12.12.1996)

 

SILVIU STĂNCULESCU

(n.24.01.1932-d.23.10.1998)

 

ȘTEFAN RADOF

(n.01.12.1934-d.28.03.2012)

 

EMIL HOSSU

(n.24.11.1941-d.25.01.2012)

 

ȘERBAN IONESCU

(n.23.09.1950-d.21.11.2012)

 

EUSEBIU ȘTEFĂNESCU

(n.03.05.1944-d.15.03.2015)

 

MIRCEA ALBULESCU

(n.04.10.1934-d.08.04.2016)

 

MONICA GHIUȚĂ

(n.26.07.1940-d.28.07.2019)

 

STELA POPESCU

(n.21.12.1935-d.23.11.2017)

 

TAMARA BUCIUCEEANU

(n.10.08.1929-d.15.10.2019)

 

VLADIMIR GĂITAN

(n.02.02.1947-d.10.11.2020) ?

C.D.: Toți cei de care pomenești, după cum spun, stau alături de noi și ne sprijină gândirea și simțirea, ne scormonesc sufletul. Ei merită adăugați și așezați în Panteonul spiritului creator românesc. Cine va dori, îi va găsi și regăsi atunci când se așteaptă mai puțin.

10.

P.P: Voi încheia acest interviu ,,terapeutic“ (Decalog-80) cu o confirmare (,,Argesis Citire…”) de interferento-terapie în Sublimul Cuvânt al Dragostei scris de fratele meu, Eugen (luptând cu îndărătnicia ieșirii din găoace a meșteșugului slovei când pe Paraschiva lui Arghezi Creatorul o numea Cristina, născută în pragul Eternei Nașteri Christice…): ,,…Prin eleganţă, prin credinţa unul în celălalt, prin umor, poate şi prin talent. Dar, oricum, printr-o mare dragoste. Sinceră, dezinteresată, veşnică. Prin înţelegere, prin respect, prin civilizaţie. Ne-am creat singuri un mic univers care este numai al nostru şi niciun nemernic nu va putea să pătrundă în el cu bocancii şi sufletul său, atât de murdare. Prin  asta  ne-am  salvat.  Prin  asta ne-am mântuit. Prin asta stăm alături de peste treizeci de ani./…/ Nu e uşor să învingi prejudecăţi. Nu e uşor să-i convingi pe cei din jur de adevărul tău. Nu e uşor, dar  merită lupta. Mulţi ziarişti, mai mult sau mai puţin talentaţi, ne-au întrebat care e secretul căsniciei noastre. Simplu: respectul reciproc, aceleaşi pasiuni, bucuria lucrurilor mici, a micilor satisfacţii, bucuria de a sta la masă împreună, bucuria de a avea un umăr pe care să râzi sau să plângi. Bucuria de a participa la bucuria celuilalt. Tristeţea de a participa la tristeţea celuilalt. Într-un cuvânt, bucuria de a fi mereu împreună. Pe scenă şi în viaţă. Şi încă un lucru important: bucuria de a nu datora nimănui nimic. De a face totul numai prin forţele şi prin onestitatea noastră.”(Eugen Cristea). Întrebare: în dragoste frățească de perenitatea limbii poetice române, întrucât avem participanți în Festivalul ,,Polidor” care au vârste ce depășesc 90 de ani, ce gând le trimiteți (lor și noilor generații de oameni, din țară sau din diaspora care se nasc interferând cu genele sângelui românesc) acum, de pe Prispa Tinereții celor opt decenii de viață și frumusețe…?

C.D.: Nu  dau  sfaturi,  deși, poate, mi-ar plăcea. Fiecare ființă de pe lume este și trebuie să fie stăpână pe propria existență. Stăpână pe propria gândire și propriul comportament, dar supunerea în fața unor legi morale, creative, de generozitate și iubire este obligatorie. Dacă sufletul și mintea noastră nu sunt slujitori ai iubirii și ai acceptării unor greutăți dezvăluite de viață, dacă nu ne știm limitele și dorințele, ne putem dezechilibra. După mintea mea, ce e prea mult strică! Eu mă simt bine în propria piele, pentru că n-am visat în absurd la ,,luna de pe cer”. Cred că știu cine sunt și ce pot oferi celor de lângă mine. Iar cei de lângă mine și cei de departe de mine pot găsi în Cristina Deleanu, întotdeauna, un prieten.

Interviu conceput și realizat de Paul Polidor (membru al Academiei de Literatură și Arte a Ucrainei)

19-22.12.2020 // Revista ,,Lucrările Festivalului Internațional ,,Paul Polidor-1999…”

ISSN:2668-554X,

Nr.5/22.12.2020-22.03.2021)

Editare & postare site:

www.fundatia-paulpolidor.ro

31 ianuarie 2021

 

 

 

 

 

 

 

Pin It on Pinterest