Paul Polidor (2016): Decalogul lui D.Copilu-Copillin la 85 de ani

DECALOGUL lui

DUMITRU COPILU-COPILLIN (membru al: Academy of International Interferences ,,Paul Polidor”)

85 de ani de viaţă (17 febr.2016)

 

1. P.P.: Stimate   domnule   profesor DUMITRU COPILU-COPILLIN, cum consideraţi iniţiativa publicaţiilor Fundaţiei   „Paul Polidor” pentru UNESCO de a vă promova ideile şi concepţia despre cultură şi despre lumea în care trăim, într-un moment istoric în care România retrăieşte noi speranţe în păstrarea şi consolidarea identităţii neamului românesc prin cultură, iar dumneavoastră, în opinia mea, parcă începeţi o nouă tinereţe spirituală la împlinirea frumoasei vârste de 85 de ani  ?

1.D.C.-C.: Răspunsul parţial îl găsiţi în cartea mea, ”O viaţă de dascăl…” (2011), în care constat că în foarte mică măsură se cunosc ”înfăptuirile aparţinând unor personalităţi creatoare de bunuri spirituale şi materiale, în condiţiile în care nu există în prezent un sistem naţional de evidenţă, estimare, încurajare, evaluare, recompensă, ierarhizare şi, mai ales, de valorificare publică a realizărilor cultural-ştiinţifice de nivel instituţional, local, naţional sau internaţional. Asemenea valori (fapte de viaţă, descoperiri, lucrări de înaltă ţinută şi profundă semnificaţie, destinate uzului public) adesea se pierd, se ignoră, sunt date uitării, deci ele nu există. Interesul pentru un model de publicaţie, care să încurajeze şi să promoveze „meritocraţia” – pe parcursul elaborării lucrării noastre având acest obiectiv – a fost încurajat de omul de ştiinţă, acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici, care a şi semnat prefaţa”. În acest sens, ”iniţiativa” publicaţiei Dv. o consider merituoasă, cu sugestia ca înfăptuirile ”personalităţilor marcante ale vieţii culturale româneşti”, pe care le promovaţi în virtutea valorii lor să prezinte un interes general, adică să corespundă preponderent obiectivului publicaţiei Dv., – „PERSONALITĂŢI ÎN ARIA INTERFERENŢELOR CULTURALE INTERNAŢIONALE”.În acest înţeles, aţi putea promova în continuare rezultatele obţinute de personalităţi notorii, care cred că ar răspunde iniţiativei Dv. – ca să mă limitez la tema de care mă ocup acum, Eminescu, valoarea naţională de dimensiune universală, simbolul spiritualităţii neamului românesc – am în vedere pe cel mai mare eminescolog în viaţă şi preşedintele ultimelor congrese mondiale ale eminescologilor, Acad. Mihai Cimpoi, pe care am înţeles că îl cunoaşteţi, de asemenea pe o altă personalitate cunoscută în aceleaşi împrejurări la Chişinău, un împătimit de Eminescu, acad. Nicolae Breban sau pe Victor Crăciun, preşedintele ligii culturale a românilor de pretutindeni, un excelent ambasador în ţară şi în lume al lui Eminescu prin lucrări şi acţiuni de promovare, la fel pe reprezentanţii Institutului Cultural Român din Bucureşti şi filialele lor din  alte ţări etc., ale căror răspunsuri la întrebările din interviul Dv. ”standard” ar ridica şi mai mult nivelul prestigioasei publicaţii pe care o realizaţi.

2. P.P.: Pe Academicianul Mihai Cimpoi l-am cunoscut în  anul 2005, pe 10 decembrie, când am fost invitat de scriitoarea Aura Christi să susţin un recital de  poezie cântată, alături de scriitorii Nicolae Breban şi Ion Ianoşi la Filarmonica de Stat a Republicii Moldova. Observ că drumurile noastre s-au intersectat cu omul de cultură basarabean, acum prefaţator al volumului dvs., din serialul „Eminescu Universalul”, unde cu intuiţia sa debordantă afirma: ”Meritul fundamental al profesorului Dumitru Copilu-Copillin este acela de a ne da o lucrare [aparent] bibliografică, în care identifică, prelucrează şi evaluează cu metode şi într-o viziune modernă sursele eminesciene./…/ Sunt de remarcat acribia, erudiţia, plăcerea intelectuală de ,,a naviga” pe internet, dar şi de a merge direct la surse (dicţionare, volume de traduceri, monografii, proiecte, comunicate, acţiuni  publice etc.). Profesorul-cercetător nu-şi ascunde bucuria când găseşte aprecieri superlative, comentând cu însufleţire şi exaltare (e un mod de a sfida detractorii) şi depăşind astfel ariditatea expunerii statistice” [inducând convingerea finală despre carte:] ”Sub ochii noştri se ridică piramidal un Eminescu, al cărui valoare universală e absolut indiscutabilă, comparabilă cu cea a tuturor poeţilor reprezentativi ai lumii”. Cum aţi reuşit să transformaţi ariditatea posibilă a unui studiu documentar într-o plăcere a lecturii, bogată informaţional, atractivă prin noutate, metodă şi viziune, prin actualitatea verbului eminescian ?

   2.D.C.-C.: Îmi cer permisiunea de a completa punctual răspunsul, sugerat chiar de Dv.:-noutatea unor aspecte de viaţă ca suport biografic al operei: adolescentul licean de 16-17 ani, proaspătul debutant în poezie, în pribegiile sale prin toate provinciile româneşti pentru a cunoaşte ţara, dorind să treacă din Transilvania vasală Austro-Ungariei spre România liberă, în toamna-iarna-primăvara şi o parte a verii anilor 1866-1867, a dispărut de sub ochii biografilor, în Munţii Cindrel din Carpaţii Meridionali de graniţă (George Călinescu însuşi susţinea,- : ”eclipsa de un an ascunde privirilor noastre o parte din traiectoria vieţii…în ciuda «datelor enigmatice», care se pot spulbera sau întări la orice nouă descoperire”, – schimbând astfel viziunea noastră despre Eminescu). După 150 de ani, acum facem publice probabil doar o parte din datele ”enigmatice” existente, prin aceasta deschizând o nouă perspectivă de investigare în eminescologie. Despre ce ”date enigmatice” vorbim?. În acea perioadă a avut loc un eveniment – de altfel firesc în viaţa marilor genii ale omenirii, înaintea unor descoperiri, invenţii, creaţii de excepţie – evenimentul Revelaţiei (comuniunea cu divinitatea), care i-a imprimat lui Eminescu un potenţial uman şi creator supradimensional (pe de o parte, ca efect poetul adolescent scrie peste 3000 de versuri, multe bijuterii lirice şi grandioasele poeme, Memento mori, Povestea magului călător în stele, Mureşanu-variantă etc., voit sau nevoit ascunse de ochii lumii, deci toate postume, iar pe de alta, debutul fulminant ca ziarist, care i-a adus primul proces [”delict de presă”], la Pesta-Austro-Ungaria, prevestindu-i destinul de politician militant pentru cauza naţională până la sacrificiul de martiriu, la Bucureşti-România);prezentarea momentului istoric al dezlegării misterului bolii şi morţii – după 137 de ani – oficial, sub auspiciile Academiei Române,- dovada: diagnosticul şi tratamentul au fost greşite;viziunea, în aflarea adevărului despre viaţa şi activitatea lui Eminescu, accentul să fie pus nu atât pe analiza evenimebtelor, ci pe cauze şi efecte, iar în ce priveşte opera, promovarea perspectivei universaliste asupra  moştenirii culturale a lui Mihai Eminescu, opera eminesciană reprezentând o valoare naţională de dimensiune universală;metoda demonstraţiei, în cazul de faţă realizată şi cu concursul unor notorietăţi în domeniu (una dintre ele semnează postfaţa), în principal prin decriptarea scrierilor încifrate, legate de momentul Revelaţiei (evidenţa pare firească,- scrieri fundamentale precum Biblia, Paracelsius, Guliver ş.a.m.d pot fi înţelese numai decriptate; este promiţătoare în acest înțeles contribuţia generalului criptolog Ilie Torsan, care ”a spart codul eminescian”, în două volume deja publicate, urmând – la solicitarea noastră – să decripteze şi grandioasele poeme ”Memento mori” şi ”Povestea magului călător în stele”, scrise ascuns de ochii lumii și legate de evenimentul ”Revelaţiei” din 1867)actualitatea operei eminesciene – cunoscute până acum – aproape 700 de scrieri literare şi aproape 1900 de articole, toate de rezonanţă, naţională şi internaţională; variantele în limbi străine pot fi evaluate obiectiv, în raport cu valoarea originalului, cu metode cantitative-matematice de aproximare a calității, ”mai aproape” sau ”mai departe”  de original.

3. P.P.: Cine priveşte cu atenţie datele de la începutul biografiei Dv. observă că trecerile  de la o ocupaţie la alta sunt pe cât de abrupte, pe atât de neaşteptate, chiar nefireşti, frizând nonconformismul. Consideraţi că se reacreditează vechea idee, conform căreia în bastonul fiecărui soldat stă bastonul de mareşal? Ca să mă justific, voi cita – din ediţia III a volumului Dv. publicat în noiembrie 2015, “Eminescu Universalul. Eminescu în Circuitul universal…” – paginile 270-273, cu care se încheie volumul, un fel de ”Carte de vizită”, intitulată ”CINE ESTE DUMITRU COPILU-COPILLIN”: ”Născut la 17 februarie 1931, în satul Şutu din actualul judeţ Cluj, provine dintr-o familie de ţărani nevoiaşi, al cincilea fiu al lui Mitru şi Veronica Copil”. [iar după mai bine de patru decenii] Doctor în ştiinţe filologice cu o lucrare privind relaţiile interliterare europene – o abordare cibernetică, susţinută în 1988 la Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, de asemenea Deputy Director General (”Director General Adjunct pentru Europa din partea României”, cu dreptul de a folosi ”dr” – doctor în ştiinţe alături de ”DDG”) al IBC-International Biographical Centre, Cambridge University, London, England, acordat la Congresul Internaţional de Ştiinţe, Arte şi Comunicaţii, Hawaii, SUA, iunie 2005.

Experienţa de viaţă parcursă a fost una severă, începând de la vârsta de 14-15 ani, angajat ca muncitor necalificat, agricol în sat şi apoi industrial la uzinele Malaxa-Braşov, iar după [absolvirea facultăţii, ”Cum laude”] în 1957 lucrător [necalificat] la AGERPRES, [ulterior] asistent social, redactor şi consilier editorial, ziarist, redactor şef, documentarist la o bibliotecă universitară, îndeplinind funcţii de execuţie elementare şi până la cele de conducere la [CIDI] Centrul naţional de Informare Documentară al Învăţământului, de aici promovat la compartimentul de sinteze al ministrului învăţământului” [Mircea Maliţa].

    3.D.C.-C.: Toate acestea nu seamănă cu bravura purtătorilor bastonului de mareşal, cu care acesta omoară ca să nu fie omorât. În cazul de faţă e vorba de aspiraţia de a trăi cu speranţe şi împliniri: conştientizându-mi talantul omului ”sub vremi”, din fire discret, am preferat să stau în ”banca din fundul clasei”, pe poziţia de observator şi cronicar obiectiv, dar un vulcan elevat în înfăptuiri, meticulos în sistematizarea datelor şi în rânduiala cuvintelor celor mai potrivite, – ”prelucrând şi evaluând cu metode în viziune modernă” (cit. M. Cimpoi), altfel spus, mi-am pregătit cu migală vârsta ”marilor sinteze” – concluzii de o viaţă – cele mai reprezentative fiind  publicate însă numai după bilanţul care adună la un loc cele 80 de preprimăveri.

4. P.P.: Aţi activat peste o jumătate de secol în instituţii de învăţământ şi cercetare ştiinţifică, aţi scris studii în domeniile Educaţie (peste 300, în principal de management educaţional) şi de Literatură (peste 150, în principal despre Eminescu) etc., aţi predat cursuri de pregătire iniţială pentru studenţi şi masteranzi şi de perfecţionare pentru directori şi inspectori şcolari, pentru educatoare, învăţători, profesori de gimnaziu şi liceu, asistenţi, lectori, şefi de lucrări, conferenţiari universitari, chiar pentru ingineri, ofiţeri etc. atât în România, cât şi în Republica Moldova. De ce, după atâtea stadii de pregătire în sistemul de formare continuă a cadrelor didactice din România, situaţia din învăţământul cu predare în limba română este criticabilă pe toate palierele? Am cazuri concrete, sute de cadre didactice au trimis lucrări pentru publicare la editura noastră pe parcursul ultimilor 20 de ani şi mulţi dintre autori, în principal cadre didactice din învăţământul preuniversitar, scriu româneşte ,,după ureche”, făcând  greşeli gramaticale în texte care ar fi trebuit să aibă o ţinută intelectuală cultivată, coerentă şi o structurare ideatică logică. Ce credeţi că s-a întâmplat cu învăţământul nostru actual, de ce conform sistemului ,,Bologna”, criticat inclusiv de profesori universitari, precum istoricul Adrian Cioroianu (deţin dovada filmată !), scoate pe bandă rulantă educatoare, care acum îşi zic ,,profesor  învăţământ  preprimar”,  dar  nu sunt în stare (atenţie: nu generalizez !) să elaboreze un text propriu coerent, nu ştiu să lucreze pe calculator sau să vorbească bine o limbă străină, în schimb sunt primele la rezervările unor vacanţe de lux în tot felul de insule exotice. Continuând ideea precedentă, ca om care aţi făcut parte din structurile de execuţie şi de conducere ale învăţământului românesc, cum vedeţi predispoziţia de deprofesionalizare şi  politizare a educaţiei din ultimii ani? Ştiţi că sindicatele din învăţământ nu au organizat nici o manifestare de protest serioasă în ultimul sfert de secol? Precizez că acest interviu va fi citit on-line şi de diaspora românească…

    4.D.C.-C.: Mai întâi, în România există foarte mulţi elevi, studenţi şi cadre didactice cu o pregătire excepţională, compatibili cu cei mai buni pe plan internaţional, iar fenomenul ”politizării” (numirea în funcţii de conducere şcolară) ca şi a diplomelor cumpărate ”pe bandă rulantă”, aş adăuga abandonul şcolar sau mentalitatea prioritizării banului ca scop în viaţă. Toate acestea, însă, reprezintă o stare de lucruri caracteristică tuturor sistemelor post ”revoluţionare” din ţările central și est europene, foste socialiste. Pregătirea şcolar/profesională şi obţinerea diplomelor de categoria numită ”analfabeţi intelectuali” ţine, însă, şi de profilul individual al celor care pregătesc/perfecţionează pe alţii. De ce nu-l întrebaţi pe profesorul universitar Adrian Cioroianu,- Domnia sa cum a procedat la catedră ca să ajungă la o asemenea concluzie? În ce mă priveşte, aşa cum am învăţat acasă, la facultatea care m-a format ca dascăl şi din propria experienţă, eu nu am acceptat măcar ideea, necum  acordarea de note şi diplome fără merit, condiţia era prezenţa activă în activitatea de formare iniţială sau continuă şi, în general, o pregătire corespunzătoare nivelului standard. În acest sens, eu am înţeles să predau lecţii/cursuri, – adică nu conform paradigmei tradiţionaliste bazate pe memorie reproductivă, ci conform paradigmei moderne bazată pe formarea creativ-productivă, care pregăteşte educabilul pentru o viaţă postşcolară activă, prin lecţii/cursuri sistematic aplicative, care să conducă în timpul anilor de studii la formarea de capacităţi (în termeni de priceperi, abilităţi, prin exerciţii aplicative sistematice, formând o conduită şi atitudini pozitive) şi deprinderi (de realizare a ceva concret şi social util pe baza cunoştinţelor acumulate şi a capacităţilor dobândite: confecţionare, construire, compunere creativă ş. a.), în final manifestate în plan social prin competenţe sustenabile şi comportamente pozitive, acestea reprezentând ”cartea de vizită” a profesorului, a şcolii, a sistemului de învăţământ. Principiul ”concluziei de o viaţă” l-am probat pe variante, apoi sintetizate în cartea ”O viaţă de  dascăl…” (2011,- între altele, în capitolul despre algoritmul legic privind ”Formarea competenţelor şcolare la lecţie şi profesionale/manageriale la curs în contextul asigurării calităţii în educaţie”, temă supusă dezbaterii la zeci de reuniuni ştiinţifice, rezultatele fiind apoi valorificate la lecţie/curs, precum şi în numeroase publicaţii periodice sau volume colective, în România şi R. Moldova). Aplicabil la orice disciplină şcolară de orice nivel, acest tip de formare e dovedit ca posibil, atractiv şi oportun pe baza unor proiecte didactice (obiective-conţinuturi-evaluare), parcurgând patru etape taxonomice/niveluri de performanţă, în 12 paşi. Rezultatele au fost apreciate public/instituţional mai puţin în ţară. În compensaţie, însă, organisme internaţionale, precum International Biographical Center Cambridge University, în cunoştinţă de cauză (cf. ”Ecouri”, în carte, p.111-160) evaluând rezultatele obţinute timp de peste un deceniu, în activităţile corespunzătoare din România şi din Republica Moldova, le evaluează drept ”Contribuţii la dezvoltarea învăţământului contemporan”, şi le menționează într-un Comunicat de presă, sub semnătura Directorului General P. Law, adresat mass-mediei internaţionale şi instituţiilor cu care am colaborat şi continui să colaborez (România,- între altele, Colegiul Naţional ”Mihai Viteazul” Turda-absolvit, Universitatea Bucureşti, Universitatea Ecologică Bucureşti, Universitatea din Oradea şi Casa Corpului Didactic Ilfov-cursuri predate, ”Şcoala pilot” Bezdead de Dâmboviţa-experimentare programe şi manuale şcolare; R. Moldova,- Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea ”Ion Creangă” din Chişinău, Universitatea ”Alecu Russo” din Bălţi, şcoli-cursuri/lectii predate, urmare,- 4 reviste de profil publicând interviuri (ex.: ”Univers didactic”, – ”O personalitate didactică şi ştiinţifică complexă de nivel internaţional”, semnează  directorul CCD Ilfov).

5. P.P.: Continuând ideea precedentă, ca om care aţi făcut parte şi din structurile de conducere  ale învăţământului românesc, cum vedeţi excesiva politizare a educaţiei din ultimii ani?

   5.D.C.-C.: Continuând răspunsul precedent, atenţionez că eu nu am veleităţi ori predispoziţii de analist sau propagandist public ori de lider sindical, dar sunt la curent cu contextul social-politic în care trăiesc și lucrez ; mă feresc, însă, de capcanele politicianiste, dar mă las poate prea uşor copleşit de meandrele vieţii active în care, adevărat, călăuzit de gândirea pozitivă, mă străduiesc să promovez cu rigoare profesională şi responsabilitate, în viaţa cea de toate zilele, înfăptuirile călăuzite de gândul ca bun ziditor, năzuind spre aspiraţii umane nobile, ca dascăl urmărind obiectivele politicii militante ale idealului educaţional, iar ca literat militând pentru descoperirea şi promovarea valorilor produse de marile minţi ale omenirii.

6. P.P.: Sunteţi, în opinia mea, o personalitate cu preocupări în aria interferenţelor culturale, fiind activ de-a lungul timpului în domenii precum pedagogia comparată, literatura comparată, informatica documentară. Într-un context, Dv. consideraţi că aceste ocupaţii v-au întărit puterea să rezistaţi provocărilor, să năzuiţi în spre mai bine, să realizaţi practic proiecte îndrăzneţe, “în pofida obtuzităţii unor mentalităţi” întâlnite pe parcursul evoluţiei profesionale. La ce vă refereaţi concret când menţionaţi sintagma “obtuzitatea unor mentalităţi”?

   6.D.C.-C.: Principalele domenii în cariera profesională au fost să fie pedagogia comparată, –  din experienţa altor ţări am preluat într-o formă adaptată ceea ce era actual şi oportun pentru realităţile româneşti din epocă, – ex. ”integrarea învăţământului cu cercetarea şi practica socială” realizată cu succes în alte ţări (”structura constructivă” a unui complex şcolar multifuncţional, ca temă de cercetare experimentată doi ani în judeţul Alba, a fost înregistrată ca invenţie la OSIM, iar ca obiectiv funcţional a fost preluată şi adaptată – evident, paradoxal, nu la noi, ci – în Polonia sau – cf Google – a reprezentat una  din cele două teme de dezbatere la o conferinţă a miniştrilor din ţările africane); literatura comparată, – am demonstrat viabilitatea procesului de universalizare a lui Eminescu; informatica documentară, – am elaborat modele, gen bază de date tip MID-microsisteme de informare documentară ş.a. În ceea ce priveşte sintagma menţionată de Dv., “obtuzitatea unor mentalităţi” în parcursul meu profesional, acum nu găsesc explicaţii, în limbajul ştiinţific al bunului simţ.

7. P.P.: Aţi primit diploma „Deputy Director General” al „IBC-International Biographical Center, Cambridge University, London, England” şi ca suport o medalie de argint la Congresul Internaţional de Ştiinţe, Arte şi Comunicaţii, Hawaii, SUA, iunie 2005. Este o nominalizare extrem de interesantă pentru un literat, absolvent cu o jumătate de secol în urmă al Universităţii „M. Lomonosov” din Moscova. Bănuiesc, domnule profesor universitar Copilu-Copillin, că nu vreţi să adoarmă lumea citindu-ne interviul. Să nu mă înţelegeţi greşit.  Ştiu  cazuri, puţine la număr, de intelectuali care n-au fost colaboraţionişti şi s-au afirmat ca remarcabili profesionişti.

   7.D.C.-C.: Fiecare ţară are experţi într-un domeniu sau altul referitor la o altă ţară (SUA, Franţa etc., care îi preţuiesc, îi protejează şi sunt respectaţi). Eu am beneficiat de o pregătire în profil timp de 5 ani – ca la toate marile universităţi din epocă – 2 ani pregătire generală, în didactica rusisticii literare şi, din interes, 3 ani specializare în metodologia cercetării ştiinţifice, pregătire finalizată cu o dublă licenţă, de profesor şi de cercetător ştiinţific.

Pregătirea mea universitară, științifică și pedagogică fundamentală, care vizau viitoarea mea profesie, era atunci similară cu cea din marile universităţi de tradiţie din alte ţări. Tocmai de aceea au putut să predea, concomitent, unii dintre profesorii cei mai buni audiaţi de mine, pe care după curs (din două ore, ultimele 15 minute memorabile erau rezervate întrebărilor şi răspunsurilor) îi conduceam respectuos, din sala de curs până la maşina care-i ducea pe unii chiar la aeroport pentru a pleca – adesea imediat după curs – să predea la universităţi din SUA, Anglia, Franţa, Germania etc.

La fel se proceda la ”Bolşoi Teatr”, spectatorii  aşteptam înşiraţi pe două rânduri, înainte de spectacol sau conduceam după spectacol, în ţinuta lor de stradă, legendarele personaje de pe scenă: pe tenorul Lmeşev, pe balerinele Ulánova şi Pliséţkaia…

Marea literatură clasică rusă (Puşkin, Lermontov, Tolstoi, Dostoievski) sau premodernă (creaţia din perioada de tinereţe a lui Maiakovski) şi arta rusă (Ceaikovski, Aivazovski), nu vorbesc de alţii, dar în ce mă priveşte, mi-au format gustul pentru marile valori ale omenirii (inclusiv Homer, Dante, Shakespeare, Goethe, predaţi comparativ, acum îi abordez eu în comparație cu Eminescu). Datorită acestei viziuni universaliste induse am descoperit şi apoi am evaluat poezia, proza şi publicistica lui Eminescu: în ultimele mai bine de cinci decenii, de la debutul în eminescologie din 1964, am colectat, prelucrat şi evaluat datele pentru sintezele din serialul ”Eminescu Universalul”. Un posibil efect s-a dovedit a fi – după apariţia ultimei ediţii III din noiembrie 2015, recompensa morală, atât la ”Serata Eminescu Jurnalistul”, organizată în 11 ianuarie 2016 la sala Institutului Cultural Român de către Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, unde după expunerea solicitată, ”Eminescu jurnalistul internaţional”, am primit distincţia ”Însemn de recunoştinţă”, cât şi la  ”Manifestarea de omagiere a lui Eminescu” din 15 ianuarie 2016, la sala Parlamentului României, ”Diploma «Opera omnia»”, la împlinirea vârstei de 85 de ani, cu prilejul lansării cărţii ”Eminescu Universalul. Eminescu în circuitul universal…”

Cu un deceniu în urmă, funcţia IBC şi Medalia de argint mi s-au acordat pentru ”contribuţiile” anterioare în ”Educaţie şi Literatură”. Şi acum invit cititorii să discearnă asemănarea şi deosebirea dintre cele două universităţi – din Moscova și Londra – maliţios ”incriminate” în întrebarea adresată mie. Atenţie, a nu se confunda marea literatură şi artă  cu politica marilor puteri.

8.P.P.: Copilăria Dv. seamănă cu un roman de aventuri, iar viaţa cu o aventură intelectuală ca ”om al vremii sale”, cum vă recomandă ultima copertă a cărţii recente, ”O VIAŢĂ de dascăl obişnuit TRĂITĂ NEOBIŞNUIT”, impregnată de interferenţa spiritului universal cu nobleţea şi patriotismul militant al ardeleanului (înainte şi după cel de-al doilea război mondial), cu dramele   personale,  sociale, cu truda salahorului pe pământul puţin fertil, dar roditor şi până la  cursurile  universitare şi publicaţiile multidisciplinare, cu abilitatea subtilă de a nu fi un răsfăţat al sistemelor socio-politice care au marcat trecutul ş.a. Ce amintiri memorabile păstraţi în sipetul sufletului, legate de întâlnirile cu personalităţi culturale, precum Tudor Arghezi, Yannis Ritsos, Grigore Vieru ş.a. ?

   D.C-C. : Motivaţia întrebării Dv. este provocatoare şi neobişnuită ca adevăr observabil. În ce priveşte aisbergurile literare din ultimele trei sferturi de veac, majoritatea topite în marea cea mare a veşniciei, am încă vie senzaţia atingerii lor cu mâna, evident mai ales pe cei din anii ’60, cu prilejul unei anchete literare internaţionale, organizată de mai tânărul universitar, din răspunsurile cărora de profundă semnificație am publicat în principalele periodice ale vremii. Între aceştia, aţi ghicit, mai ales cei amintiţi de Dv. m-au marcat.  Dar ”ş.a.”, adică ceilalţi*?

* Dintr-o îndatorire istoriografică şi umană aşteptată, din oglinda culturală a tumultului unei epocii, prezint doar o listă de nume:

România, – poeţii Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Ion Vinea, Mihai Beniuc, Demostene Botez, Marcel Breslaşu, Cicerone Theodorescu, Szemler Ferencz, A. M. Sperber, M. R. Paraschivescu, Maria Banuş, Nina Casian, Eugen Boureanu, Eugen Frunză, Nicolae Tăutu, A. E. Baconsky, Joszef Méliusz, Camil Baltazar, Alexandru Andriţoiu, Toma George Maiorescu, Dan Deşliu, Dumitru Corbea, Niculae Stoian, Gheorghe Tomozei; scriitori, oameni de cultură, artă şi ştiinţă: Mihail Sadoveanu, Al. Rosetti, Perpessicius, Constantinescu-Iaşi, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Lucia Sturdza-Bulandra, Ovidiu Bădina, Matei Socor, Mihai Pop, Silvian Iosifescu, Mihai Novicov, Mendelsohn, Horia Deleanu, Julles Cazaban, Tiberiu Olah, George Bălan, Sergiu Fărcăşan, Vl. Colin, Victor Vântu, Horia Popescu, Dinu Cernescu, Ion Cojar, A. Adania, Gheorghe Dinu, Al. Ciprian, Mihnea Gheorghiu, Mircea Angelescu, A. Amza, Elena Eftimiu, Emanuel Petruţ, Ioan Grigorescu, Saşa Pană, C. Florian, Victor Kernbach, Dinu Negreanu, Ionel Cristea, Al. Popovici; pictori, sculptori, graficieni: Florica Cordescu, H. Maxy, Perahim, Iustin Năstase etc.

Alte ţări, – Italia – Salvadore Quasimodo (poet); Chile – Pablo Neruda (poet); Spania – Rafael Alberti şi Maria Teresa-Leon (poeţi); Grecia – Yannis Ritsos (poet şi traducător); Turcia – Nazim Hikmet (poet şi traducător); SUA – Roman Iakobson (om de ştiinţă); Belgia – Bodard (poet academician); Japonia – Yamakava (om de teatru); Sri Lanka – Gunawardena (om de teatru); Argentina – Manuel Serrano Perez (critic şi istoric literar); Norvegia – Martin Nag (critic literar); Uruguay – Filipe Novoa (poet); Austria – Hugo Huppert (poet şi traducător); Bielorusia – Petrus Brovka (poet); Bulgaria – Hristo Radevski (poet); Cehoslovacia – I. Poničan (poet); China – Cen Bei Cen (dramaturg); Cuba – E. Canizares (istoric literar); Germania –G. Schauman (critic literar); Polonia – E. Chaberski (om de teatru); R. Moldova – Emilian Bucov (poet); Rusia – Nikolai Tihonov (poet), Isidor Stok (dramaturg), V. Belîi (compozitor), M. Petrov (istoric literar), Dmitri Blagoi (istoric literar acad.),; Ucraina – Maxim Rîlski (poet).

 

ARGHEZI

Între aceştia, adevărat, ”Doi grei” m-au marcat: Arghezi, în biroul din casa de la Mărţişor,  după  interviul luat la o cafea prelungită, m-a convins ca la numele meu de Copil/Copilu – al ”Cui?” –  mai potrivit cu firea mea de ardelean, Copil-lin(iştit), să adaug ”Copillin”, arătând cu degetul spre numele meu, de pe autograful primit pe două dintre  cărţile lui: ”Versuri”, 1959,-  ”Unui coleg întru frumuseţe, al cărui nume fraged şi pur e Dumitru Copilu, dragostea unui autor”, ss şi ”Cartea de jucării”, 1958,- ”Confratelui Dumitru Copilu, simţită copilăreşte”, ss , ambele 17 iunie  1960. De atunci călăuză mi-a fost şi ”intuiţia” lui Arghezi de a vedea valoarea unei traduceri dincolo de învelişul ei lingvistic (idee argumentată într-o ”Tabletă” fulminantă, scrisă în ”Contemporanul”, după convorbirea noastră), adevăr dovedit ştiinţific recent prin acordarea Premiului Nobel pentru ”intuiţie” ca funcţie a creierului.

 

RITSOS

Yannis Ritsos? (”Unul dintre cei mai mari poeţi de azi din Grecia, alături de Kostis Palamas”, cit. Louis Aragon). Am fost desemnat să fiu însoţitorul lui în Bucureşti şi în ţară, cu prilejul lansării unui volum de versuri proprii în 1962 şi la primul simpozion internaţional Eminescu, în 1964, la Bucureşti. Ca şi în cazul lui Arghezi, autograful lui vorbeşte de la sine: ”Poeme”, 1958,- ”Stima autorului pentru pasiunea pe care o dovedeşte în promovarea marilor valori poetice ale lumii, cu deosebită cinste pentru mine”, ss (traducere din greacă).

 

VIERU

Grigore Vieru!, spune tot într-un autograf şi la un telefon: ”Liniştea lacrimii”, 2006,-  ”Fratelui Dumitru Copilu, care prin dragostea şi preţuirea sa pentru noi mi-a dat curaj şi m-a întărit în preajma unei operaţii pe cord. Cu dragoste şi credinţă în Izbânda Dreptăţii Româneşti”, 14 ianuarie 2007. Am lăcrimat la vestea că operaţia a reuşit. Ultima întâlnire,- în Chişinău, la pensiunea băiatului, alături de poeţii Iulian Filip şi Ion Hadârcă, apoi la inimaginabila la propriu ”Casa Greierului”, până-n miez de noapte. La ultimul telefon din 7 ianuarie 2009 se scuza, – ”Nu pot veni la 15 ianuarie în Bucureşti, îi cer iertare lui Bădia Mihai [Eminescu], medicul/soţia îmi interzice, cauza?, al doilea infarct”, apoi…pe 15 ianuarie (cine l-a ”convins”!?? să plece la drum fără întoarcere), în miez de noapte (de ce atunci?) venind dinspre Cahul, maşina cu care se întorcea acasă a intrat într-un stâlp… Aidoma cazului confraţilor Doina şi Aldea-Teodorovici, aici însă maşina cu care se întorceau acasă a intrat într-un pom. În ambele cazuri, şoferii care conduceau cu ”iscusinţă” au scăpat cu viaţă, iar cele trei legende ale neamului românesc au fost silite să ajungă la cele înveşnicite cu mormânt de neuitare.

9. P.P.: Nu vreau să ne îmbătăm cu apă rece, de aceea vă întreb: ca eminescolog care a realizat serialul ”Eminescu Universalul”, (ultima ediţie III publicată în noiembrie 2015, despre traducerea şi ecoul operei poetului naţional în publicaţii, tipărite şi online, editate în 80 de limbi din peste 250 de ţări, invitat ca reprezentant al României să prezentaţi cartea în Plenul Congresului Mondial al Eminescologilor din 3 septembrie 2015) ar fi trebuit să fiţi onorat la o altă scară valorică de statul român. Diploma ”Opera omnia” primită pe 15 ianuarie 2016, cu prilejul lansării cărţii Dv., ca ”eveniment editorial”, în cadrul ”Manifestării de Omagiere a lui Eminescu” în sala ”Constantin Brâncuşi” a Parlamentului României, mie mi se pare o consolare palidă, întrucât “Fundaţia  spirituală Mihai Eminescu” nu este Guvernul României, nu este Preşedinţia României. Ca să nu mai spun că în documentarele televiziunii naţionale   din  15   ianuarie   2016   (am dovada   filmată) niciuna   din personalităţile culturale care au vorbit de ziua lui Eminescu, nu a menţionat volumul Dv. Recunoaşterea valorii cărţii şi a autorului nu a fost compensată nici de distincţia ”Însemn de recunoştinţă”, acordată autorului în sala Institutului Cultural Român de către Preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, în 11 ianuarie 2016, cu prilejul prezentării unor aspecte din carte despre viaţa de ziarist-om politic a lui Eminescu la ”Serata Eminescu Ziaristul”. Ar fi trebuit ca Institutul Cultural   Român   (prin   centrele   din lume), să vă invite sau să vă prezinte volumul. Nu credeţi că ar fi nevoie de o reparaţie morală în acest caz ?

    9.D.C.-C. : Comunicarea mea la Congres reprezenta o ilustrare documentară a temei, pe care o enunţa Preşedintele la deschiderea lucrărilor în Plen: ”Actuala ediţie a Congresului are o temă mai puţin abordată în cadrul eminescologiei…fiind aleasă pentru că la ora aceasta suntem angajaţi în nişte procese integraţioniste, într-un dialog valoric european şi universal, Eminescu fiind printre primii care deja ne angajase în aceste procese în secolul XIX, care a fost un secol de aur pentru mai multe naţiuni. Eminescu vedea cultura universală ca un tot întreg. Prin poezia, proza şi publicistica sa, Eminescu s-a integrat în această cultură… Dumitru Copilu-Copillin a venit la Congres cu acest volum [este arătat auditoriului], care prezintă informaţii absolut inedite privind traducerea şi ecoul operei în publicaţii tipărite şi online în 79 de limbi din peste 250 de ţări…, dovada recunoaşterii valorii operei eminesciene ca moment românesc în patrimoniul cultural al omenirii”. În replică, la microfonul de la tribună, ulterior i se dă cuvântul autorului ca să prezinte motivaţia: „Gândirea şi trăirile lui [Eminescu] general-umane le-a transmis în aşa fel în ceea ce a scris, încât cine le citeşte se recunoaşte pe sine în ele, de aici interesul şi marea lui receptivitate în lume. Acum este unul dintre cei mai accesaţi scriitori pe plan mondial…Până şi «generaţia cu telefonul la ureche» îl citeşte pe Eminescu, – recent am identificat peste trei milioane cinci sute de mii de accesări/citiri/cititori interesaţi de Eminescu”, afirmă eminescologul Dumitru Copilu-Copillin (apud mass-media). Acad. Mihai Cimpoi a mai constatat, cu prilejul lansării anterioare a cărţii ”O viaţă de dascăl…”, care ”S-a realizat pe exemplul vieţii şi activităţii unui dascăl, om al vremii sale, ridicat prin propriile puteri, dăruit muncii şi cauzei sale, dezinteresat de răsplată. Asta dovedeşte îndeplinirea unei munci care nu s-a vrut răsplătită şi a fost pusă în slujba cauzei noastre comune, despre care [în privinţa valorilor noastre naţionale, gen Eminescu]  noi   purtăm   acum   acest   dialog,   pe   picior   de   egalitate   în   dialogul european”.

La două săptămâni după audierea comunicării la Congres şi după citirea cărţii, Acad. Mihai Cimpoi mi-a expediat pe e-mail un Cuvânt înainte, în ideea ca opinia lui să fie cunoscută şi de cititorii străini, care vor putea citi cartea în limbile ţărilor, ai căror reprezentanţi au făcut autorului oferta de a fi tradusă (în italiană, turcă, chineză, ucraineană, rusă, anterior engleză-SUA). Apreciind valoarea cărţii, Institutul Cultural Român din Bucureşti asigură finanţarea traducerii şi editării ei în baza ofertelor/contractelor care se vor putea face între 15 aprilie-15 septembrie 2016. Această bună intenţie deschide, deocamdată, doar o perspectivă. De ce această ultimă ediţie a cărţii despre Eminescu în 80 de limbi nu a fost măcar menţionată de personalităţi, în preajma Zilei de 15 ianuarie 2016?. Presupun că se datorează atât faptului că apariţia ei este recentă (noiembrie 2015), de asemenea editura care o publică, pe banii autorului, mulţumindu-se cu aureola locală a autorilor, nu se ocupă şi de difuzarea cărţilor editate în reţeaua de librării din Bucureşti şi din ţară şi nici nu organizează lansări de rezonanţă naţională, cât şi faptului că autorul ca persoană fizică şi-a eliberat braţul cu exemplarele disponibile pe moment abia de Ziua lui Eminescu, la personalităţi şi prieteni, prezenţi dimineaţa în Aula Academiei Române şi după masa în sala Parlamentului României, oferind-o în dar cu dedicaţie, ca ”rod al strădaniilor de peste cinci decenii, cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de preprimăveri”. Surpriza mi-a făcut-o însă ”destinul”,- în chiar dimineaţa Zilei de 15 ianuarie, volumul a apărut pe internet, aşadar porumbelul de pe copertă şi-a luat zborul pentru a purta mesajul eminescian pe toate meridianele lumii… Urmare, pe Google au început să apară – în tăcerea astrală – ecouri pe canalele online. Mă înţelegeţi…, de acum soarta cărţii, indiferent de conjunctură, o va decide doar Timpul, supremul judecător. Deocamdată fac parte din categoria celor foarte mulţi ”premianţi fără premii”. La nedumerirea Dv.,- ”Ar fi trebuit ca Institutul Cultural  Român (prin centrele din lume), să vă invite sau să vă prezinte volumul”, am şi răspunsul: ”ICR apreciază valoarea cărţii despre Eminescu în 80 de limbi, de aceea asigură finanţarea traducerii şi editării ei în alte ţări, funcţie de ofertele pe care le va primi între 15 aprilie – 15 septembrie 2016. ICR lansează şi promovează în ţară numai publicaţiile apărute în editura proprie. Dacă volumul va apărea în alte ţări, editurile de acolo vor asigura promovarea lui publică, o dată cu difuzarea în reţeaua de librării”. Deocamdată, mi-au întins mâinile purtate de gândul cel bun autorii prefeţei şi postfeţei, confraţi de breaslă cu care convieţuiesc în paginile publicaţiei ”Litere” a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, în care cartea continuă să apară de câţiva ani pe frânturi la rubrica permanentă ”Eminesciana”, cu ecouri online. În schimb, serialul Eminescu Universalul este frecvent recomandată mai ales în publicaţii şi RTV, instituţii şi personalităţi din Republica Moldova, care mă întâmpină ca pe un mesager al lui Eminescu, unde acesta este considerat patronul spiritual al lor ca şi al întregului neam românesc.

10. P.P.: În finalul decalogului nostru, care va apărea pe 17 februarie 2016, când împliniţi 85 de primăveri (aşa cum „şopteşte” şi vremea de-afară, însorită…), vă rog să transmiteţi un mesaj poporului român, ale cărui limbă şi cultură le-aţi slujit şi promovat mai mult de o jumătate de secol, reper fiind aici o cugetare de-a Dv. (din 17 februarie 2001,- ”o bornă de trecere la un nou veac şi secol”), puternică şi perenă, care ne bântuie  pe mulţi dintre noi într-o anumită perioadă a vieţii: ”La acest prag de vârstă vine şi vremea reflecţiilor: Cum a fost? Ce am făcut? Cu ce preţ s-a dobândit ceea ce am realizat? Urma lăsată e un semn c-am izbutit, cât de cât, să rămână ceva în urma mea: copii, o casă, un pom sădit, sau cum spunea Cineva , urmaşilor săi, măcar «un nume pe-o filă de carte»”?

   10.D.C.-C.: ”Cartea” mea – una simbolizând tot ce am scris, rod al strădaniilor mele de o viaţă trăită ca om al vremii sale – este o invitaţie la cunoaştere şi reflecţie, în vederea preluării şi adaptării înţelesurilor ei la preocupările proprii, mai ales ale tuturor acelora dintre poporenii României, care cred că în viaţă au O MENIRE, aceea de a lăsa ceva folositor în urma lor pentru OMENIRE.

 

     Interviu realizat de Paul Polidor (ian.-febr.2016), Bucureşti 

Apare sub egida EDITURII CADRELOR DIDACTICE DIN ROMÂNIA

ed.cadrelordidacticedinromania@yahoo.com

Copyright:Paul Polidor