Centrul On-line ,,Prof.Adriana Grigorescu” Ed.CDR-Concurs: ,,Adăpost de timp”-Brăila

 

Centrul On-line ,,Prof.ADRIANA GRIGORESCU” (Grăd. Nr.7, Sector 2) al ,,EDITURII CADRELOR DIDACTICE DIN ROMÂNIA”(înregistrată notarial, București) prezintă în cadrul: INTERNATIONAL on-line FESTIVAL-CONCURS ,,PAUL POLIDOR”(1998/1999-2020/2021) textul ,,ADĂPOST DE TIMP” Concurent: Tarbu Bianca (Cond.art.: Prof.Violeta Anca Ion – Școala Gimnazială ,,Mihail Sadoveanu”-Brăila)

ADĂPOST  DE  TIMP

Sunt în camera mea, fereastră deschisă printre ferestre pentru vederea mea. Îmi scot caietele și penarul din ghiozdan și încep să-mi fac temele. Înainte ca penița stiloului să strălucească pe foaia fragedă și albă a caietului mă aleargă gândurile și întrebările fără număr, logodite cu valurile prin care încerc să sap… într-un soi de desperechere de mine însămi. Încerc să desfac atent cuvintele, să le privesc îndelung, să le adulmec. Niciun semn dinspre capăt nu-mi vine. Desenez uneori pe coli limpezi, mi-e îndeajuns de bine, de colorat și de dens, dar uit asta undeva. Nu-i rost de liniște.

De fiecare dată când mă gândesc profund la ceva îmi înclin capul spre un punct fix, cu ochii largi, deschiși, genoși de somn, fără să clipesc, în aerul alb, spiralat. Mama, răsărire din cuvânt binevoitor, îmi spune într-un firesc al firii: „ Iar încerci să zdrobești întunericul?” Și de aici știu că sunt pe jumătate trează, pe jumătate visez, adăpostindu-mi urma. Sunt extrem de multe întrebări la care nu-mi pot răspunde. Ar putea să-mi fie teamă de ele… De ce îngerul îmi ține în brațe inima? Tot el e cel care mă trage de priviri? Îi zăresc aripile la mansardă… Sau de ce-mi aud gândurile? De ce călătoresc doar cu sufletul la vedere? Acestea sunt doar câteva din întrebările mele la care nu caut răspuns răspicat. Primesc zvonuri vagi, șterse. O întrebare însă mă macină cel mai mult, spre ea întind mâna… de ce timpul nu se-ndură de ore niciodată?

Eram acum câteva zile acasă la prietena mea cea mai bună. Nu ne văzusem de mult timp și ne-am gândit să ne odihnim una în palma celeilalte, cuminți, îndeajuns de tăcute, să stăm o seară împreună făcând tot felul de alintături șăgalnice. Niciodată nu ne petrecem timpul la fel. Ba cântăm despre păduri nesfârșite, ba ne spunem nimicuri, ba curățăm mandarine, ba timpul ne fură ca și poveștile. Hohote de râs peste maidanele copilăriei. Uluitoarele noastre hohote de râs întinse uriaș pe tot tavanul din cameră. Cel mai frumos sentiment era să ne fluturăm pletele suflate de vânt și pleoapa a scâncet de lună… Doi fluturi în zbor zig-zag. Siluete strecurate prin vremi. Știm că ne bucurăm de viață cu lumina în față.

„Ring, ring”, telefonul meu sună. Era sigur mama să-mi ceară revenirea în cuib, acasă. Ceee?! Deja trebuia să plec?! Se pare că trebuie să îmi trag fesul pe urechi, bocancii în picioare și să ies în realitatea de afară, pe străzi imaginate de alții. Ar fi trebuit să-mi închid seara într-o colivie și să arunc o pânză peste ea. S-o strâng în pumn cu tandrețe și cu nostalgie precară. Câtă risipă de timp deasupra noastră! În timp ce mergeam spre casă mă gândeamși mă-ntrebam: când își pusese acest timp talpa pe ceafa mea și mă-ncolăcise ca-ntr-un nod ?… Atât de bine îi fusese sufletului. Era liber, se juca. Lumea fusese un loc mic în care încăpeau doar două prietene ghidușe, iar toate negurile și tristețile dispăruseră din ea. Îmi voi lăsa semne pentru întoarcere, pentru aducere-aminte. Timp netrăit până la capăt. Viață țipată. Prea puțin răgaz pentru câteva întâmplări minunate, fericite și rare. Prea puțin  răsfăț  pentru hrană de suflet.

Uneori  sunt  foarte  supărată  pe  timpul  acesta  care trece,  dă bici scurt anotimpurilor și nu am clipe destule să-mpodobesc cu ce am eu mai frumos și mai al meu starea de copilărie. Am senzația de sufocare a clipei rotunde pe care o pierd din prea multă băgare de seamă. Știu că de fiecare dată când mă simt foarte bine aud minutele căzând. Nici nu știu ce să fac cu ele și unde să le ascund, în buzunare mi-ar foșni prea argintii. Când secunda mi-e mai vie, atunci parcă bolovanul timpului se sparge în clipite ce mă-mbătrânesc, da, ca și cum aș fi vinovată și fac schimb cu mine însămi, pierzându-mă cumva, învârtindu-mă în jurul sinelui meu. Minute de grație dezbrăcate prea în grabă. Nu e timp destul să mă ascund la marginea absenței. Și nici nu sunt ascunzători perfecte pentru asta.

Când sunt la școală, în timpul unei ore plicticoase, mă uit la ceasul acela vechi de pe peretele clasei, pată de neînțeles, și parcă acele stau rezemate cu ceafa de cadran și efectiv nu se mișcă. Le-aș lua de mână și aș trece o dată cu ele în tăcere spre locuri pe care alții nici nu le visează, însă ori ceasul chiar e stricat, ținut în loc de rugina fierului, ori timpul trece, încetul cu încetul, în momentele măsurate cu năduful din inimă, ori eu n-am învățat încă răbdarea. Unde s-or fi ducând, ce vor să-mi spună ?! E mult prea greu de înțeles. Îmi ascund cu stângăcie și fără folos supărarea. Nu iubesc orele astea mici și trufașe care nu stau la sfat cu mine, nu mă știu, nu-mi fac călătoria mai dulce. Ce monotonie haotică și câtă amorțeală în tic-tac-ul convențional al timpului! De ce viața e așa nedreaptă cu noi și timpul nu mătură orele pustii?…

Aș vrea să țin în mâna mea dreaptă timpul. Timpul-timp. Suplu, nu pietroi peste suflete. Să nu mă încrunt spre el vreodată, să-l port cu mine – drum fără nedumerire. Soare pe umărul stâng. Cu steaua coaptă… de un timp măsurat deasupra. Să dorm în unghia lui dreaptă. Să mă pot bucura de interiorul somnului. Să nu mă las furată de-amintiri. Să nu  mai  trag  la  sorți  mereu  acest  timp  barbar.  Să-mi devină  frate  invizibil.  Răsărit și apus,  simultan. Reversul să nu-mi tulbure firescul. Primăvară în noiembrie. Și în septembrie. Să nu mai aștept nici astăzi și nici mâine. Să merg pe câmpia inimii mele bătânde. Să mușc din carnea fragedă a întâmplării…

 

Tarbu Bianca

Șc.Gimn.,,Mihail Sadoveanu”-Brăila

Cond.art.:Prof.Violeta Ion

Pin It on Pinterest