Polidor-Fest.XXIII.16 iunie 2022: Ultimul mare poet romantic european a fost ucis tocmai de europeni malefic interferând (1883-1889)…
INTERNATIONAL POLIDOR-FEST.XXIII-Secția Culturologie Universală recomandă participanților din Festivalul-Concurs omonim de Interferențe Culturale studierea operei culturale a eminescologului Dumitru COPILU-COPILLIN și a altor materiale Multi-Media (TV Sung Poetry etc.) în căutarea Adevărului despre Destinul Nepereche al Domnului Istoriei și Limbii Literare Românești, MIHAI EMINESCU (20 decembrie 1850-16 iunie 1889).
Preluare Youtube:
Mihai Eminescu a murit pe 16 iunie 1889, nu pe 15. Chipul de Hrist al Românului Absolut, chinuit și răstignit pe Golgota Neamului Românesc și întâlnirea cu Duhovnicul Neamului, Părintele Justin Pârvu
DE VICTOR RONCEA / OPINII / Publicat: Joi, 16 iunie 2022, 08:30 / 2 comentarii
Ne-ar fi plăcut să avem și o fotografie cu barbă a lui Eminescu – de dinainte de fi smuls de Poliție din redacția “României libere” la începutul anului 1889 -, alături de cele patru fotografii clasice, de la tinerețe, pe când se războia cu ungurii în “Federațiunea”, până la deplina maturitate a gazetarului de forță și de geniu, care zguduia din temelii eșafodajul veneticilor “roșii”, liberalii, dar și al conservatorilor trădători, la ziarul “Timpul”. În schimb avem această imagine doar printr-o mască mortuară, din care răzbate chipul de Hrist al Românului Absolut, chinuit și răstignit pe Golgota Neamului Românesc.
Se împlinesc azi 133 de ani de la moartea determinată de factori externi a lui Mihai Eminescu, respectiv otrăvirea cu mercur până la colapsul organismului. Deși au trecut atâția ani, în care specialiștii au putut consulta temeinic toate datele corecte ale biografiei gânditorului național, atât data sa de naștere – cea reală, 20 decembrie 1849, după cum o consemnează chiar tatăl său, căminarul Gheorghe, în Psaltirea familiei -, cât și cea a morții – în acest caz, 16 iunie 1889 -, sunt colportate falsificat în spațiul public.
Motivul, în ce privește data morții, este acoperirea de către urmașii celor care l-au prigonit a grabei suspecte cu care a fost înmormântat Mihai Eminescu, la doar o zi după moartea sa, pe 17 iunie. Așa, mintea bietului român moleșită cu avalanșe de informații false, nu mai reacționează când vede că pe 15, chipurile, ar fi murit, și pe 17 a fost îngropat. Par trei zile, așa cum cere tradiția și cum este normal: 15, 16 și 17. Dar nu sunt! Eminescu, după cum o spun înaintașii noștri și colegii lui, gazetarii vremii, a fost descoperit mort pe 16 iunie dimineața. Într-o vineri. Prietenii și contemporanii săi l-au pomenit după moartea sa întotdeauna la 16 iunie. Corneliu Botez, unul dintre primii săi biografi, îi înscrie foarte clar pe coperta volumului “Omagiu lui Eminescu” – foto mai jos – , apărut la 20 de ani de la moartea jurnalistului și poetului național, data corectă: 16 iunie 1889. De altfel, după cum consemnează presa vremii, la 16 iunie 1909 merseseră în pelerinaj la mormântul de la Cimitirul Bellu oamenii de cultură importanți ai momentului: Dimitrie Anghel, G. Coșbuc, Șt. O. losif, G. Murnu, I. Slavici, Chibici-Râmneanu, I. Scurtu, A. Stavri, Carol Stork.
Placa de pe locul în care a fost nefastul Institut “Caritatea” al medicului-asasin Șuțu, din strada Plantelor, și cartea biografului său Corneliu Botez, apărută în 1909, „cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa”, consemnează aceeași dată: 16 iunie.
Profesorul Nae Georgescu, renumitul eminescolog, ne relevă surse de presă sincrone care vorbesc de noaptea de 15 spre 16 iunie, când Eminescu trezește medicul de gardă pentru a cere un pahar de lapte după care îl cheamă și pe doctorul Șuțu să-i vorbească.
Și aici este o controversă, evident. Un presupus martor susține că ar fi murit în timpul zilei, deci în după amiaza lui 15 iunie, ca urmare a loviturii cu o cărămidă în tâmplă: MARTOR OCULAR la asasinarea lui Eminescu: „Mâna îmi era plină de sânge”. IMPRESIONANT: Eminescu a cântat “Deșteaptă-te, Române!” cu câteva clipe înainte de a muri și a strigat ”România liberată!” când a fost internat. MĂRTURII strânse de Nae Georgescu.
Să se fi perpelit 12 ore până a consemnat oficial moartea, la orele 2-3 din noaptea lui 16 iunie, doctorul Șuțu? Și asta e posibil. Oricum, de obicei Certificatul de Deces se face a doua zi. De ce s-ar fi completat după două zile, pe 17, în cazul unei personalități atât de cunoscute ca Eminescu?
Revista “Familia” titrează, după “Românul”, pe 17 iunie 1889: „Ieri, vineri (16/28 iunie) dimineața, el ceru să i se dea un pahar cu lapte și ceru să i se trimeată dr. Șuțu, căci vrea să vorbească cu el. Era în momente de luciditate; doctorul întrebându-l că cum se simte, Eminescu rãspunde că are dureri în tot corpul, cari îi cășuneazã mult rău. Din nenorocire… aceste momente lucide n-au ținut mult, cãci dupã o jumătate de oră bietul Eminescu începu din nou sã… aiureze. D-rul Șuțu căută sã-l linișteascã și poetul se duse să se culce. Nu trecu nici o orã, când d-rul Șuțu intră din nou la el, de astã dată îl găsi întins, fără nici o suflare.”
Cum ar fi putut un ziar al vremii – care, pe deasupra, l-a avut adeseori pe Eminescu în vizor – să se înșele cu o asemenea știre de importanță națională, chiar de a doua zi?
Dar cum a ajuns din nou Eminescu la Institutul Caritatea al doctorului Șutu, după ce în același stabiliment își începuse ispășirea condamării la moarte civilă, în 28 iunie 1883? A fost adus (tot) de Poliție, după cum amintesc alți colegi de presă de-ai lui Eminescu. Acțiunea s-a petrecut în ianuarie – februarie în urma articolului său publicat in „România liberă” din 13 ianuarie 1889 – ultimul său articol, care ne demonstrează un Eminescu total cerebral – , articol care a declanșat demisia Guvernului puțin mai târziu. Nu se „potolise”.
Profesorul Nae Georgescu a descoperit mai multe referiri la acest moment, în presa vremii: „Ziarul “Națiunea” dă informații mai ample: „În urma articolului apărut ieri în România liberã, în care d. Vernescu era tratat într-un mod prea adevărat pentru un organ ministerial, domnia sa și-a dat demisia azi dimineată. Însă, în urma asigurărilor d-lui Carp, cum că va dezavua – ceea ce a și fãcut în numărul de azi al oficioasei – pe d. Eminescu, autorul articolului în chestiune, d. Vernescu și-a retras demisiunea. Uite popa, nu e popa.”
Alt ziar, „Telegraful”, adaugã: „d-nii Carp și Theodor Rosetti, față cu dl. Laurian [directorul Rl – n.m.], i-au declarat că articolul privește pe d. Eminescu”…”
Acelasi Carp era cel cu „potolirea” lui Eminescu din 28 iunie 1883, care a dus la arestarea gazetarului și prima lui internare forțată, la același doctor Șutu, petrecută concomitent cu percheziționarea tuturor sediilor Societății „Carpatii” și apoi desființarea ei, în aceeași zi, organizație cu activitate clandestină prin care Eminescu si prietenii sai militau pentru unirea tuturor românilor în “Dacia Mare”, deranjând imperiile care-și puseseră spionii și “influencerii” locali – aka trădătorii – pe urmele lui Eminescu.
Eminescogul Nae Georgescu: “Astăzi se ia de bună data din Certificatul de deces: „cinci spre zece corente ora trei ante meridiane” – dar în ce condiții a fost eliberat acesta, la 17 iunie (pentru necesități birocratice la cimitir), cu greșeli peste greșeli (poetul ar fi avut 43 de ani, tatãl său s-ar fi chemat Mihail etc.), ca martori semnând prin punerea degetului doi sluijitori analfabeți ai Institutului Caritatea… mai bine sã nu mai vorbim! (Facsmil mai jos)
Data de 16 iunie este inconvenabilã pentru că indicã o grabă cu totul suspectă în privința ducerii la groapã: se știe ferm că înmormântarea la Cimitirul Bellu a avut loc în ziua de 17 iunie 1889, deci ar rezulta că nici n-a fost expus cele trei zile tradiționale, cum este obiceiul. De altfel, ziua morții lui Eminescu n-a putut fi mișcatã din mentalul colectiv, se comemorează și astăzi la 15 iunie peste an”.
Gata autopsiat și cu creierul mutilat, după numai o zi, marele român pleacă deja spre Bellu de la Biserica Sfântului Brâncoveanu din inima Capitalei și este îngropat grăbit într-un mormânt la care s-a adăugat apoi un monument funerar lipsit complet de cruce și decorat cu torțe răsturnate.
