2010-V.Milescu:Vorba lui Caragiale, și poetul Polidor simte enorm și vede monstruos…”

CARTEA ,,COBAI ÎN ȚARA DEZAMĂGIRILOR” și Audio-book-ul omonim s-au epuizat din librării !… POEZIILE SOCIALE de PAUL POLIDOR au fost INTERZISE RADIO-TV după 2008-2010! Enjoy!

PĂSĂRICA-I LA PUTERE / YOUTUBE

,,Paul Polidor a evoluat constant şi semnificativ. Ar fi putut rămâne profesor de limba română sau de limba rusă, dar şi-a urmat chemarea inimii cu încredere, dăruire şi speranţă.  A ales cariera artistică, ce include nu de puţine ori privaţiuni materiale şi chiar contestări. Au fost şi acestea în viaţa sa, o viaţă de muzică şi poezie. Neputând să renunţe la una în favoarea celeilalte, le-a ales pe amândouă. El scrie poezie, cântă, compune, având destinul tipic al artistului român. E mai cunoscut în străinătate decât în ţară. Cântă în vreo 12 limbi străine, a lansat conceptul interferenţelor muzicale, organizează turnee, festivaluri, îşi editează opera sa, dar şi a altor creatori; a înregistrat o serie de audio-book-uri în lectura unor autori contemporani – adevărate documente de istorie literară. El contrazice ideea greşită că poetul ar fi cu capul în nori, dimpotrivă, poetul reacţionează lucid la evenimentele timpului său cu arma cuvântului. A vibrat la drama Basarabiei, dacă ar fi să menţionăm doar caseta „Basarabia, dragostea mea”, dar şi la multe alte drame, mai mari sau mai mici ale României postdecembriste. Paul Polidor munceşte mult şi pe multe fronturi. Îşi iubeşte ţara şi de aceea vituperează împotriva celor ce au făcut ca azi să se trăiască prost într-o ţară frumoasă şi bogată. E felul său de patriotism, pe care nu-l găseşte nici anacronic, nici amendabil. Acesta este şi sentimentul pe care ţi-l lasă lectura recentei sale cărţi Cobai în ţara dezamăgirilor. Este o carte a revoltei, scrisă aproape furibund, cu dinţii încleştaţi încercând să oprească hohotul de plâns printr-un hohot de râs. Căci este vorba de România, „ţara lu’  râsu’-plânsu’ ”, ţară balcanică, unde totul se ia uşor, se schimbă repede, fără avertisment şi fără consecinţe. Poeziile constituie reflexul la provocarea unei realităţi contemporane, ofertantă într-un fel de pitoresc promiscuu lezând morala, etica şi estetica. Poetul, vorba lui Caragiale, simte enorm şi vede monstruos, căci în jur sunt, cu adevărat, lucruri monstruoase. Ele sunt exprimate pe limba lor, în cuvinte tari, chiar licenţioase, textele fiind uneori la limita dintre poezie şi nonpoezie. Se apelează uneori la stilul folcloric, sau baladesc, ori chiar jurnalistic pentru a dezavua aspecte hilare ale unei societăţi malformate de vicii mai vechi sau mai noi, autohtone sau importate. „Am devenit ţară americană”, spune autorul, criticând valul de vulgaritate ce inundă canalele mass-media, spiritul de imitare gregară. „Am devenit ţară de fiţe”, mai spune, cu copii de bani gata, cu bodyguarzi, politicieni limbuţi, târfe de lux, droguri etc. „Sicriul patriei” e plin cu sărăcie, boli, crime, violuri.  Cu o voită detaşare cinică indică demagogia celor ce-şi sacrifică propriul popor: „s-au făcut donaţii pentru Haiti, iar casele românilor o iau la vale”. Nu sunt uitaţi nici pensionarii umiliţi de pensiile mici, muncitorii cu „salarii de câine”, care sunt slugi la alogeni în propria ţară, ori slugi dincolo de ţară. Ţara Mioriţei a devenit „Ţara disimulării”, iar „maneaua a devenit brand naţional”. Globalizarea, criza mondială amalgamează etniile, obiceiurile, metehnele. Românii, printre chinezi, vietnamezi, ţigani cu emblematicul Romică, subzistă, obosiţi, dezamăgiţi, cobai ai unei democraţii pe care nimeni nu o înţelege. Cine este de vină pentru haosul din ţară şi din sufletele oamenilor? Răspunsul ni-l dă tot poetul. Noi toţi şi fiecare în parte. Românii, „popor răbdător” au uitat „aroma revoltei”, care apare doar spontan, frizând comicul, autorul ironizând apelul răzbunător cu trimitere la versurile unui clasic. „Să nu dea Dumnezeu cel drept/ Să vrem noi sânge, nu curent/ N-o să-apucaţi elicopterul/ Că vă-ngropăm şi noi, şi cerul.” Şarja, umorul sec, expresiile necenzurate luate din vorbirea curentă dau un plus de autenticitate şi savoare unei realităţi tragi-comice, pe care Paul Polidor o surprinde supravieţuind prin iluziile şi deziluziile fiecăruia dintre noi.”

                                                                            Victoria MILESCU

                                                                                              Bucureşti

                                                                                 decembrie 2010

 

 

Pin It on Pinterest