Centrul On-line ONG ,,A.Grigorescu”(coord.edit.):,,Limba română actuală”(Violeta Ion)

International On-line Festival ,,Paul Polidor” of Cultural Interferences (XXI/since 1999) through NGO Center ,,Adriana Grigorescu”:

,,Editura Cadrelor Didactice din România”-București (înregistrată notarial // Director fondator: Paul Polidor) prezintă studiul de specialitate:

Limba română actuală

 (aspect vorbit – aspect scris)

Profesor: Violeta Anca Ion

Şcoala Gimnazială „M. Sadoveanu”

Brăila

Toată lumea, atât lingviştii, cât şi vorbitorii nelingvişti, admite că limba presupune (alături de un număr de cuvinte) un ansamblu de reguli, a căror aplicare conduce la realizarea comunicării şi, că încălcarea acestor reguli este sursa greşelilor.

Înţeleasă astfel, limba seamănă foarte bine cu un joc, de cărţi, de şah. În orice joc, mai simplu, mai complicat, joacă corect cel care respectă regulile. Face greşeli cel care încalcă – din necunoaştere sau cu voinţă – aceste reguli. Dar limba este un „joc” cu foarte multe reguli care nu sunt imuabile, nu sunt fixate o dată pentru totdeauna. Limba este un fenomen complex şi un fenomen istoric, susceptibil de schimbare, de evoluţie.

Complexitatea limbii derivă din faptul că este un sistem care înglobează un număr imens de elemente, iar acestea se organizează şi funcţionează pe baza relaţiilor, variate şi complicate, care se stabilesc între ele. Utilizată în cadrul unei colectivităţi largi, ca mijloc de comunicare a unui popor, a unei naţiuni, limba se diversifică în variante. Diversificarea se produce pe două planuri: în plan „orizontal”, prin diferenţierile regionale: graiuri şi dialecte, şi în plan „vertical”, prin dezvoltarea limbajelor diferitelor grupuri sociale şi profesionale: limbă literară, limbă familiară, „de toate zilele”, limbaje tehnice.

Un rol deosebit de important în sistemul lingvistic al unui stat îl are, cel puţin în epoca actuală, limba literară, ipostaza „cea mai îngrijită a limbajului întregului popor” şi care se opune prin caracterul său unitar, unic pentru tot teritoriul în limitele căruia se întrebuinţează – vorbirii familiare şi graiurilor, variantelor regionale.

Distincţia între limbă, ca produs al întregii societăţi, şi vorbire, ca manifestare individuală, manifestă deosebită importanţă. Doctrina lingvistică a lui F. de Saussure a impus separarea categorică a celor două aspecte ale limbajului omenesc, dar ele nu există separat, ci se condiţionează reciproc, întrucât limba reprezintă generalul, iar vorbirea particularul.

Vorbirea, deşi act individual în care vorbitorul are libertatea de a alege cuvintele şi ale combina după dorinţa sa, nu poate să se îndepărteze de regulile de funcţionare a limbii, deoarece numai ţinând seama de acestea, individul poate fi înţeles de grupul social care foloseşte limba respectivă.

Pornind de la aceste aspecte, la nivelul limbii naţionale se disting două variante lingvistico-stilistice: limbajul popular – instrument principal al culturii populare – şi limba literară – instrument principal al culturii erudite. Modalitatea de manifestare a lor este calea orală – în ceea ce priveşte limbajul popular, şi calea scrisă – în cazul limbii literare, dar ambele variante recurg modalitatea de realizare a celeilalte, mai ales limba literară care se recunoaşte adesea în aspectul vorbit.

Limba vorbită reprezintă comunicarea realizată prin sunete şi care se foloseşte în relaţiile dintre membrii unei comunităţi umane. se caracterizează prin spontaneitate, afectivitate şi expresivitate. Dacă în comunicarea pe cale scrisă – mai strâns dependentă de constrângerile impuse de normă, mai rar şi mai puţin spontană – interferenţa elementului este cenzurată şi dirijată, în comunicarea orală prezenţa acestuia este „imanentă”.

Adresându-se unui receptor prezent, limba vorbită are trăsături morfologice şi sintactice specifice, îmbinând mijloace de expresie verbală (volumul, pauzele, timbrul, etc.) cu cele nonverbale (mimica, gestica).

Voi expune în continuare câteva aspecte ce caracterizează varianta orală a limbii (literare sau populare):

  • La nivel fonetic, intonaţia şi accentul au un rol deosebit în realizarea expresivităţii limbii vorbite. Ele sensibilizează diferite stări sufleteşti de care e stăpânit subiectul vorbitor în procesul comunicării.

Să luăm, de exemplu, întrebarea „De unde vii tu?”. Accentul logic poate cădea pe oricare dintre cele trei vorbe: „unde”, „vii” şi „tu” şi în fiecare caz propoziţia va avea alt înţeles. „De unde vii tu?” – ne sugerează că exteriorul persoanei întrebate trebuie să arate urme c-a petrecut în locuri grozave, din care a ieşit ca vai de el. „De unde vii tu?” – cel întrebat a fost într-un loc ce îi era oprit să-l viziteze. „De unde vii tu?” – întrebătorul arată interes exclusiv pentru cel întrebat, fără a-i păsa de unde vin ceilalţi.

Prelungirea duratei unei vocale devine mijloc de exprimare a superlativului „Şi-i frumos! Şi deşteeeept!”.

În raport cu limbajul oral, cel scris este ca şi lipsit de posibilitatea de a exprima, la nivel fonetic, diferite stări afective şi care să poată fi apoi receptate exact de destinatar. Emiţătorul poate apela doar la un număr redus de semne de punctuaţie: semnul exclamării, semnul întrebării, eventual acestea două combinate, ghilimele, sublinieri. Această sărăcie este relativ compensată la nivel lexical şi gramatical. Se pot folosi diferite verbe ale zicerii, cu o semantică permiţând nuanţări variate: a spune, a striga, a urla, a răcni, a se repezi, a şopti etc., forme modale: prezumtiv, imperativ, potenţial, etc., instrumente ale modalităţii: verbe (a putea, a fi, a trebui), sau adverbe (poate, desigur, abia), determinări cu conţinut modal: A răspuns ironic, răspicat, ezitant, tăios etc.

O parte din fenomenele specifice limbajului oral pot fi exprimate şi în scris – prin repetarea vocalelor sau consoanelor, prin apostrof, prin diferenţierea caracterelor grafice etc. – , dar în acest caz este vorba, de fapt, de o încercare voluntară de reproducere elaborată, care rămâne totdeauna relativă în scris, a limbajului oral, şi nu de o directă comunicare pe cale scrisă. Fenomenul se întâlneşte în literatura artistică, conturând aici o trăsătură stilistică definitorie a operei unor scriitori (Creangă, Slavici, M. Preda): oralitatea.

  • La nivel morfematic se pot enumera câteva aspecte în ceea ce priveşte comunicarea orală:

– Adesea substantivele proprii, nume de familie, primesc în mod frecvent forme de gen: „Ioneasca”, de număr: „Ioneştii” sau articol hotărât: „Iar a venit Popeasca!” – expresii atât a unui anumit grad de intimitate în relaţiile sociale, dar şi a atitudinii ironice a subiectului vorbitor.

– În interiorul opoziţiei genitiv – acuzativ, se manifestă o accentuată diferenţiere în sensul animat (în special uman) – inanimat. Când este vorba de substantive denumind obiecte, raportului de posesiune, mai abstract, specific genitivului, caz personal, i se preferă raportul locativ, sub aspect semantic mai concret, specific acuzativului: Vântul a smuls acoperişul de la casă, Am rupt un picior de la gard.

– Dativul desinenţial intră în câteva sintagme, relativ fixe. Expresiile imperative: Stai locului!, Du-te dracului! Devin expresie ale stărilor de maximă iritare a vorbitorului, provocată de interlocutor.

– Substantivizarea prin vocativ a adjectivului marchează predominarea componentei afective în organizarea planului semantic al textului: Prăpăditule! până la sugerarea unui sens opus celui denotativ: Deşteptule!.

– Pentru exprimarea superlativului absolut se recurge la o serie de mijloace expresive, pe care nu le voi mai aminti, întrucât se studiază atât la clasa a VI-a, cât şi la a VII-a.

– În cazul verbelor, se observă folosirea acelora a căror acţiune în mod normal nu poate fi atribuită omului: a lătra, a scârţâi, a miorlăi etc. O poruncă, un ordin pot fi exprimate şi prin verbe la indicativ prezent: Pleci imediat! sau conjunctiv: Tu să taci!. De asemenea în exprimarea orală se preferă adesea formele populare ale viitorului sau prezumtivul.

– Interjecţiile constituie o categorie specifică limbajului oral prin chiar natura lor de expresie lingvistică spontană a unor stări afective. Cele mai multe interjecţii sunt polisemantice, dar nu numai în sensul posibilităţilor de a exprima o mare o mare diversitate de stări afective sau de atitudini (uneori chiar contradictorii: Bravo! poate exprima în funcţie de intonaţie atât admiraţia, cât şi dezaprobarea), ci şi în capacitatea lor de a-şi depăşi propria clasă. De exemplu, interjecţia Poftim! – însoţeşte un gest (Poftim cartea!), realizează o invitaţie care poate fi încărcată de atitudini diverse, de la reverenţă la nemulţumire reţinută (Poftim!…); alteori este expresie a nemulţumirii provocate de surpriza unei veşti neplăcute (Ei poftim!…) sau de spusele interlocutorului (Poftim?!). Diferenţierea diferitelor funcţii semantic-afective se realizează prin accent şi intonaţie, concomitent cu mărirea duratei unor vocale. De asemenea, onomatopeile reflectă tendinţa accentuată a vorbitorului de exprimare plastică.

În limbajul scris, atât interjecţiile, cât şi onomatopeile au un palid corespondent în prezenţa unor verbe sau substantive de origine interjecţională: a ofta, oftat, a se văita, vaiet, a cârâi, a scârţâi etc.

  • La nivel lexical, putem remarca folosirea diminutivelor care îndeplinesc o funcţie hipocoristică: prin întrebuinţarea lor subiectul vorbitor exprimă o atitudine de tandreţe faţă de obiectul comunicării sau faţă de interlocutor: Doiniţa, frăţior, copilaş, fetiţă, pisicuţă În alte situaţii, sufixele diminutivale marchează atitudinea ironică: articolaş, cărţulie, profesoraş, chefuleţ.

Exemplele pot continua, dar lucrarea de faţă nu-şi propune inventarierea tuturor trăsăturilor variantei orale ale limbii literare, cunoscut fiind faptul că limba română presupune o multitudine de posibilităţi combinatorice şi de expresie.

Limba scrisă reprezintă comunicarea realizată prin semne grafice, fiind mai elaborată, impersonală, adresată unui receptor absent şi având trăsături morfologice şi sintactice specifice. Varianta scrisă se manifestă cu precădere în limba literară a cărei identitate este dată de caracterul convenţional al normelor pe care le impune, de caracterul elaborat al textului în care se reflectă normele specifice şi de obiectivarea mesajului. Se caracterizează prin selectarea mijloacelor celor mai adecvate, reclamate de scopul comunicării; folosirea exactă şi nuanţată a cuvintelor; îmbinarea cuvintelor în enunţuri menite să asigure claritate şi coerenţă. La nivel morfologic, se observă frecvenţa redusă vocativelor, a interjecţiilor; exprimarea literară a superlativului absolut cu ajutorul adverbului foarte.

Deşi iniţial s-a dezvoltat aspectul vorbit al limbii naţionale, limba literară – care presupune ambele variante, vorbită şi scrisă – capătă o largă utilitate. Limba literară devine în condiţiile româneşti pivotul central, liantul complicatului sistem care reprezintă limba română. Radioul, televiziunea, şcoala pun mase tot mai largi de vorbitori în contact cu limba literară. Se adânceşte şi se răspândeşte în conştiinţa vorbitorilor distincţia dintre exprimarea familiară, cotidiană şi cea „îngrijită”, oficială.

Valeria Guţu Romalo  studiază fenomenele lingvistice care se manifestă în limba română actuală şi notează în volumul Corectitudine şi greşeală câteva tendinţe. Astfel, observă, în primul rând, folosirea unui număr mare de neologisme, acestea devenind simbol al exprimării îngrijite, căpătând o aureolă de superioritate, nu întotdeauna justificată. Abuzul, folosirea neadecvată a neologismului şi, în general, a termenului rar, încălcarea restricţiilor semantice şi gramaticale fac să apară, din dorinţa de exprimare „aleasă”, un tip specific de greşeală – cultismul.

Efectul scontat, o formulare inedită, pregnantă sau frumoasă, se obţine cu condiţia unei foarte bune şi aprofundate cunoaşteri a resurselor limbii române şi a unei atente dozări a faptelor lingvistice. Astfel, eforturile se irosesc eşuând în manierism, în formulări „făcute” şi chiar greşite.

Abuzul apare şi în situaţiile, destul de frecvente, în care se recurge la echivalente străine, chiar cu riscul unei comunicări ratate, ininteligibile sau distorsionate.

Fenomenul – ca necesitate sau ca abuz – este propriu perioadelor de profunde şi rapide transformări sociale. Istoria limbii române a cunoscut multe asemenea „momente”: secolul al XIX-lea, perioada de după 1944 pot servi ca exemplu. În toate cazurile, evoluţia limbii a arătat că excesele sunt treptat rezolvate printr-un proces firesc de decantare şi echilibrare.

În ce priveşte gramatica, atrag atenţia ca tendinţe unele fenomene de încălcare a regulilor de acord. De exemplu, se generalizează dezacordul adjectivelor cu substantivul determinat în caz: I-am dat fetei aceasta cartea. Cazurile de nerespectare a regulilor de dezacord între subiect şi predicat îmbracă, de cele mai multe ori, forma acordului prin atracţie sau a acordului după înţeles şi, deşi destul de frecvente, reprezintă adesea nu tendinţe, ci simple greşeli de neatenţie. Se observă confuzia adverbului cu adjectivul – mai ales când adverbul determină un adjectiv provenit din participiu: una din problemele largi dezbătute. Trecerea verbelor de conjugarea a II-a la conjugarea a III-a este din ce în ce mai frecventă: a apare, a place.

Grija de a evita pericolul dezacordului îşi găseşte, paradoxal, expresia şi în construcţii greşite. Enunţurile incorecte ca: În ceea ce privesc filmele am şi eu o părere sau Ce sunt cu fotografiile acestea sunt adesea întâlnite şi sunt rezultatul grijii de a nu greşi. Formulările incorecte de acest gen au ca punct de plecare tot o interpretare sintactică eronată şi se încadrează în ceea ce lingvistica numeşte hipercorectitudine.

O altă categorie de fenomene care afectează limba română actuală e cea a transgresării limitelor dintre variantele ei. Se înregistrează astfel deplasări lexicale la nivelul stilurilor funcţionale: termeni din limbajul poliţiei, ca a deflui, defluire, carosabil, eveniment rutier pătrund în exprimarea curentă, cotidiană. Din limbajul juridic intră acuză care tinde să înlocuiască mai vechiul acuzaţie.

Aspectele evidenţiate în această lucrare au surprins adesea greşeli sau preferinţe ale vorbitorilor de limbă română (fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul) care pot reprezenta , în egală măsură, tendinţe de evoluţie, de modificare a structurii lingvistice în general sau de schimbare a configuraţiei limbii literare. Acceptarea demonstrativului asta, extinderea viitorului de tip o să vină, are să vină sau admiterea unor forme ca vroia (nerecunoscută totuşi de noul DOOM, deşi sunt folosite de majoritatea vorbitorilor) reprezintă modificări ale normelor limbii literare, care s-au produs în ultimele decenii.

Ceea ce putem remarca, în concluzie, este preocuparea vorbitorilor de a răspunde unui imperativ al evoluţiei moderne a societăţii româneşti prin constituirea, consolidarea şi răspândirea unei variante culte, unitare şi unice. Unitatea se întemeiază pe existenţa normelor, iar utilizarea ei presupune un anumit grad de instruire şi de conştientizarea a activităţii de comunicare lingvistică.

 

BIBLIOGRAFIE:

Valeria Guţu, Romalo – Corectitudine şi greşeală (limba română de azi), Humanitas,   Bucureşti, 2000

Iorgu Iordan, Vladimir Roşu – Limba română contemporană, EDP, Bucureşti, 1978

Dumitru Irimia – Structura stilistică a limbii române contemporane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

Vasile Şerban, Ivan Evseev – Vocabularul românesc contemporan, Facla, 1978

 

 

Pin It on Pinterest