NGO Archive 2019 / Fest.-Concurs Polidor: ,,Profesorul-manager…” Prof. Ion Violeta
Mижнародна Лiтературно-Мистецька Академiя України & L’Accademia internazionale di Letteratura, Arte e Comunicazione Italia-Germania & Internationale Akademie für Literatur, Kunst und Kommunikation / Vertretung in Deutschland – Österreich – Tschechische Republik // TEXT PENTRU TERITORIUL ROMÂNIEI. Reper organizare festival-concurs POLIDOR-ONG. În urma actelor juridice emise de Judecătoria Sectorului 2 din Capitală(2019), se confirmă că, începând cu anul inter-cultural 2002 perioada de funcționare a ONG-ului ,,PAUL POLIDOR” se modifică, în baza hotărârii definitive și irevocabile, din ,,20 de ani”(1998-2018/21) în ,,Activitate pe Termen Nelimitat”, aspect care are legătură și cu festivalul-concurs internațional on-line omonim, în sensul că toate drepturile și hotărârile asupra desfășurării festivalului aparțin în exclusivitate producătorului și fondatorului ONG, care validează participarea în programele de editare a textului ,,Profesorul, manager al procesului educațional” de Prof.Ion Violeta Anca (Șc.Gimn.,,M.Sadoveanu”-Brăila):
PROFESORUL – MANAGER AL PROCESULUI EDUCAŢIONAL
PROF. ION VIOLETA ANCA
ŞCOALA GIMNAZIALĂ „M. SADOVEANU” – BRĂILA
Din punct de vedere al educaţiei, managementul este un sistem de concepte, metode, instrumente de orientare şi conducere, utilizat în realizarea obiectivelor educaţiei la nivelul performanţelor aşteptate. În maniera lui actuală de abordare managementul îşi găseşte o explicare specifică şi în domeniul conducerii educaţiei, ca acţiune complexă de dirijare, proiectare şi evaluare a formării, dezvoltării personalităţii fiecărui individ conform unor scopuri formulate. Unul din dezideratele permanente ale societăţii a fost acela al educaţiei de calitate, astfel încât prin pregătirea generaţiei tinere, să se garanteze un viitor mai bun întregii comunităţi. Conceptul de calitate în educaţie este uneori înţeles ca excelare în efortul de a obţine performanţe sau ca pregătire la cel mai înalt nivel într-un anumit domeniu de activitate. Alteori, calitatea desemnează gradul de adecvare în raport cu orizontul de aşteptare al beneficiarului sau valoarea unei activităţi didactice, rezultate prin raportarea la anumite standarde sau prin comparaţia cu alte activităţi asemănătoare. Din acest punct de vedere, managementul calităţii implică decizii prin care să se asigure un nivel de pregătire superior al elevilor, reuşita acestora la examene şi concursuri, iar în perspectivă integrarea lor profesională şi socială. Controlul calităţii activităţii didactice se poate realiza atât la nivelul elevului, cât şi la nivelul cadrelor didactice. În mod tradiţional, profesorul care predă un anumit program educativ este şi cel care verifică în ce măsură elevii au asimilat cunoştinţele predate. Se admite că numai cadrul didactic este pregătit într-o asemenea măsură, încât poate să aprecieze exact progresele pe care le înregistrează elevii în asimilarea disciplinei respective. Cercetări experimentale recente au scos în evidenţă faptul că pedagogul, care evaluează elevii cărora tot el le-a predat, are tendinţa de a pune note mai mari decât merită şi, de aceea, în locul evaluării tradiţionale (interne), unde cel care evaluează este acelaşi cu cel care a predat, se recomandă tot mai mult extinderea modalităţilor de evaluare externă, adică evaluarea să se facă nu de către cadrul didactic care a predat, ci de un alt cadru didactic sau de către un expert în evaluare. Monitorizarea calităţii în educaţie se realizează pe baza unor indicatori manageriali, cum ar fi: eficienţa didactică (eficiență care ar putea fi cuantificată prin rezultatele obţinute la examene de către elevi), economicitate (consumul de timp şi de resurse materiale), eficacitate (ca relaţie între eficienţă şi economicitate) şi afectivitate. Într-adevăr, profesorul are posibilitatea de a concepe relativ precis posibilităţile elevilor, de a înţelege cunoştinţele pe care urmează să le predea sau deprinderile pe care pot să şi le formeze elevii. Observaţiile de eficienţă sau de eficacitate sunt greu de întreprins, necesitând un timp îndelungat, iar din această cauză, cel puţin în momentul de față, cea mai mare parte a evaluării revine în România cadrului didactic care predă la clasă. Profesorul care predă într-o clasă de elevi îndeplineşte automat şi statutul de manager de curriculum, deoarece este pus în situaţia de a lua permanent decizii privind adecvarea programului de învăţământ la posibilităţile de receptare concrete ale elevului. Practic, dascălul evaluează potenţialul de receptare al elevilor, interesul acestora faţă de cunoştinţele predate, deosebirile dintre elevi în ceea ce priveşte capacitatea de asimilare. În funcţie de informaţiile culese, acesta selectează din manuale cunoştinţele pe care le crede cele mai potrivite, străduindu-se în acelaşi timp să le adapteze situaţiilor de învăţare din clasă şi chiar potenţialul de înţelegere al unor elevi. Proiectarea curriculară este, deci, realizată atât la nivelul individului (motivare, implicare, participare, formare, dezvoltare), cât şi a grupului / clasei (dinamica de grup, negocierea şi rezolvarea conflictelor, dezvoltarea echipelor). Se are, deci, în vedere întreaga activitate de proiectare, aplicare şi evaluare a influenţelor educaţionale care concură la realizarea finalităţilor propuse pentru curriculum. Managementul curricular, realizat de profesor în calitatea lui de coordonator de program educativ poate fi prezentat prin două serii de informaţii care stau la baza unor decizii operaţionale. Pe de o parte, cadrul didactic culege informaţii despre modul în care elevii înţeleg, reţin şi procesează cunoştinţele primite, obţinând astfel un top al cunoştinţelor în funcţie de accesibilitatea lor. Pe de altă parte, acesta culege şi ierarhizează informaţiile în funcţie de valoarea lor ştiinţifică sau de noutate. Permanent în faţa cadrului didactic există o mulţime infinită de combinaţii posibile, iar el este pus în situaţia stresantă de a alege combinaţia pe care o consideră cea mai utilă. Elementele de management al clasei se constituie cu suficientă claritate şi din perspectiva strategiilor şi metodelor didactice. Prin strategii didactice, se înţeleg, de obicei, ansambluri de forme, metode, mijloace, tehnici şi principii de utilizare a lor, cu ajutorul cărora se vehiculează conţinuturi în vederea atingerii obiectivelor sau direcţii principale de acţiune, ce presupun structuri de metode, tehnici şi procedee. Practicienii în domeniu disting mai multe modele de predare şi strategii didactice. Primul dintre acestea, modelul spontan, se referă la strategii tradiţionale utilizate de pedagogi, care constau în selecţia unor cunoştinţe, transmiterea acestora într-o formă orală şi solicitarea elevului în reproducerea acestor cunoştinţe. Se apreciază că, prin această strategie, elevul îşi însuşeşte conţinutul prin simpla explicare a acestuia, iar, dacă nu o face, el este singurul vinovat. Modelul de transmitere prin reproducere este axat nu atât pe transmiterea unor cunoştinţe, cât pe îndrumarea elevului pentru a ajunge la cunoştinţele respective. Un alt model, al transformării, porneşte de la principiul că elevul doreşte să înveţe şi se află în căutarea cunoştinţelor, iar cadrul didactic se limitează numai să-l ajute să ajungă la cunoştinţele respective sau să-şi formeze anumite deprinderi. Deciziile pe care le ia pedagogul în ceea ce priveşte strategiile de învăţare au o anumită constanţă bine justificată şi se încadrează în stilul de predare al acestuia. Cu toate acestea, elementele de strategie la care recurge cadrul didactic nu sunt permanente, ci pot fi schimbate în funcţie de situaţiile concrete care apar. Analizând managementul activităţilor didactice în plan curricular, deosebim cinci strategii bine delimitate: cea explicativ-intuitivă (care necesită utilizarea unor mijloace de învăţământ sau măcar demonstrarea prin exemple), algoritmico-euristică (în care se utilizează probleme propuse pentru a fi rezolvate de elevi), euristico-algoritmică în care metoda principală constă în căutarea modului de rezolvare prin aplicarea cunoştinţelor şi a metodelor cunoscute, participative, când profesorul aşteaptă ca elevul să iniţieze demersuri de cunoaştere. Pentru situaţiile rare la noi, când dascălul lucrează cu un grup restrâns de elevi (în cadrul orelor de consultaţii, meditaţii sau de pregătire intensivă a unor elevi pentru concursurile şcolare), se poate recurge şi la decizii strategico-metodice mai sofisticate, în care, după ce se identifică tipul de inteligenţă preponderent al fiecărui elev, se caută metode şi procedee potrivite. Alteori deciziile rezultă din compararea obiectivelor din taxonomiile cognitive, afective şi psihomotrice, cu tipurile de inteligenţă sau cu diverse metode şi tehnici. În asemenea situaţii, măiestria profesorului trebuie susţinută de diagnoza psihologică, fiind necesară, în acelaşi timp, şi o colaborare directă, permanentă între profesor şi elev. Chiar dacă în şcoala noastră deciziile care rezultă din combinarea unor informaţii din mai multe registre psihologice sau metodologice sunt rare, cunoaşterea elementelor acestor registre şi a modalităţilor de elaborare a deciziilor de acest fel pot servi ca repere în formarea şi perfecţionarea deprinderilor de predare. Practic, în condiţiile în care numărul elevilor din clasă este relativ mare, 20-30 de copii, posibilităţile de decizie ale cadrului didactic – manager în ceea ce priveşte alegerea strategiei şi a metodelor sunt destul de restrânse, deşi informaţiile de natură psihologică şi didactică sunt indispensabile în acest caz. Activitatea didactică în clasele cu un număr mare de elevi poate fi organizată sub formă de concurs, profesorul selectând în prealabil probleme şi întrebări cu un grad mai ridicat de dificultate, pe care le aduce şi le oferă spre rezolvare elevilor în timpul orei. Se pot folosi, de asemenea, şi metoda muncii în echipă, brainstormingul sau alte metode şi procedee didactice, derivate din tehnicile de stimulare a creativităţii. În cazul fiecărei şcoli modernizarea propriului management al clasei vine în întâmpinarea unei nevoi obiective de perfecţionare şi eficienţă a activităţii cadrului didactic. Fiecare profesor are un stil propriu, bazat pe personalitate şi experienţă. Stilurile pot varia de la cel foarte autoritar până la cel participativ. Managerul poate decide ce stil să abordeze pentru a avea succes şi pentru a începe modernizarea, schimbarea efectivă a activităţii în clasă. El trebuie să aibă abilităţi de concentrare, să gândească logic şi să fie motivat. Trebuie să înţeleagă obiectivele, sarcinile, greutăţile, potenţialul fiecărui elev al clasei şi al grupului ca un tot, dar şi să-i motiveze pentru a beneficia la maximum de pe urma forţei lor. Desigur, am putea să ne întrebăm: Ce să facem pentru creşterea calităţii propriului management? În ceea ce mă priveşte, am urmărit câteva efecte care să se facă simţite în clasă: organizarea cât mai bună a spaţiului, astfel încât să uşureze comunicarea, acţiunea pe grupe, cooperarea, prin care elevii să-şi manifeste libertatea de expresie, dar şi crearea unui climat de preocupare, de rezolvare a problemelor prin exprimarea propriilor opinii. În cadrul clasei am stabilit împreună cu elevii câteva reguli: nu întrerupem atunci când cineva vorbeşte sau pune întrebări; ascultăm cu atenţie când ni se comunică ceva; comentariile trebuie să fie la subiect; respectăm opiniile celorlalţi. Preocupaţi prea mult de conţinutul ce urmează a fi „probat” uneori uităm de elevi, de nevoile şi de drepturile lor, de personalitatea lor. Îmbunătăţirea calităţii propriului management al clasei presupune ascultarea elevilor cu răbdare, cunoaşterea opiniilor, nevoilor şi intereselor pe care le au. În cele din urmă este vorba de o repoziţionare a rolului şi statutului elevului în procesul educaţional. Relaţia profesor-elev trebuie să fie o relaţie democratică. Cadrul didactic are rol de organizator, îndrumător, consilier, participant, manager al procesului educaţional. El poate înlesni apariţia unor noi relaţii şi activităţi care se desfăşoară în grup. Didactica modernă plasează copilul în centrul procesului educaţional prin realizarea echilibrului dinamic între joc, învăţare, muncă şi creaţie, în funcţie de specificul situaţiilor de învăţare. Profesorul modern trebuie să fie în permanenţă orientat spre elev şi spre mediul socio-cultural în care acesta se formează şi se dezvoltă. El lucrează împreună cu ceilalţi colegi, proiectează programe şi proiecte de activitate, alege mijloace de învăţământ şi instrumente de evaluare adecvate, promovează performanţa şi competiţia. Ca manager competent, fiecare dascăl ar trebui să fie trup şi suflet devotat elevilor săi şi învăţării realizate de aceştia, preocupat pentru a face accesibile cunoştinţele, acţionând cu convingerea că toţi elevii pot învăţa, tratându-i echitabil pe toţi, cunoscând diferenţele individuale care îi disting şi, luându-le în considerare în activitatea cotidiană şi, nu în ultimul rând, ajutându-i pe elevi să-şi dezvolte capacităţile cognitive şi respectul pentru învăţătură. Cel care educă, profesorul, este responsabil pentru management şi calitatea acestuia. El este model pentru elevii săi, inspirând onestitate, cinste faţă de semeni. Angajat în învăţarea continuă, îi încurajează pe elevi să aibă o perspectivă asemănătoare. Provocările tot mai numeroase şi dinamica instituţiilor de învăţământ, problemele cu care se confruntă întreaga societate românească au determinat ca activitatea de conducere, statutul şi rolul managerului şcolar să fie tot mai complexe. Deciziile, activitatea organizatorică, optimizarea procesului instructiv-educativ, armonizarea triadei elev–părinte–educator îl obligă pe manager la o instruire temeinică, la asumarea rolului de conducător. Pe de altă parte, managerul şcolar trebuie să aibă astăzi capacitatea de a înţelege politicile educaţionale la nivel macrosocial, tendinţele de integrare ale învăţământului românesc în cel european. Pentru a fi eficient managementul are nevoie de adaptare continuă la nou şi la schimbări, având ca bază inovaţia şi spiritul creator.
Bibliografie:
Ioan Nicola, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2003;
- Joiţa, Management şcolar, Ed. Gh. C. Alexandru, Craiova, 1995
