Mihail Fischer:,,Un vizionar: Carlo Goldoni (1707-1793)”

Mihail Fischer:,,Un vizionar, Carlo Goldoni (1707-1793)”

Cronica istoriei culturale:„Gâlcevile din Chioggia”

Puţină lume ştie că regizorul piesei “Gâlcevile din Chioggia”, Daniel Niţoi, este şi poetul care a realizat un dublu debut (carte şi audio-book) la Editura Fundaţiei “Paul Polidor”, lansându-şi volumele la Librăria “Mihai Eminescu” din Centrul Capitalei. Este cu atât mai meritoriu cu cât Daniel Niţoi, poetul, “se trădează” benefic în alchimia punerii în scenă a actului dramaturgic. De aceea, nu întâmplător muzica spectacolului a încredinţat-o compozitorului – interpret Eugen Cristea, într-o variantă live extrem de inspirată în creionarea fiinţei umane, esenţa mesajului purtând semnătura lui Carlo Goldoni, la fel de actual precum în alte vremuri… “Gâlcevile din Chioggia” este nu numai  povestea familiilor de pescari cu muierile lor, ci este povestea actuală a românilor care au transformat gâlceava într-un modus vivendi fie în România, fie în ţările unde “căpşunează”, “baby-sitter-ează” ori fură, înşeală, cerşesc, şochează lumea cu nenorocirile pe care le produc în patria limbii goldoniene, în tărâmul lumii lui Cervantes ori pe şoselele sub care „mocneşte” spiritul lui Homer… Amuzant este faptul că Goldoni s-a născut în februarie, iar după culturologia chineză avem de-a face cu personalitatea Tigrului la două graniţe şi în interferenţă atât cu ultima decadă a Vărsătorului (în analizele europene), dar şi cu prima decadă a Peştilor. Sub semnul Vărsătorului găsim atât poporul român, cât şi pe cel mai virulent critic al metehnelor şi defectelor româneşti, machedonul Ion Luca Caragiale. În explicaţia actorului Tudorel Filimon găsim o altă zonă de similitudini, 25 februarie, când s-a născut Goldoni, aflându-se chiar la interferenţa Vărsătorului cu Peştii: „În piesa lui Carlo Goldoni scandalul pleacă de la o felie de dovleac, personajele masculine sunt pescari, ei merg pe mare, prind peşte, îl vând, îşi asigură existenţa. Cu banii obţinuţi cumpără mătăsuri, bluze şi alte cadouri soţiilor, iubitelor şi altor persoane dragi din comunitate, şi asta în secolul al XVIII-lea. Însă patina timpului a deformat toate aceste îndeletniciri: s-a creat o simbioză, o interferenţă între  pescar şi   metehnele general umane, astfel a ieşit PEŞTE, iar acest peşte răsplăteşte iubitele, persoanele dragi, condiţionându-le în aşa fel, încât ele să devină fâţe, scrumbii şi alte sortimente piscicole, care să cadă, pe bani frumoşi, bineînţeles, în plasa unor rechini amorezaţi. Câtă frumuseţe ! Câtă PLEAŞCĂ !”, spune actorul Tudorel Filimon. Interpreţii  s-au străduit să redea cât mai bine atmosfera epocii, aspect semnalat de diverse comentarii. Noi, însă, vom face câteva remarci speciale în aria interferenţelor culturale.  Cristinei Deleanu ar trebui să i se dea un premiu pentru „Tinereţe şi Rezistenţă” în faţa  mega-gălăgiosului mediu al societăţii veneţiene de-atunci, cunoscut fiind faptul că actriţa a promovat decenii de-a rândul valori perene, profunde ale culturologiei româneşti şi universale: recitalurile poetice din creaţia poeţilor clasici români, precum Lucian Blaga, sau albumul audio „Manuscrisul necitit” (lirici contemporani macedoneni; atenţie, a nu se confunda: poezie slavă, nu aromână!); filmul „Orgolii” după romanul omonim al lui Augustin Buzura,  interpretare alături de Victor Rebengiuc ş.a. Eugen Cristea este ultracunoscut şi astăzi pentru un personaj intrat în conştiinţa publică , la două decenii de la emisiunea Televiziunii Naţionale „Feriţi-vă de măgăruş!”, dar mai puţin cunoscut ca scriitor acid, virulent, uneori de o forţă dărâmătoare, iar puţini ştiu că textul său „Cunoaşteţi genul: moldoveancă, obraznică, parfum ieftin, pretenţii !…”, de fapt, include critici (subtile sau nu) la  adresa unei societăţi fade, lipsită de valorile care ar trebui să ducă la „însănătoşirea” vieţii sociale, viaţă „mustind” de savoare şi bâzdîc  în comedia lui Carlo Goldoni. Marele scriitor Goethe îi arunca „mingea la fileu” lui Eugen Cristea atunci când, în disecţiile sale asupra piesei vorbea clar despre: „strigăte răspicate”, „certuri”, „bruscheţe”, „bonomie”, „veselie”, „maniere libere”… De aceea Cristea, artistul sui-generis, scrie ştiind că nu te poţi baza pe oamenii dintr-o societate lipsită de repere axiologice, pe „oameni-caricaturi”, aşa cum sunt cele imaginate atât de pseudo-postmodernismul românesc (de după 1989), cât şi de psihosociologia lumii lui Goldoni (din „Veneţia prosperă material” pe care o invocă şi regizorul Daniel Niţoi). Cine „vede” printre rânduri şi scene, fundamental între cele două lumi nu există diferenţe majore: şi atunci, ca şi acum exista un soi de libertate socială bazată pe prosperitate materială, bărbaţii îşi înşeală nevestele şi invers, amantele primesc cadourile cele mai „grase”, iar nevestele vorbele meşteşugite ale soţilor, amantele nu trebuie să ştie prea multă carte, dar au „şcoala” îmbrobodirii „încornoraţilor” şi a accederii spre treapta socială şi politică folosindu-şi imaginea şi „farmecele”(chiar îndoielnice) cât mai atractiv (inclusiv prin seducerea oamenilor legii, vezi excelentul moment cu Tudorel Filimon), deci tot o formă învăluitoare de mass-media: prin urmare, nimic nou sub soare… De fapt, personajul real descris de tuşa persiflantă a lui Cristea parcă a fost luat din atmosfera epocii veneţiene: „…Acum câteva zile cineva din provincie mi-a trimis pe cap o fătucă, vezi, Doamne, să o ajutăm să facă un pas în lumea mirifică (sau nu) a teatrului. Cunoaşteţi genul: moldoveancă, obraznică, parfum ieftin, pretenţii. În mintea unora ca aceste specimene, arta înseamnă să apară zilnic pe aceleaşi posturi tv satanice… Şi cam atât. Cristina Deleanu, o altă colaboratoare apropiată de Paul (mai ales prin comuna pasiune a POEZIEI!), care era de faţă, a întrebat-o dacă îi place poezia. La care, parfumata a strâmbat din nasul (de altfel, obraznic!) şi a mărturisit că nu a citit o poezie în viaţa ei. Atât. Eu, personal, nu mai am niciun comentariu. Vă las pe Dvs…” Acest „Vă las pe Dvs.” nu este întâmplător în acest caz: nu ştim dacă a fost ideea lui Daniel Niţoi sau a lui Eugen Cristea, dar spectacolul începe cu un sugestiv cântec al lui Eugen, care deschide inimile spectatorilor către tablourile piesei, făcându-i părtaşi la intrigile şi momentele drăguţe din viaţa, altfel destul de banală, a personajelor. De altfel, şi regizorul Daniel Niţoi puncta acest aspect: „Gâlcevile din Chioggia nu este altceva decât o poveste de viaţă a unor oameni care, din lipsă de ocupaţie… se mai ceartă(subl.n.-P.S.)”, prin urmare o  viaţă simplă nu poate fi decât drăguţică, asta cu indulgenţă, nicidecum interesantă, regizorul  explicând,  probabil  fără să-şi dea seama, drama nenumăraţilor europeni (chiar conaţionali) rămaşi fără job-uri sau complăcându-se în formula socială „din lipsă de ocupaţie… se mai ceartă”: iată uluitoarea actualitate şi reculul în contemporaneitate ale scrierii dramaturgice goldoniene. O reuşită regizorală şi actoricească, dar, mai ales, managerială a „Trupei Daniel Niţoi” despre care sperăm să putem vorbi şi pe viitor la superlativ. Nostim este faptul că occidentalii nu l-au văzut atât de des pe actorul Vasile Filipescu în piesa lui Daniel Niţoi cât în documentarele care au împânzit planeta şi în care îl juca pe  Nicolae Ceauşescu tânăr, şi el născut tot în Vărsător. O, tempora!…

Mihail Fischer

#############################################################################

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pin It on Pinterest