Fundația ,,Paul Polidor”: Din scrierile Marinei Almășan. Despre odrasle la americani și români…

FUNDAȚIA

Paul POLIDOR

DIN SCRIERILE VEDETEI TV MARINA ALMĂŞAN: DESPRE  ODRASLE LA AMERICANI ȘI ROMÂNI…

Am citit cu pasiune, aş spune chiar devoratoare, scrierile Marinei, o combinaţie între stilul jurnalistic şi proza scurtă a modernismului de azi, extrem de captivante, neplictisitoare, însă, mai presus de orice, purtând „pecetea” personalităţii inconfundabile a autoarei. Temele abordate uimesc lectorul prin diversitatea lor, prin apetenţa către lumea reală pe care Marina Almăşan o descoperă şi re-descoperă zilnic suav, puternic sau „bombănind” cu ochi miraţi de copil, pentru că, nu-i aşa, parafrazându-i pe clasici, nimic din ce aparţine vieţii umane nu îi este străin prietenei noastre, Marina. Spun „prietenei”, fiindcă autoarea chiar îşi apropie foarte mult cititorul de problemele, insomniile şi speranţele vieţii de zi cu zi, probleme în care ne regăsim fiecare dintre noi.

Vom face un excurs, aşadar, prin temele mini-prozelor Marinei Almăşan, încercând să argumentăm cât de nedreaptă este lumea în care trăim, unde bârfa şi veninul invidiei poartă „stigmatul” mondenităţii false… Persoana publică Marina Almăşan a fost judecată de români strâmb, nefiresc de dur (în Ţara unde lupu-i moralist, tu pui la zid mielul…), dând crezare tuturor afirmaţiilor denigratoare, murdare, emise de presa care vrea cu orice preţ scandal (chiar cu preţul distrugerii totale a sufletului celui incriminat; un fel de război total, de anihilare…). Publicul românesc, îndopat cu talk-show-uri, telenovele şi concursuri de sorginte occidentală (nu vedeţi că începem să nu mai avem cuvinte neaoşe în această lume nebună, ultrainformatizată?…) ar trebui să vadă şi să cearnă din viaţa unui artist ceea ce rămâne valabil şi peren pentru istoria culturală a acelui popor, şi nu problemele din viaţa personală. Acestea vin şi trec, precum apa: rămân doar pietrele aşezate în destinul neamului respectiv, chiar cel legat de culturologia mass-media (unde lucrul bine făcut, cu acribie profesională, devine din ce în ce mai mult o „rara avis”).

Dând la o parte scandalurile legate de mariajele şi iubirile Marinei (nu uitaţi memento-ul Cristic: cine este fără de păcat, acela să arunce primul piatra!…), noi, admiratorii ei, ar trebui să citim printre rânduri şi să observăm că, în spatele înşelătoarelor aparenţe, stă omul de cultură Marina Almăşan, părintele Marina Almăşan, care a încercat să împace imposibilul în lumea perfidă a mass-media: şi capra, şi varza, şi soacra, şi televiziunea, şi bărbatul… Vi se pare uşor? Mie nu. Oamenii de televiziune nu prea au viaţă  personală  normală,  dar  Marina s-a încăpăţânat   să   rămână   o mamă-prieten, o mamă afectuoasă pentru copiii săi.

Este una din insomniile Marinei,  când, ”legându-i instinctiv fularul la gât puştiului meu adolescent, am fost admonestată cu replica: „Hai, mama, încetează, nu mai sunt copil!”  Aproape  automat,  ca  într- un reflex pavlovian, mi-au venit în  minte  frecventele  vizite făcute de mine mamei mele, care, invariabil, la plecare, îmi spune, neţinând seama de vârsta mea aproape matusalemică: „Eşti prea uşor îmbrăcată, azi e frig afară!” sau „Nu-mi place că ai slăbit şi eşti trasă la faţă!…Până la urmă, deşi anii trec în galop pe   lângă  noi  (de  fapt  PRIN noi!),rămânem copiii părinţilor noştri, până la adâncile lor bătrâneţi. E, poate, un alt fel de materializare a proverbului „Sângele apă nu se face”…

Dar se pare că nu este  peste  tot aşa. Desele mele preumblări pe potecile Planetei, precum şi avalanşa de filme americane care mi-au colorat maturizarea, au demonstrat că lucrurile pot sta şi altfel. Americanii, bunăoară, nu-şi cocoloşesc progeniturile, decât eventual până în momentul acela clasic, prezent în destule filme de-ale lor, în care, pe o pajişte întinsă de un verde ireal, printre baloane şi tonete cu hotdog, are loc ceremonia absolvirii colegiului, iar tinerii americani, îmbrăcaţi în robe şi înfăşuraţi în acel zâmbet alb şi larg, specific Hollywood-ului, se pregătesc să-şi ia zborul… Şi, după genericele de final ale filmului, chiar şi-l iau, dispărând, uneori, pentru o veşnicie, prin cotloanele întinsei lor patrii. Iar părinţii americani rămân să-şi deruleze, idilic, existenţa, în vilişoara  părintească, înlocuind cu succes frământările legate de bunăstarea odraslelor plecate în lume, cu liniştea unei partide de golf sau cu mici acţiuni umanitare, iniţiate de parohia din care fac parte. Din când în când, câte un telefon răzleţ îi încunoştinţează că au devenit bunici sau, în cel mai fericit caz, se trezesc, în faţa casei, cu o limuzină cu număr de California, din care se rostogolesc fiica, ginerele, nepoţii deja de vârsta şcolară şi obligatoriu un câine flocos, care dă activ din coadă. Fericirea e generală şi durează câteva zile.

…La noi, la români (şi am constatat că acelaşi lucru se întâmplă şi la celelalte popoare răsăritene), cordonul ombilical este, se pare, mult mai puternic. Ne simţim    răspunzători pentru copiii noştri până în momentul când doamna Aceea sobră, având ca accesoriu principal o coasă, cu sau fără cristale Swarovski, ne va invita în călătoria fără de întoarcere. /…/ Tema predilectă a  discuţiilor  cu  vecinii, prietenii sau colegii de serviciu o reprezintă copiii noştri, ne legăm planurile de viitor de ale lor, le creştem copiii, îndurând, de multe ori, din partea acestora toate obrăzniciile pământului, doar pentru faptul că sunt „copiii copiilor noştri”. Trăim prin ei, trăim pentru ei, sacrificând, de multe ori, propria fericire, pentru ca lor să le fie mai cald, mai bine, mai uşor… Aşteptăm recunoştinţă? Ne omoară absenţa repetată a măruntului „mulţumesc”? Face parte şi absenţa lor din penitenţa pe care ne-am asumat-o, în momentul în care ne-am hotărât să devenim părinţi. Şi uite, chiar acum, după ce voi expedia către Mehedinţeanul aceste rânduri, promit că mă voi repezi până la mama şi, fără vreo explicaţie anume, o voi strânge cu putere la piept!…”(din volumul “Insomniile Marinei”, Leda, Bucureşti, 2012).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

————————————————-

* Extras din revista “Personalităţi în aria interferenţelor internaţionale” Anul II, Nr7(2014 Director fondator şi editor: Paul Polidor

 

X

Pin It on Pinterest

X