Paul Polidor:,,Lideri în film: Maniu, un sfat ignorat: Pentru Dumnezeu, nu face asta!” (Catastrofalele urmări în istoria contemporană ale zilei de 22 iunie 1941/semn Taur-Taur 2025: Ce-o căuta ministrul de externe al Iranului la Moscova?…)
În imagine: interpretul rolului Maniu în filmul OGLINDA (1993, regia: Sergiu Nicolaescu): actorul Ștefan Radof
Fragment din seria de volume ,,PAUL POLIDOR: LIDERI ÎN FILM, ISTORIE ȘI CINEMA”, începută în 1995-1996:
Dacă ar fi să alcătuim o listă cu oamenii politici din Europa sau cu comandanţii militari păcăliţi de Hitler, numărul lor nu s-ar rezuma la unu-doi. Când Maniu (auzind că armata română continuă, peste graniţele fireşti ale neamului, războiul alături de Hitler) i-a spus lui Antonescu: Pentru Dumnezeu, nu face asta!, mareşalul a invocat loialitatea faţă de aliat, dovedind o imensă naivitate politică (reper: filmul artistic „Oglinda). Mai mult decât atât, dorind să semene cu „mentorul” său de la Berlin, trece la meniu vegetarian, se izolează într-un tren special cu care colindă ţara pentru a îmbărbăta armata şi, un lucru ciudat, fără să-şi dea seama, orbit fiind de „aura” Fuhrer-ului, îşi impregnează personalitatea (influenţabilă doar în faţa Diavolului!) cu nişte concepţii mistico-rasiale proprii conducătorului nazist, acceptând o alianţă aproape cu ochii închişi.
În problema Basarabiei Antonescu şi-a închipuit că-i poate stopa pe ruşi. Rusul, când a luat un teritoriu sub talpă, nu-i mai dă drumul (a se vedea replica lui Putin de ieri, 22 iunie 2025-n.edit). Şi nu uită cu sutele de ani dacă se întâmplă, pe parcurs, vreun „accident” (păi, după o sută de ani de stat în Basarabia, vii tu în 1918 şi spui că vrei să te uneşti cu Ţara?…) De la 28 mai 1812 „jocurile” au fost făcute acolo în favoarea muscalilor. Cu toate acestea, este posibil ca istoria pe viitor să joace o carte şi în favoarea noastră… În 2012 au avut două sute de ani de „vechime” în zonă (e-adevărat, cu o mică întrerupere!). Calculele antonesciene au fost greşite din start, pentru că a dorit recuperarea ambelor teritorii pierdute prin Dictatul de la Viena. El nu a înţeles, ca de altfel multă lume, că, în contextul istoric şi politic alambicat de-atunci, România nu le putea avea pe amândouă. Voia doar Basarabia, mergea pe varianta germană; voia Transilvania, apela la bunăvoinţa ruşilor (poate e bine să ştim că, într-o carte de istorie a României scrisă de sovietici pe vremea lui Gorbaciov, se accentuează ideea că locuitorii Basarabiei au cerut cu insistenţă alipirea la Imperiul Ţarist !). Românul şi rusul au, de multă vreme, un „dinte” unul împotriva celuilalt, de aceea cauzele războiului nostru contra sovieticilor din iunie 1941 sunt mult mai vechi, cu rădăcini având explicaţii interferenţiale, nu numai politice şi militare: ”Este desigur în spiritul mecanismelor misterioase ale istoriei, uneori greu de explicat, dar care până la urmă se clarifică prin combinarea unor factori complecşi – de la cei istorici şi politici, până la cei ţinând de trăsăturile individuale de caracter ale conducătorului, mai ales când este vorba de o dictatură în care poporul nu este întrebat printr-un plebiscit sau o altă formă de consultare – de ce Ion Antonescu a considerat şi a hotărât că drumul pentru eliberarea Ardealului de nord din robia maghiară ducea prin stepele ruseşti ? (Mareşalul declarase, de altfel, că din Rusia armatele române se vor înapoia în patrie prin Maramureş, căzut victimă „Dictatului”). Nici prin ocupaţia germană – teză care continuă să fie susţinută la Bucureşti şi astăzi, uneori de istorici serioşi – nu se poate explica intrarea României în Războiul antisovietic, alături de Germania (22 iunie 1941). Antonescu devenise aliatul autorului dictatelor prin care România fusese sfâşiată în bucăţi şi al Ungariei, beneficiara Dictatului de la Viena”(11) Deşi sunt destui comentatori care consideră acţiunea militară de reîntregire a ţării prin eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei drept un succes al armatei române şi al lui Antonescu, credem că reuşita s-a bazat mai mult pe entuziasm şi patriotism, dar, mai ales, pe sprijinul armatei germane. Armata română era, de fapt, incapabilă din punct de vedere militar să-şi elibereze singură teritoriile: ”Campania anului 1941 a spulberat parţial iluziile celor doi conducători. Germanii nu şi-au atins obiectivele militare principale şi au suferit o înfrângere semnificativă în faţa Moscovei; românii au trecut greu de forţele Armatei Roşii de la est de Prut, numai după ce au primit un semnificativ ajutor din partea Wermachtului (subl.n.) şi-au înregistrat dureroase pierderi la Odessa.”(12) Ulterior, dezastruoasa noastră înfrângere în perioada Stalingrad venea pe fondul unui real reviriment al armatei sovietice şi al trezirii lui Stalin la ceea ce s-ar putea numi „tardiva înţelepciune a momentelor de criză”. Pe când sovieticii se luptau din răsputeri să reziste cu orice preţ atacurilor germane în Stalingrad, industria germană de armament era depăşită de cea a rivalului din Răsărit, mii de uzine fiind reconstruite spre estul teritoriului rusesc după ce, în prealabil, fusesră dezasamblate. Soldatul nou, sovietic, este o combinaţie ciudată de forţă, fanatism şi mitocănie.
Comandanţii sovietici, precum Ciuikov, asiatic după figură, împuşca laşii pe front fără să clipească, fără nici un fel de remuşcare. În acest fel, sovieticii au putut construi şi tancuri, dar, ce este mai important, au învăţat să le mânuiască pentru a-i strivi definitiv pe nemţi.
Peste toate acestea se adaugă şi miracolul: ”Comportamentul lui Stalin/…/ a fost motivul principal al schimbării raportului de forţe în favoarea Armatei Roşii. În vreme ce Hitler îşi intimida şi contrazicea generalii, Stalin a abordat problemele într-o manieră complet diferită.”(13) Istoricul militar Mahmut Gareev relevă, în acest sens, comportamentul dictatorului sovietic în, poate, cel mai important moment al celei de-a doua conflagraţii mondiale, punct de cotitură în schimbarea dificilului curs al războiului, care – implacabil – a afectat şi soarta militarilor români: ”Operaţiunea de la Stalingrad e celebră pentru că, în timpul pregătirii sale, Stalin, spre deosebire de operaţiunea de la Harkov din vara lui 1942, a început să-şi asculte cu mare atenţie statul major, pe Jukov…”(14) Vă imaginaţi că soarta omenirii a depins aproape întotdeauna de deciziile unor oameni bolnavi şi instabili psihic ? Astfel, la 19 noiembrie 1942, operaţiunea cu numele de cod Uranus devenea şi groparul soldaţilor noştri. Generalii sovietici analizaseră cu mare atenţie tactica blindatelor germane, combinând acum, dintr-o nouă viziune, propria doctrină militară cu ceea ce învăţaseră din studiul acestui caz: ”Ideea era să atace liniile germane la 160 km nord-est de Stalingrad în punctul în care aliaţii germanilor, românii, asigurau defensiva.”(15) Prin urmare, deveniserăm „călcâiul lui Ahile” pe harta operaţiunii, punctul vulnerabil. Urma apoi ca sovieticii să atace şi din sud, prinzând în cleşte pe germani şi aliaţii lor, „iepurele plăpând”. Încercuirea a fost o reuşită de excepţie a lui Stalin şi-a armatei sale. Unul dintre soldaţii sovietici, Ivan G., chiar îşi aminteşte că „inamicul era confuz şi nu foarte activ./…/ În plus, cred că nici poziţiile nu şi le pregătea în avans. Fără supărare, dar armata română era mai puţin eficientă decât cea germană (subl.n.).”
Românii au mai căzut apoi victimă şi unei maniere extrem de abile, în care Stalin îşi trimitea oamenii în luptă, modalitate de care Hitler sau Antonescu n-ar fi uzat nici în vis: ”În vara aceea, Stalin decretase înfiinţarea aşa-numitelor unităţi disciplinare. Soldaţii aceştia primeau misiuni periculoase, aproape sinucigaşe, şi li se spunea că aşa pot să spele cu sângele lor păcatele comise.” Şocantă este, în acest sens, mărturia, după 60 de ani de la acel moment, a fostului deţinut Vladimir Kantovski, ce fusese condamnat la un deceniu în gulagul sovietic pentru simplul motiv că nu era de acord cu arestarea profesorului său şi protestase. Azvârlit într-o unitate disciplinară, cazul lui Kantovski vorbeşte nu numai despre sistemul de detenţie, ci şi despre elemente care ţin de culturologie rusă şi sovietică: ”Instanţele trimiteau acolo oamenii care comiseseră delicte mărunte. Huliganismul era un delict, întârziatul la serviciu era alt delict pe atunci; dacă întârziai 21 de minute, te puneau absent şi primeai un an de închisoare (în Balcani mai greu să vezi aşa ceva! – n.n.), an de închisoare comutat într-un an de luptă într-o unitate disciplinară.” Fără a ezita, Stalin şi-a pus în aplicare planul: ”Vladimir Kantovski şi camarazii săi au primit ordin să avanseze spre liniile germane în cadrul aşa-numitelor operaţiuni de recunoaştere ofensivă. Astfel, în timp ce germanii îi împuşcau pe cei din compania disciplinară, comandanţii sovietici puteau evalua puterea de foc şi poziţiile inamicului.” Forţa destinului implacabil îi domina, îi marca pe cei din unităţile disciplinare, aşa cum îşi aminteşte Vladimir Kantovski. De altfel, lipsa de respect pentru viaţa soldatului la sovietici n-a dispărut nici în zilele noastre. Am fost martor ocular, în Himki, lângă Moscova, unde se spune că i-a oprit pe nemţi năpraznica iarnă rusească, al momentului în care doi tineri se pregăteau de un eveniment dur: a doua zi plecau în armată, să satisfacă serviciul militar obligatoriu. Au luat câteva sticle de vodcă şi s-au îmbătat pulbere, spunându-şi unul altuia: ”Bea, că oricum nu ştii dacă te mai întorci!…” Într-un fel, Kantovski rememorează acelaşi episod de indiferenţă la adresa vieţii umane, de cruzime şi filozofie rusească: ”Mi se părea că nu se pune problema vreunui patriotism adânc. Predominant era sentimentul de inerţie…, inevitabilitate…, fatalism. Aveai senzaţia că totul e implacabil… Şi parcă jucai ruleta rusească.” Cu un astfel de inamic „impropriu” armatele germană şi română nu puteau câştiga războiul.
NOTE
(1) „Mari români: Ion Antonescu” (film documentar; scenariul şi regia: Florin Iepan; o producţie SUBCULTURA pentru TVR 1, 2006)
(2) Ibidem
(3) Ibidem
(4) Gheorghe Onişoru, Istoria contemporană universală 1917-1945, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p.110
(5) Gheorghe Onişoru, op.cit., p.112
(6)O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri de Neagu Djuvara, Ediţia a VI-a revăzută, Humanitas, Bucureşti, 2007, p.250
(7) Ibidem
(8) Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2007), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p.95
(9) Ştefan Lache, România în relaţiile internaţionale 1939-2006, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p.150
(10) Antonescu-Hitler. Corespondenţă şi întâlniri inedite(1940-1944). Volumul I. Ediţie alcătuită de Vasile Irimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache. Coordonator ştiinţific:Dr.Florin Constantiniu, Cozia Ed-Co., Bucureşti 1991, p.118
(11) Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Humanitas, Bucureşti, p.100-101
(12) Jipa Rotaru, Leonida Moise, Zodian Vladimir, Oroian Teofil, Antonescu-Hitler,Caucazul şi Crimeea: sânge românesc şi german pe frontul de Est, Bucureşti: Paideia, 1998, p 17
(13) Războiul secolului (film documentar; A BBC / History Channel / NDR Co-Production; Written and Produced by Laurence Rees; BBC MCMXCIX)
(14) Ibidem
(15) Ibidem
(16) Ibidem
(17) Ibidem
(18) Ibidem
(19) Ibidem
(20) Ibidem
Reactions (from: Wikipedia)
The film was criticized as being apologetic of Antonescu, whom it portrays as a martyr figure, without mention being made of his complicity in the Holocaust (see Holocaust in Romania).[1][2][3] Oglinda is also sympathetic to Antonescu’s Nazi German ally Adolf Hitler, who is depicted as a calm and wise politician.[1][2] Nicolaescu himself claims that journalist Octavian Paler labeled it a “fascist film”.[4]
The film was also criticized for several other errors. Historian and former public servant Neagu Djuvara, who in 1944 represented Antonescu’s government to Stockholm, where he contacted the Soviet Union representative Alexandra Kollontai and unsuccessfully negotiated an armistice, rejected the film’s allusive take on these events, which claimed that Romania’s special requests had been ignored by their counterparts, and called it “a lie”.[5] According to Sergiu Nicolaescu, former King of Romania Michael I, the main decision factor behind Antonescu’s deposition, objected to his character being depicted as a heavy smoker.[4] Speaking in 2008, Djuvara criticized Oglinda in its entirety for mystification, while expressing similar reserves in respect to Nicolaescu’s 2008 project, a biographical film on Michael’s ancestor, Carol I of Romania (Carol I).[6]
Nicolaescu’s 1993 production received negative assessments from several film critics. As part of his commentary on Nicolaescu’s entire filmography, beginning with films he produced under the communist regime, Valerian Sava depicted Nicolaescu as an untalented director caught in a “megalomaniac trance”, and deemed Oglinda “a rudimentary historical reenactment”.[7] A similar overview was provided by Angelo Mitchievici [ro], who described “the honor of a dueler”, a cliché which he believed was characteristic of Oglinda as well as its predecessors Mihai Viteazul and Nemuritorii.[8]
Nicolaescu defended his film, claiming that its critics were “afraid to look in the face of history.” He referred to Oglinda as “real history, without any form of restriction”, and “the first and only Romanian political film.”[4] He also maintained that Corneliu Coposu, a first-hand witness to the events, applauded the film upon its premiere.[4]
