International Interferences XXIII-,,Paul Polidor” Fest.On-line Movie’s Music Aniversary/Maurice Jarre ,,Jesus of Nazareth”-45 (1977-2022) Ten Golden-Minutes…(& Simboluri pascale în literatura română / Prof.Violeta Ion)

Participanților în Polidor-Fest.On-line XXIII li se recomandă studierea interferențelor culturale în arte prin muzica filmului ,,IISUS DIN NAZARETH”(artă regizorală=Franco Zeffirelli & artă interpretativ-actoricească=Robert Powell / 1977)

Simbolurile pascale – sursă de inspirație în literatură

Prof. Ion Violeta Anca – Școala Gimnazială nr. 190, Sector 4, București 

Prolog.Unul din simbolurile sărbătorilor pascale este Lumina Sfântă ce reprezintă în  concepția creștinilor ortodocși a fi o minune care se întâmplă, în fiecare an, la  Biserica Sfântului Mormânt  din  Ierusalim în Sâmbăta Mare, ziua înaintea Paștelui Ortodox. Mulți o consideră cea mai veche minune anuală atestată a lumii creștine. Într-adevăr, noaptea Paştelui ne aduce, tuturor laolaltă şi fiecăruia dintre noi, o bucurie luminoasă inefabilă. În plină noapte venim la biserică şi căutăm, parcă, Lumina care ne lipseşte sau pe care am lăsat-o pe dinafara sufletului. Sătui şi împovăraţi de întunericul spiritual pe care noi înşine l-am lăsat să ne cotropească fiinţa sau alţii ni l-au insuflat în iureşul existenţei cotidiene, ne simţim chemaţi, din adâncuri de conştiinţă, către acea dumnezeiască exclamaţie pascală care deschide porţile unei lumini de dincolo de noi: “HRISTOS A ÎNVIAT!”. Tocmai de aceea avem grijă ca atunci când o facem să răsune din piepturile noastre să purtăm în mână lumânarea aprinsă de la sfântul altar, în urma chemării, la fel de emoţionante: “Veniţi de primiţi Lumină!”. După glăsuirea bisericească, “acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit” (Cântarea a 3-a din Canonul Învierii). Lumina pe care o purtăm în mâini este una mântuitoare, întrucât izvorul ei este Trupul jertfit şi înviat al Domnului Hristos. Aici este tâlcul, limpede, înalt şi cutremurător, totodată, al luminii pascale. Mesajul ei este pe cât de adânc, pe atât de univoc. “În lumina Învierii Ortodoxia vede sensul şi puterea Crucii, percepe vremelnicia morţii, transformată în trecere, prezintă destinaţia ultimă a omului, îndumnezeirea lui; caută să pătrundă taina Bisericii şi a Euharistiei (remediu al nemuririi) şi întrezăreşte sensul final al istoriei şi al cosmosului”, arată Preafericitul Părinte Patriarh Daniel (“Făclii de Înviere. Înţelesuri ale Sfintelor Paşti”).

Partea întâi. Acest simbol este preluat în literatura română, dar interpretat total diferit uneori. Nuvela O făclie de Paște de I. L. Caragiale ilustrează o transfigurare mistică, lumina simbolizând obsesia. Traseul epic al nuvelei punctează pas cu pas neantizarea unei conștiințe aflate în cercul unei amenințări. Dozarea semnelor acestei amenințări, reacțiile maladive și, în final, nebunia lui Leiba au produs o narațiune psihologic-naturalistă densă, care imaginează unde duce groaza de moarte.  Cine este LEIBA ZIBAL? Un evreu care urcă Golgota fără să conştientizeze  crucea enormă din spatele său   şi fără să conştientizeze, mai ales, că este ALESUL PENTRU A DUCE CRUCEA. El se descoperă singur în fața destinului, a unui destin social deloc abstract, generat de o societate care ignoră dramele individului. În ambianța băltoasă din valea Podenilor, zăvorât în hanul său „ca o mică cetățuie”, Leiba așteaptă să înfrunte moartea fără să știe cum va reacționa. Acest destin, manifestat ca o excrescență a societății, se anunță prin tot ce se întâmplă în sufletul său și în lumea din jur. Existența-i se colorează monocrom, ipohondric, mișcându-se involutiv spre surparea minții. Pe acest fond anxios sosește noaptea cea mare a înfruntării, găsindu-l pe Leiba cu gândurile răvășite și scurs de puteri. La ce mai poate apela se rezumă în propria-i inteligență. Și iată că, în momentele de violentă descumpănire, când pașii criminalului se aud în fața porții, inteligența lui Leiba începe să funcționeze, mai întâi ca un firav remediu sau, cu vorbele naratorului, ca o „idee de lumină”, apoi, din ce în ce mai intens, ca o mare făclie. În structura nuvelei mica lampă aprinsă de omul aflat sub amenințarea presantă are o funcție simbolică foarte precisă. Cu flacăra ei, mai întâi „ascunsă”, lampa este un substitut al inteligenței active. Spre poarta de unde urmează să-și facă apariția moartea se îndreaptă „o lumină cu prea puțin mai de așa decât o închipuire”, dar ea cristalizează începutul unei opoziții la forța întunericului distrugător,  aflate de partea cealaltă. Sinistrele preparative ale criminalului sunt privite de Leiba cu ochii holbați de lumină de la fereastră și, în această contemplație, dintr-o dată figura lui descompusă se luminează, ea însăși capătă o „bizară seninătate”. Omul se pătrunde de o lumină diabolică. Soluția de contracarare a destinului nefast pare a fi găsită. Inteligența i-a luminat mintea. Cu puteri incredibile și cu o îndemânare uimitoare, Leiba prinde în laț mâna, care, dacă ar fi fost lăsată liberă, ar fi fost neiertătoare. Simbolica lampă își continuă rolul, participă cu întreaga putere a luminii sale la risipirea tenebrelor și la revenirea liniștii: ,,Jidanul se repezi în dugheană, luă lămpa și cu o învârtitură sigură ridică fitilul sus de tot: lumina captivă între gratii ieși deasupra veselă și victorioasă, redând viața hotărâtă formelor nebuloase din preajma-i”.  Aceeași lampă desăvârșește demonica răzbunare a celui ce a câștigat pariul cu destinul arzând cu lumina ei (devenită „o făclie mare”) mâna care voise să ucidă. Dar victoria lui Leiba deviază în nebunie. „Salvându-se”, personajul își pierde mințile; în spiritul său se produce o ruptură, ingeniozitatea de care s-a servit se întoarce împotriva-i și-l transformă într-o biată umbră a celui care a fost. Învingător, Leiba devine eroul unei victorii inutile, care l-a scos din rândul oamenilor normali; obligându-l pe el însuși la crimă, această victorie i-a impus o formă de manifestare cu mult peste îngăduințele sale morale, rostogolindu-i mintea în dezordine. Personajul nu poate supraviețui psihologic omorului pe care îl făptuiește, deși, juridic, el nu este condamnabil. Nebunia lui Leiba definește drama omului moral, împins de împrejurări să săvârșească fapte repugnabile, cu urmări alienante. Printr-o răsturnare de sens făclia arde nu ca un prinos adresat destinului salvator, ci ca o ironie demonică îndreptată asupra unei minți rătăcite (pierdute) din pricină că a comis o faptă pe care n-ar fi vrut să o facă, dar pe care nicidecum n-o putea evita. Imaginea finală a lui Leiba, devenit ad-hoc creștin și pornind, ca un vechi peregrin obișnuit cu drumurile lungi, „încetinel spre răsărit la deal”, semnifică o ipostază tragi-comică.

Partea a doua. Același element, Lumina, este motivul central în volumul de debut al lui L. Blaga, Poemele luminii, motiv ce capătă semnificații diverse, de la ideea genezei la reprezentarea erotică. Uneori, aceste două motive se unesc, lumina dragostei devenind o posibilă recuperare a universului prim, paradisiac, caracterizat printr-o extraordinară energie vitală, genetică: „Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept când te văd, / oare nu e un strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea-nsetată adânc  de viaţă?” (,,Lumina”). Pentru Blaga simbolul luminii conotează sensurile cunoașterii ca gest de înălțare, deoarece lumina, semn ascensional și atribut divin, eliberează ființa și o pune în legătură cu Dumnezeu. Are în   vedere,  de   asemenea,   semnificațiile  metafizice ale luminii – reflex divin și materie primordială. Cu sufletul inundat de  bucurie poetul îşi înalţă propria trăire până la dimensiuni cosmice: lumina simţită şi văzută ar putea fi „un strop din lumina creată în ziua dintâi”, elanul vital care a dat naştere cosmosului. Lumina spiritualizată poate fi recunoscută în dictonul latin ”Fiat lux!” („Să fie lumină!” – în text), unde capătă sensul de lumină a cunoaşterii, suprapus sensului primordial al existenţei: ”a fi” devine sinonim cu „a crea” şi „a cunoaşte”. Din lumina originară a Genezei nu a rămas decât „ultimul strop”, relevat în magia iubirii, calea esenţială a cunoaşterii. În lirica lui Blaga termenul polisemantic ”lumină” are nu mai puţin de cinci accepţii: de conştiinţă, de creativitate, de revelare a misterelor, de comunicare a mesajelor artistice şi de iubire spiritualizată. Dar metafora luminii nu-şi încheie drumul aici, ci îl continuă în volumele ulterioare pentru a-şi întregi semnificaţiile.

Partea  a treia. Ca simbol al creaţiei, al zămislirii vieţii, OUL a inspirat, din vechi timpuri, numeroase legende, basme, o întreagă literatură. În cultura românească este suficient să amintim doi reprezentanţi de seamă: Constantin Brâncuşi şi Ion Barbu, a căror operă gravitează în jurul acestui subiect, considerat ca formă geometrică perfectă – “obiectul perfect”.  Poezia  ,,Oul dogmatic”  de  Ion  Barbu  relevă  o  viziune originală asupra semnificaţiei simbolice a oului. Scrisă în Ajunul Paştelui 1925, poezia reuneşte două mari motive literare barbiene: motivul nunţii şi motivul increatului. Din punct de vedere compoziţional poezia este alcătuită din unsprezece strofe şi are un motto extras din Vechiul Testament, capitolul Facerea: „Şi Duhul Sfânt se purta deasupra apelor.” Prin alegerea acestui motto autorul sugerează tema poeziei: în ou se reeditează naşterea lumii, eveniment căruia Sfântul Duh „se purta” deasupra adâncurilor mării originare. Altfel spus, suntem avertizaţi, prin motto, că ni se va vorbi despre preexistenţă. Titlul poeziei poate fi explicat pornind de la semnificaţia cuvântului „dogmă”, care are sensul de teză, învăţătură fundamentală a unei religii, care nu admite obiecţii. Cu ocazia sărbătorii Paştelui, poetul i se adresează omului “uituc” şi „nerod”, amintindu-i că oul are semnificaţii profunde, pe care omenirea le-a pierdut o dată cu dispariţia miturilor. Este ştiut că în mitologiile mai multor popoare există credinţe potrivit cărora Universul s-ar fi născut din Oul primordial, întrupat dintr-o mare nesfârşită, purtătoare a germenilor  vieţii. În poezie Ion Barbu face o disociere între „oul sterp” (destinat consumului) şi „viul ou, la vârf cu plod” (destinat contemplaţiei: „Făcut e să-l privim la soare”). Pur, ca orice preexistenţă („Nevinovatul, noul ou”), acesta ascunde viaţa şi moartea (metaforele: „Palat de nuntă şi cavou”). Se conturează astfel motivul literar al nunţii (încă nerealizată) atâta timp cât increatul rămâne „nevinovat” şi pur. Începând cu strofa a treia oul este prezentat ca o figurare, în dimensiuni reduse, a Cosmosului. Albuşul care „doarme nins” aminteşte de marea originară, cufundată în pace, iar gălbenuşul este un mic soare care măsoară paşii timpului şi curgerea vieţii; în acest „galbenicusar” se află şi marea taină a morţii: ,,Şi mai ales te înfioară / De acel galbenicusar / Ceasornic fără minutar / Ce singur scrie când să moară / Şi ou şi lume. Te-nfioară / De ceasul galben necesar…”. În sfârşit, „plodul” reprezintă factorul generator de viaţă, situat la „polul plus”, acolo unde noroaiele pământurilor n-au ajuns încă; asemenea Sfântului Duh, care „se purta deasupra apelor” înaintea Genezei, plodul pregăteşte „nunta” din care se va naşte o fiinţă. Finalul arată, însă, că această naştere n-ar trebui să se producă: schimbarea increatului încreat, ieşirea din puritatea preexistenţei, face ca fiinţa nou născută să intre în timpul curgător (care aduce îmbătrânirea şi moartea); de aici îndemnul adresat omului de a păstra neschimbat increatul: ,,Dar nu-l sorbi. / Curminuntă-n el. / Şi nici la cloşcă să nu-l pui! / Îl lasă-n pacea-întâie-a lui, / Că vinovat e tot făcutul, / Şi sfânt, doar nunta, începutul.” Ideea păstrării stadiului pur al increatului va fi reluată şi în alte opere, printre care baladele ,,După melci” şi ,,Riga Crypto şi lapona Enigel” care demonstrează că ieşirea din preexistenţă se pedepseşte, aducând moartea.

Partea a patra. O altă poezie care valorifică tematică religioasă a Paștelui este poezia ,,În grădina Ghetsemani” de Vasile Voiculescu, ce face trimitere la un episod din Noul Testament, anume cel despre ultima noapte a lui Iisus Christos înainte de crucificare, când Mântuitorul se roagă până în zorii zilei, trecând ultima noapte de pregătire pentru moarte, părăsit deja de ucenicii săi care nu pot veghea alături de el. Chiar prin titlu textul sugerează această stare  de purificare și asceză, obligatorie pentru orice trecere într-o ordine nouă. Poezia transfigurează despărțirea lui Iisus de condiția sa umană și pregătirea pentru moartea care trebuie să răscumpere păcatele lumii. De aceea sentimentul său e unul de suferință omenească și speranță mistică. Sensul sacrificiului în numele tuturor este oarecum deslușit de simbolul potirului. Cupa însumează semnificații legate de moarte și cunoaștere. În tradiția medievală Sfântul Potir poartă sângele Mântuitorului, dar și esența adevărului absolut; totodată, cuvântul cupă conservă etimologic sensul dorințelor profane. Textul dezvoltă mai multe sugestii, căci moartea este întruchipată și de paharul coborât din slăvi, dar și de grozava cupă îmbietoare. Dualitatea morții cristice, respectiv de a reuni suferința și eliberarea, sugerează înțelesurile creștine ale Fiului, ca legătură între om și Dumnezeu. Atitudinea fixată între gândul morții și cel al supraviețuirii este ilustrată prin imagini ce convertesc semnificațiile Mântuitorului în simboluri profane. Poezia propune o metaforă a existenței în sens creștin, pornind de la experiența cristică – moarte și înviere. Ideea este întărită de imaginile antinomice care transfigurează peisajul grădinii Ghetsimani; măslinii – simbol biblic al tihnei și împăcării – și uliii (simboluri ale agresivității profane), reunesc sugestii ale sfâșierii cristice între condiția de om, destinat să moară, și cea de fiu divin care va renaște.

Partea a cincea.  Învierea Domnului este celebrată în pastelul  ,,La Paşti”, capodopera poeziei religioase a lui George Coșbuc. Poezia este un pastel al primăverii care conturează un tablou pătruns de sfinţenia şi lumina zilelor învierii. Cântarea preotului în altar şi glasul clopotelor vestesc biruinţa vieţii asupra morţii. Clopotele, spune Ioan Alexandru în cartea sa autobiografică  Bat clopotele în Ardeal, aşează viaţa satului în ritm liturgic. Un gând stăpâneşte întreaga suflare a satului: „În faţa noastră ne e soartea / Şi viaţa este tot, nu moartea”. Este versul esenţial care sintetizează întreaga învăţătură creştină a poeziei în legătură cu credinţa despre înviere, rezumând esenţa simbolică a învierii Mântuitorului: biruinţa vieţii asupra morţii, în aceste versuri exprimându-se ideea susţinută patetic de către Sf. Apostol Pavel în Epistola întâi către corinteni, capitolul 15: „Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Christos n-a înviat. Şi, dacă Christos n-a înviat, deşartă este atunci predica noastră, deşartă este şi credinţa noastră. …Iar când acest trup stricăcios se va îmbrăca întru nestricăciune şi acest trup muritor se va îmbrăca întru nemurire, atunci va fi cuvânt care este scris”. Moartea a fost înghiţită de biruinţă: „Moarte, unde este biruinţa ta? Moarte, unde este boldul tău?”. Dacă poezia s-ar fi terminat aici, era numai o versificare a unui adevăr evanghelic fundamental, dar Coşbuc simte nevoia să detensioneze acest patetic enunţ prin revenirea la alte imagini înduioşătoare  ale  sfintei sărbători: tineri şi bătrâni urcând dealul spre  biserică  şi  câte  o  bătrână  şovăind,  ducându-şi  micul  ei nepot de mână.  Imaginea  îl  duce  cu  gândul  la  mama  care-şi doreşte fiul înstrăinat (ca în elegia ,,Mama”), dar legătura cu versul esenţial ce predomină bucuria învierii, bucuria vieţii se face tot prin îndemnuri poetice: „La zâmbet cerul azi ne cheamă / Sunt Paştile! / Nu plânge, mamă!”.

http://revistacultura.ro/nou/2013/05/cum-a-fost-primita-o-faclie-de-paste/

http://parfumulteilor.blogspot.ro/2010/11/oul-dogmatic-de-ion-barbu.html

http://www.cimec.ro/Etnografie/paste/paste.htm

Pin It on Pinterest