Centrul On-line ,,A.Grigorescu” Concurs Ed.CDR – Teodora Ion: ,,Autism amniotic”

AUTISM  AMNIOTIC

Roagă-ți timpul infinit să ne mai aștepte puțin! Cheamă-l aici, cu noi, la o cafea fiebinte și fă-l s-o bea cât mai amară pentru a nu simți dulceața ce va urma! Iar apoi spune-i că s-a vândut tot zahărul, silește-l să soarbă cu poftă fiecare picătură din tăria cafelei și îmbată-l cu tutun, căci n-o să-i pese. Și mai roagă-ți timpul prețios să te ierte că n-ai făcut decât să-l pierzi, fă cumva să nu-l mai vezi, fă-l să-și uite drumul și să te uite.

Îndeplinește toate acestea fără să te gândești dacă-ți dorești să mai rămână, fiindcă pe timp îl omoară plictiseala; de data asta nu mai vrea să moară singur.

Vorbind de timp, mă jucam cu ace aurite de secundar, înfipte în ore târzii de așteptare, și împleteam numerele cu literele în mătasea delicată a amintirilor mele… când destinul meu rătăcit, clădit în temelie de coșmar și realitate, își căuta un sens vital. Și cred că l-a găsit, te-a găsit, deși te-a căutat o viață întreagă în toate apele lumii, poate trecând cu vederea peste toate aspectele importante ale fericirii. Iar acum oricine poate privi înăuntrul sensului tocmai descoperit sau poate să intre fără nicio teamă și să stea cât vrea: minute încadrate-n timp, lumi infinite sau ani fără sfârșit, căci eu sunt doar a timpului.

Știi, tu nu te asemeni cu nimic din ce am învățat sau văzut măcar. Am uitat să fiu a celor care m-au ajutat să am cât mai mult din tine. Am uitat să fiu a celor ce m-au învățat să visez și să sper, sperând și visând doar într-un singur sens. Am uitat să fiu a celor ce m-au învățat să respir, furând momente și înghesuindu-le în cutia cu amintiri.

Aș putea începe povestea lumii mele pierdută-n miez de noapte, luminată doar de prezența ta în colțul camerei întunecate. În fiecare zi un răsărit și un apus de lacrimă sărată se ceartă la geamul crăpat al suferinței noastre.

Răcnesc cu toată ființa mea la ei, dar tot ce iese din nemărginita mea mâhnire este doar un foșnet de amintiri care, spre surprinderea mea, sperie văzduhul. Totul a început când te-am cunoscut și în fiecare zi am văzut cum furi din zâmbetul lumii pentru ca, mai apoi, să pătrund în visele tale. M-ai făcut să cred că totul e smuls din piatră de cer ud, să pășesc cu pas de pribeag spre abisul ochilor tăi strălucitori, inundați în lacrimile norilor de primăvară.

Apoi m-am născut. Toate emisferele mele s-au înecat în timp. O alunecare înceată spre dimineață a pătruns în amintirea mea. Burnița primăvăratică aduce mirosuri de mult uitate, adunând rămășițe de sunete și gânduri din zile de ieri. Aștept o lungă aducere-aminte a unui fior uzat să mă pronunț despre propria-mi viață. Am mers încet pe un drum prăfuit de țară și am văzut în distanța obscură dorința de a fi din nou, de a aduce-aminte tot ce nu am fost încă. Ce n-aș da să mă aflu acum pe linia Ecuatorului, măcar pentru un apus de soare!

Într-un colț ascuns mă uit spre lumină și găsesc totul în tine. Dar merg mai departe. Asemenea bucurie o păstrezi pentru când va fi coaptă. Taci. Aștepți gândurile lăsate în urmă de vreun vizitator în marele tău muzeu. Cauți ceva divin în profanul din jurul tău. Râvnești să îi spui soartei să te aștepte undeva, dar mereu o găsești cu brațele deschise așteptând la jumătatea drumului.

Nu vreau ca umbrele nopții să îmi șoptească cuvinte amăgitoare, pline de tăișuri ascunse care te vor ademeni în ceața deasă a uitării și se vor hrăni veșnic din neputința mea de-a întoarce ochii de chihlimbar. În zâmbetul lui stăteau ascunși mii de demoni, mii de zei puternici ai adâncurilor, însă niciodată nu-i puteai combina zâmbetul și ochii: ar fi fost catastrofal. Ca să pot reda perfecțiunea idealului, iau un vârf de deget cu amprentă unică din setul meu de creioane-degete și desenez pe geamuri aburite chipuri tâmpe care zâmbesc cine știe de ce.

În zâmbetul lui lipsea, totuși, ceva: apa. Ochii, de o infinitate răcoroasă și limpede, te lăsau să te pierzi în ei. Îmi amintesc: din când în când mama îmi umplea cada cu lichid amniotic să mă simt ca acasă. Dar acum… mă mulțumesc doar să mai găsesc câte o urmă de-o amprentă pe chipul cuiva.

Mă-ngrop în uitare și mă ascund de privirile iscoditoare ale lumii. Încerc să mă pierd sub mulțimea de pași rătăciți. Îmi risipesc gândurile în aerul poluat de ideile ilogice ale celor ce mă înconjoară. Haosul domnește peste întreg universul meu. Te-ai transformat în centrul galaxiei mele, într-un soare al meu, într-o mare a mea. Cu timpul te-ai stins. Te afli la miliarde de ani lumină acum. Revine vremea când cuvintele îmi spun: descurcă-te! În general, timpul nu este de ajuns; am vrut de la început să fur o mică parte din el.

Aș vrea să mă nasc în tine, ca într-un ou cald și rotund să stau acolo și să veghez, să mă gândesc cum ar fi fost un alt anotimp, un alt tu, o altă eu, o ploaie, o legendă.

Ion Teodora Alexandra

Școala Gimnazială ,,Mihail Sadoveanu”-Brăila

Cond.art.: Prof.Violeta Anca Ion

 

Pin It on Pinterest