Centrul On-line ,,Prof.Adriana Grigorescu”Concurs Ed.CDR: ,,Împreună până la capăt”

Centrul On-line ,,Prof.ADRIANA GRIGORESCU” (Grăd. Nr.7, Sector 2) al ,,EDITURII CADRELOR DIDACTICE DIN ROMÂNIA”(înregistrată notarial, București) prezintă în cadrul: INTERNATIONAL (ON-LINE) FESTIVAL-CONCURS ,,PAUL POLIDOR”(1998-2021) textul (publicat în Nr.9 al ,,REVISTEI CADRELOR DIDACTICE DIN ROMÂNIA”, ISSN:2501-0697) ,,ÎMPREUNĂ PÂNĂ LA CAPĂT” de Caplea Veronica (cond.art.: Prof.Violeta Anca Ion – Școala Gimnazială ,,Mihail Sadoveanu”-Brăila)

ÎMPREUNĂ PÂNĂ LA CAPĂT

Când a întrezărit prima geană de lumină, atunci a început și omida să-și răsucească fusul și să-și țeasă coconul din fire gingașe de mătase, care s-au împletit și s-au contopit până când căsuța ciudată a larvei a fost gata. Frunzele rotunjoare ale copacului ales încadrau frumos coconul și îi scoteau în evidență culoarea neobișnuită. După ce și-a terminat gogoașa și a început pupa stadiul de odihnă și dezvoltare, omida nu a mai apucat să vadă și asfințiturile superbe, cu soarele mic și palid care aluneca dincolo de linia orizontului și lăsa în urmă o dâră multicoloră de portocaliu și purpuriu, presărată ici-colo cu câțiva nori gălbui. Acela era cel mai frumos moment al zilei, când pigmentul sângeriu al cerului se scurgea peste câmpul înmiresmat. Mai târziu, această culoare se amesteca cu nuanța închisă a amurgului, după care reflecția lunii se rostogolea în micul lac din apropierea coconului omizii. Însă, după câteva săptămâni de lâncezeală, proaspătului fluture îi fură descoperite toate minunile naturii: după câteva clipe de nesiguranță, aripile lui se uscară și el fu gata să-și părăsească gogoașa, lăsând-o să fie răvășită de adierile de primăvară. Porni îndată să colinde împrejurimile și găsi lacul, sălașul pământean al lunii. Scrută oglinda unduitoare a apei și fu privit înapoi de către o creatură firavă, cu un corp subțire, negricios, patru fâșii pictate cu oranj și maro, plus câteva bulinuțe albe risipite pe acel fundal. Fluturelui i se păru foarte atrăgătoare imaginea, așa că se apropie din ce în ce mai mult de ea, până când conturul acesteia se denatură și se topi, lăsând să se vadă doar o  pată închisă. Insecta se retrase repede și tabloul apăru iar. Stătu așa ce stătu, gândindu-se ce mult i-ar plăcea să arate ca și creatura din pictura în ulei, până când lângă acea siluetă se mai alătură una – mai rotunjoară, cu un veșmânt tigrat și cu două aripi mai mici și mai dizgrațioase fixate pe spatele insectei.

-Uau! Ce frumos!, exclamă albina, privindu-l cu admirație pe fluture.

-Da, știu, răspunse acesta, creatura aia din apă e foarte frumoasă! Vezi cât de fin a fost desenată? Măcar de-aș fi și eu ca ea!

-Oh, dar ești! Păi, nu știi ? Apa e ca o oglindă, un retrovizor, un specul *: aceea e reflecția ta !

-Adică ăla sunt… sunt eu?

-Exact! Și ești și mai frumos în realitate decât te arată oglinda apei.

-Dar ce… ce sunt? Sunt o frunză? Sunt subțire ca o frunză, dar zbor și sunt cam veștejită după culoare… Ah! Dacă mai am puțin și mor?

-Vai, nu! râse albina cu poftă. Din contră, ești abia la început. Se vede că ești nou pe-aici! Ești un fluture!

-Un fluture?, întrebă Fluturele nedumerit. Ce poate să facă o asemenea ființă? Care e rostul ei?

-Păi, nu prea știu. Cred că poți să culegi polen, la fel ca noi, albinele, și să ajuți la înmulțirea plantelor.

-Să polenizez? Nu pare prea interesant! Eu vreau să pot face ceva mai special.

-Poate că poți. Trebuie doar să-ți explorezi sinele și să vezi care sunt abilitățile tale. Pe scurt, să te descoperi.

-Așa ai făcut și tu ?

-Eu nu am avut ocazia, căci albinele m-au luat de când am fost suficient de mare cu ele la polenizat, așa că nu prea am avut timp să-mi explorez sinele. Eu doar atât știu că pot să fac.

-De ce nu încerci și altceva?

-Pentru că albinele nu mă lasă. Eu sunt doar un soldățel în mica lor armată. Eu trebuie să muncesc și s-o servesc pe Regină.

-De ce să servești pe altcineva când te-ai putea servi pe tine însuți?

După câteva clipe de tăcere, în care cei doi au contemplat,  și-au  dat  seama  că s-au ajutat unul pe altul să afle ceva nou despre sine.

-Știi ceva?, zdrobi Fluturele acalmia. Ce spui dac-am pleca amândoi în lume – ca să ne aflăm rostul? Eu voi descoperi dacă pot face ceva special, iar tu nu va mai trebui s-o servești pe Regină, pentru că nu vei mai avea una.

-Dar semenii mei ce vor face? Ei vor rămâne la stup și vor duce aceeași viață monotonă ca și pân-acum. În plus, eu nu am pe nimeni care să mă ajute să mă descurc în lumea largă.

-Mă ai pe mine, iar eu te am pe tine.

După câteva clipe de chibzuire, Albina fu de acord cu Fluturele. Însă, acum cei doi aveau o altă dilemă: încotro s-o apuce? Totul părea la fel. În cele din urmă, însă, Fluturele reuși să găsească un reper:

-O vom lua în partea opusă față de direcția stupului tău ca să ne îndepărtăm de Regina ta și de soldățeii ei spășiți.

Fluturele și Albina zburară cât zburară, însă și soarele alerga cu aceeași repeziciune în cealaltă parte a planetei, așa că, în curând, cei doi realizară că nu fusese cea mai bună idee să plece seara. După ce soarele lăsă pajiștea doar în grija lunii ce răspândea o lumină plăpândă, Fluturele și Albina fură nevoiți să poposească pe petalele unui dedițel. Dimineața următoare se treziră înecați în valuri de polen, fiindcă Dedițelul considerase un abuz vizita neașteptată a celor doi „oaspeți”.

-Ce căutați aici?, strigă mânioasă floarea. Cine v-a poftit?

-Vai, ne cerem scuze!, exclamă Fluturele. Dar am plecat ieri-seară și ne-a apucat întunericul: trebuia să ne oprim undeva… Acum înțelegi?

-Nu, nu înțeleg de ce ați plecat.

-Eu am plecat ca să aflu dacă pot face ceva special, iar Albina ca să scape de Regina ei sâcâitoare.

Dedițelul fu atât de mirat, încât nici nu își dădu seama când cei doi se urniră din loc.

În scurt timp, cei doi prieteni ajunseră la marginea unei dâre cenușii de ciment căruia nu-i cunoșteau rolul. Nicio insectă care trăia pe acel câmp nu ajunsese vreodată atât de departe, nu ajunsese la șosea. Dar se pare că cei doi erau pe cale să treacă granița în lumea oamenilor, creaturi de care ei nici măcar nu auziseră.

Cei doi se opriră înainte de a trece acea dâră de ciment. O decizie greșită, după cum aveau să afle. Căci, pe șoseaua de țară trecu chiar atunci o dihanie bizară, care scotea un zgomot infernal, lăsa o dâră groasă de praf și un miros respingător în urma ei, iar înăuntrul său erau înghesuiți patru creaturi complet diferite de tot ce văzuseră Fluturele și Albina până acum: niște capete mari împodobite cu zulufi de păr și niște corpuri vânjoase. De bună seamă că dihania era un automobil, iar creaturile cu capete mari erau oameni. Dar Fluture și Albina nu știau asta. De asemenea, nu știau nici că în spate se află copii, care iubesc fluturii și urăsc albinele.

Automobilul se opri, iar băiatul și fetița de pe bancheta din spate se dădură jos nerăbdători. Fluturele și Albina nu știură la ce să se aștepte, de aceea fură luați complet prin surprindere de reacția entuziastă, dar cam violentă a copiilor. Oamenii nu păreau interesați de Albină și chiar se fereau de ea cât puteau, însă Fluturele părea ținta lor. Micuțul începu să zboare bezmetic pentru a scăpa de copiii nesuferiți care voiau să-l prindă într-o plasă. Fiecare copil avea câte o plasă:

-Dacă-l prind eu, se lăudă băiatul, îl adaug colecției mele de insecte rare.

-Adică să-l ucizi?, țipă nemulțumită fetița. Uite cât e de frumos și de jucăuș! Eu l-aș lăsa să trăiască, dar l-aș închide într-un borcan cu sclipici ca să nu fugă.

-Da, dar eu îl voi avea pentru zeci de ani și-l voi lăsa moștenire copiilor mei, în timp ce la tine o să moară după câteva săptămâni sau luni.

-Atunci, facem așa. Îl prindem amândoi. Eu îl închid în borcan și, după ce mă bucur suficient de el și moare, atunci ți-l dau ție să-l adaugi colecției tale.

Fluturele își dădu seama că nu-i a bună. Încercă să se înalțe cât de mult putea cu aripioarele lui, doar că erau prea firave și tinere ca să-l ducă atât de sus încât să scape de copiii cruzi.

Fluturele fu izbit de o plasă, închis într-o cutie întunecoasă și lăsat acolo să se zgâlțâie și să se sufoce. Însă, chiar când deznădăjduise de tot, auzi un glas:

-Hei, Fluture! Sunt aici!

Era Albina, care se cuibărise în aceeași cutie cu el.

-Suntem prieteni, nu-i așa?

-Dar ai fi putut să fugi! Oricum, pe mine mă voiau, scânci Fluturele. Și acum probabil că vom muri amândoi. Tu, cel puțin, puteai să te întorci la Regina ta.

-Nu. Eu vreau să fim împreună până la capăt.

Într-un sfârșit automobilul se opri. Copiii se dădură jos din mașină țopăind. Când ajunseră în camera fetei, aceasta aduse borcanul cu sclipici. Cu puțin timp în urmă acolo locuise o gărgăriță, care fusese adăugată cu puțin timp în urmă la colecția băiatului.

Însă, când fetița scoase fluturele din cutie și se pregăti să-l închidă în borcan, Albina își dădu seama că nu mai are altă soluție și făcu sacrificiul suprem. Își înfipse acul în mâna fetiței în care se afla Fluturele. Acesta fu deodată slobod și zbură repede pe fereastra deschisă, fără să se uite în urmă, crezând că Albina vine după el. După ce se îndepărtă suficient de mult de oraș și ajunse din nou în perimetrul sigur al pajiștii unde deschisese ochii prima dată, se uită înapoi și realiză că era singur. Ce s-o fi întâmplat cu Albina? O fi rămas în urmă? Trebuia să se întoarcă s-o găsească. Și ea îl urmase când fusese în pericol. Fluturele îi ceru sfatul Dedițelului:

-Vai, dar tu nu știi că dacă o albină își folosește acul moare? răspunse acesta, uluit.

Fluturele sări ca trăsnit de pe petala florii.

Deprimat și spășit, Fluturele merse la stupul prietenului său pentru a-i anunța pe semenii Albinei. Prima dată celelalte albine îl priviră cu mirare, dar apoi se întristară.

-Tu ai unde să locuiești?, îl întrebă una dintre surorile Albinei.

Fluturele se gândi. Nu, nu avea nicio casă. Singura lui casă pe care o avusese vreodată fusese coconul.

Regina, care se dovedi a nu fi nici pe departe o tirană, așa cum o credea Fluturele, îl invită pe prietenul Albinei să locuiască și să muncească alături de ei. Iar el acceptă.

După mult timp de la această întâmplare, în timp ce culegea polen cu spor alături de frații și surorile Albinei, Fluturele își dădu seama că scurta lui prietenie cu Albina și relația lui extraordinară cu semenii ei îl făcuseră să se simtă foarte special, așa cum își dorise încă de la început: să fie special, căci sentimentele frumoase ale prietenilor îți întregesc viața.

*N.edit.: Sinonime A: oglindă; (specul anal) anuscop, dilatator rectal, rectoscop;

Sinonime B: imagine, oglinduță, oglinjoară, reflect, reflector, retrovizor, specul.

Caplea Veronica

Cond.art.: Prof.Violeta Anca Ion // Școala Gimnazială ,,Mihail Sadoveanu”-Brăila