NEW INFO TEL.CONTACT & E-mail:0763.140.889 & 031.435.91.99 (between 17.oo & 01.oo hours):

fundatia.paulpolidor@yahoo.com & ed.cadrelordidacticedinromania@yahoo.com

,,Personalitate indiscutabilă a culturii românești, Paul Polidor are preocupări multiple, eficiente și benefice pentru societate, pentru fiecare dintre noi. Între acestea, nu în ultimul rând, se situează pasiunea pentru istoria națională și universală, modul personal în care prezintă și analizează fenomenul istoric. Chiar dacă nu ești întotdeauna de acord cu opiniile dânsului (și nici nu trebuie, căci poate are dreptate), recunoști de la primele fraze un stil propriu de abordare, concluzii personale care te îndeamnă să termini lectura textului și să meditezi la ceea ce a scris.”

Prof.Univ.Dr.Alesandru Duțu, Istoric militar (Sept.2008)

============================================================================================================================

PAUL POLIDOR – LAUREAT AL PREMIULUI INTERNAȚIONAL PENTRU  LITERATURĂ ,,GOGOL” PE 2017 (5 ani de la eveniment:2017-2022)

                                                                                                  de Elena Buică (Toronto-Canada)

I.

Reper: ,,Adversarii nu numai că îţi stau împotrivă, ci lovesc, ard, îşi înfig colţii, te fac harcea-parcea, te golesc de toată esenţa cu care ai fost înzestrat, chiar dacă unii dintre ei nu sunt capabili să-şi limpezească gândurile în vreo scriere, fără să se împotmolească într-o logică cu bolovani.,,(E.Buică) Adept al înnoirilor, artistul Paul Polidor a reuşit să-şi impună sonoritatea numelui în lumea artelor şi a culturii nu numai în ţara noastră, căci, aşa cum se vede, mai mult chiar în alte părţi ale lumii, conform zicalei despre filosoful în satul lui. El a intuit direcţia de dezvoltare a omenirii datorată uluitorului salt al evoluţiei ştiinţei şi tehnicii, cu precădere internetul. Acum altele sunt datele spaţio-temporale în care trăim,  iar  cultura  trebuia  şi  ea să se urnească din loc; era imposibil să nu fie atinsă într-un fel sau altul şi ea de noile prefaceri. În zilele noastre,  tabloul  artei  arată altfel, s-au spart clişeele cunoscute, chiar dacă sunt voci care se ridică împotrivă. Astăzi capătă spaţii tot mai largi o nouă primenire în artă prin interferenţe interdisciplinare, încât adesea muzica se însoţeşte cu literatura, în special cu poezia, se îmbină plăcut cu imaginile vizuale, cu pictura, cu diverse reproduceri, cu imagini filmate, cu jurnalismul sau uneori cu coregrafia. Paul Polidor, respirând prin mai mulţi plămâni, având apetenţă pentru înnoiri, şi-a ales această direcţie şi, iată că după un sfert de veac, îşi culege roadele. Ca să poată merge pe drumul ales de el, i-au trebuit multă cheltuială de energie şi multă cutezanţă pentru a înlătura pe cei aflaţi pe contrasens. Adversităţile sunt asemenea umbrelor care apar ca o lege a firii, acolo unde este soarele mai luminos. Adversarii nu numai că îţi stau împotrivă, ci lovesc, ard, îşi înfig colţii, te fac harcea-parcea, te golesc de toată esenţa cu care ai fost înzestrat, chiar dacă unii dintre ei nu sunt capabili să-şi limpezească gândurile în vreo scriere fără să se împotmolească într-o logică cu bolovani. Dar artistul Paul Polidor a crezut că poate face artă.  Şi  a  făcut-o, iar impactul cu publicul îl arată ca învingător, l-a situat în rândurile de sus ale artiştilor noştri. E cunoscut ca “poet al interferenţelor culturale”. Este, în acelaşi timp, prozator, politolog, traducător, interpret, textier, iar discursul său muzical te cucereşte. Parcurgerea lucrării Lideri în film: curs opțional de jurnalism vizual şi psihosociologie politică a lui Paul Polidor este un fel de exerciţiu de igienă mentală. Poeziile sociale din volumele Cobai în Ţara Dezamăgirilor (cu texte interzise radio-tv, precum cel intitulat ,,Păsărica-i la putere”), cele din articolul „Poemul ca o vindecare” sau Poezii zglobii doar pentru copii cu CD-Rom, au ecou. Mai multe personalităţi ale literaturii noastre au spus frumoase cuvinte despre arta sa. Amintesc doar câteva cuvinte ale apreciatei scriitoare Melania Cuc: „Puţini sunt poeţii din lumea asta mare, care reuşesc să întrunească într-un vers atâta durere şi bucurie, îngemănare, ca într-un trup de porumbel două aripi ce ştiu să bată sincronic până la ultima suflare. Paul Polidor este un poet mare. Este poet prin fiecare respiraţie prin care pleacă şi revine, revine şi pleacă din şi în lumea înconjurătoare”. Ca traducător, a primit multe aprecieri. Se poate considera o măiestrie deplină activitatea sa ca traducător. A ales din cele mai frumoase poezii ale literaturii universale texte pe care le-a tradus sau le-a compus melodii făcându-le să circule în formă nouă. E apreciat pentru că a redat fidel textul autorilor din Rusia, Ucraina, Azerbaigean, Israel etc. Îi este apreciată elogios arta de a însufleţi slova din textul original şi de a o transpune în mesaj.

II.

,,Lumii zilelor noastre, răvășite şi  lipsite de coerență (o lume în care nu dăinuie spiritul dreptății și al adevărului, o lume ieşită din istorie), Paul Polidor îi opune o istorie adevărată şi profundă.,,(E.Buică) Activitatea sa întinsă, pe mai multe planuri, ni-l impune ca iniţiator al publicaţiilor Fundaţiei „Paul Polidor” pentru „Unesco”, având ca scop promovarea ideilor şi concepţiilor despre cultură, despre istoria şi lumea în care trăim. Ideea este excelentă, fiindcă schimbul de opinii este întotdeauna instructiv şi benefic. În publicaţiile sale, „Războaie, lideri și criminalitate transfrontalieră” (ISSN:2344-276X) sau  „Personalități în aria interferențelor internaționale” (ISSN:2286-2110) invită personalităţi de seamă şi oameni pricepuţi, români de pretutindeni (și nu numai) pentru a apăra o idee sau a pune întrebări, uneori ironice, incomode, despre credință și suflet batjocorit, despre lipsa demnității și verticalității morale în istoria contemporană, despre relațiile externe ale României, prost gândite, despre România furată și îngenuncheată etc.(interviuri cu Mihai-Răzvan Ungureanu, Adrian Severin, Dan-Matei Agathon, Ioan Scurtu, Ioan N.Roșca, Călin Georgescu, Polidor Bratu, Corneliu Vlad ș.a.)  Pune în dezbateri istoria recentă, faptele care se desfășoară sub ochii noştri. De reţinut este faptul că lumii zilelor noastre, răvășite şi  lipsite de coerență (o lume în care nu dăinuie spiritul dreptății și al adevărului, o lume ieşită din istorie), Paul Polidor îi opune o istorie adevărată şi profundă. Prin Fundaţia sa organizează Festivaluri pluri-disciplinare, încurajează tinere talente, publică volume de proză şi poezie, organizează spectacole, înfiinţează centre artistice în şcoli şi grădiniţe, ajutând la educaţia copiilor şi pregăteşte activităţi cu un mare impact emoţional, mai ales pentru cei mici. Un cuvânt de apreciere i se cuvine şi pentru că a dat viaţă revistei internaţionale de manageriat şi culturologie ”Afaceri, Diaspora, Artişti” (ISSN:2360-1647). Titlul e grăitor, subliniază o largă paletă de preocupări, impunându-l pe autor ca pe un om dinamic, omniprezent, omul faptelor. Despre forţa lăuntrică a lui Paul Polidor nu poţi să scrii cu uşurinţă, fiindcă prin dinamismul, talentul şi priceperea sa pune în mișcare ramificaţii ale culturii mult mai ample, sociale, psihologice, educaţionale (interviuri cu Eugen Cristea, Dumitru Balan, Marina Almășan, Tudorel Filimon, Adriana Grigorescu, Mihail Sinelnikov, Cristina Deleanu, Antoaneta Olteanu, Dumitru Copilu-Copillin ș.a.). Câte ceva despre activitatea sa remarcabila scriitoare Victoria Milescu notează cu admiraţie: “El scrie poezie, cântă, compune, având destinul tipic al artistului român. E mai cunoscut în străinătate decât în ţară. Cântă în vreo 12 limbi străine, a lansat conceptul interferenţelor muzicale, organizează turnee, festivaluri, îşi editează opera sa,  dar  şi  a   altor   creatori;  a   înregistrat  o serie de audio-book-uri în lectura unor autori contemporani – adevărate documente de istorie literară (I.Heliade Rădulescu, Iulia Hasdeu, Gh.Pituț, V.Milescu, Crina Bocșan-Decusară, E.Buică etc.). El contrazice ideea greşită că poetul ar fi cu capul în nori, dimpotrivă, poetul reacţionează lucid la evenimentele timpului său cu arma cuvântului. A vibrat la drama Basarabiei, dacă ar fi să menţionăm doar caseta ,,Basarabia, dragostea mea‘‘, dar şi la multe alte drame, mai mari sau mai mici ale României postdecembriste”.

III.

Îmi doresc doar atât: să ne lumineze Dumnezeu să mai salvăm ce se mai poate salva din resursele energetice ale țării, din pământul sfânt al țării și să putem păstra în demnitate morală sufletul nostru chinuit, în condițiile în care se dorește fărâmițarea României în piese cu care să se joace hochei sau biliard…(Paul Polidor) Întrebându-l zilele trecute ce-a mai făcut în ultimul timp, fiindcă pierdusem legătura cu el, mi-a răspuns simplu şi firesc, aşa… ca printre altele: “Am filmat de curând în televiziune atât cântece proprii, precum Iubirea mea, bună dimineaţa!(pe versurile poetului din diaspora Germaniei, Petru Jipa) ori Moja matj (pe versurile poetului național al Azerbaigeanului care mi-a scris câteva scrisori înainte de moarte, Bahtiar Vahabzade /1925-2009/, piese internaţionale, ca Marina, Besame, Help me make it through the night ori cântece populare, precum Dacă dai de-o supărare (alături la filmări de interpreți renumiți, precum Alexandru Mica sau Ion Fănescu). În martie anul acesta am primit un nou premiu literar al Ucrainei pentru promovarea păcii între popoare, iar începând cu 2 aprilie 2017 am devenit laureat al Premiului Internaţional Literar  TRIUMF,,-GOGOL (se pare că acest premiu a venit pentru prima oară în România, după spusele organizatorilor, acordat pentru, citez din actul oficial emis pe 2 aprilie 2017:,,Poetul, compozitorul, autorul unor cântece de poezie cântată universală răspândite în lume, editor, traducător, președinte al unei academii de interferențe internaționale de literatură și arte, Paul Polidor (București, România), pentru excepționala sa activitate civică și de creație, pentru promovarea literaturii, culturii și istoriei Ucrainei, dragostei și păcii între popoare; pentru publicațiile sale pe tema libertății cuvântului și memoriei jurnalistului Gheorghi Gongadze”. ,,Aici trebuie o explicație: în articolele și interviurile mele am atras de nenumărate ori atenția (am publicat chiar fotografia monumentului) autorităților că în Ucraina există chiar un Memorial al ziariștilor intimidați și, nu în ultimul rând, uciși cu bestialitate, precum cazul jurnalistului de origine gruzină  Gongadze,  a   cărui   văduvă   a   solicitat   azil   politic  pe   continentul nord-american, unde, de altfel, se și află alături de copiii soțului ei omorât din motive politice. Prin urmare, DEDIC acest premiu românilor de pretutindeni, sufletului românesc nu o dată chinuit de dor… prin limba română literară și, nu în ultimul rând, jurnaliștilor care, precum ucraineanul Gheorghi Gongadze, pentru apărarea adevărului și dreptății sociale, au fost șantajați, atacați, bătuți, ostracizați sau uciși de forme,   mai   mult   nevăzute,   ale autoritarismului și intereselor politice. Nu este un premiu comod sau liniștitor: multă lume nu știe, însă în 1997, acum două decenii (după ce ani în șir cântecul meu, ,,Ilie Ilașcu Românul” pe versurile actualului viceguvernator al Băncii Naționale a României // azi reprezentantul României la F.M.I.-n.edit.), Liviu Voinea, fusese interzis radio-TV în România) eram pe punctul de a fi reținut sau arestat de reprezentanții Tiraspolului la Chișinău pentru că avusesem curaj să cânt ,,Ilie Ilașcu Românul” în fața autorităților Republicii Moldova la finalul Centenarului ,,Gavriil Musicescu”. Și dacă tot vorbim de probleme de sorginte orientală, caucaziană, cartea mea (din 2009), ,,Relațiile dintre România și Azerbaigean în aria interferențelor(1992-2008)”, pentru că previziona falimentul proiectului energetic Nabucco cu conducta de gaze caspice trecând prin Turcia și România către Ungaria, Austria și Occident (deznodământ trist anunțat oficial chiar de fostul președinte Traian Băsescu pe 26 iunie 2013), a fost scoasă din librării și dată spre ardere (ca momentul naziștilor din 1933, probabil s-au gândit și la o mică parte a originii mele evreiești, pe unul dintre bunici chemându-l Carol Sommer), deci nu este un premiu sau o recunoaștere apărute din senin și, repet, nu este o fericire acest premiu… Îmi doresc doar atât: să ne lumineze Dumnezeu în a salva ce se mai poate salva din resursele energetice ale țării, din pământul sfânt al țării și să putem păstra în demnitate morală sufletul nostru chinuit, în condițiile în care se dorește fărâmițarea României în piese cu care să se joace hochei sau biliard… Oricum, mulțumesc, Elena Buică, pentru că ai reamintit preceptul biblic, conform căruia s-au derulat nu o dată  destinele  noastre,  al  meu  sau  al  altui român, și anume că Nimeni nu este profet în țara sa!…” Locul lui Paul Polidor în cultura noastră este unul deosebit. Trăind cu fervoare pe mai multe planuri, visul şi fantezia îi dau aripi care-l poartă la înălţimi, picioarele îl poartă printre faptele desprinse din noua istorie pe care o trăim, ochii îl poartă printre semenii săi, ca să-i descopere pe cei mai valoroşi, pentru a-i arăta ca model, şi inima îi deschide calea iubirii de oameni.  “Exemplul său şi al celor ca el ne dau speranţe, ne înnobilează pe toţi, ne ajută să devenim mai buni”, sunt doar câteva cuvinte de apreciere notate  într-un articol semnat de Florin-Silviu Ursulescu (n.1945-d.2019). Îmi face plăcere să închei cu un eveniment deosebit care nu numai că întărește pe deplin afirmaţiile mele, dar adaugă un plus de aură binemeritată: în timpul elaborării acestor însemnări, am primit un email  din care aflu că Paul Polidor a fost primit membru al Academiei de Literatură şi Arte a Ucrainei. Pe lângă diploma acordată, prof. univ. dr. Crina Bocșan-Decusară, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Preşedintă a Asociaţiei Culturale „Iulia Hasdeu”, adaugă cuvinte de deosebită apreciere: „Nu sunt rare cazurile când recunoaşterea meritelor unui concetăţean de-al nostru vine de peste hotare. De data aceasta, am în faţă actul prin care i se acordă titlul de academician al Academiei Internaţionale de Literatură şi Arte a Ucrainei distinsului (citez): „Poet, compozitor, autor de cântece şi editor, traducător şi promotor public pe tărâm social, Paul Polidor”, prin care i se recunosc meritele, faptul că şi-a dedicat întreaga activitate educaţiei estetice, cunoaşterii realizărilor literare din alte ţări prin intermediul limbii ruse. Spiritualitatea înaltă a personalităţilor culturale îşi află locul în creaţiile artistice ale lui Paul Polidor.”

ELENA  BUICĂ, 12  aprilie 2017, Toronto – Canada

============================================================================================================================

Paul Polidor: ,,Nicolae Titulescu a fost otrăvit!”

sau: CÂND FILMELE DOCUMENTARE ÎNCĂ NU S-AU PRONUNŢAT. NICOLAE TITULESCU ŞI MAXIM LITVINOV, ÎNTRE PRIETENIE ŞI AMICIŢIE RELATIVE.

Nu credem că amiciţia dintre Titulescu şi Litvinov a fost totală. Dacă ar fi să ne luăm după definiţia prieteniei (1), Litvinov a fost o persoană de care Titulescu se simţea ataşat printr-o afecţiune bazată pe stimă reciprocă, pe idei sau principii comune, dar, în opinia noastră, nu şi pe încredere. Atât contextul intern din ţările pe care le reprezentau cei doi, cât, mai ales, contextul european făcea aproape imposibilă încrederea totală. Între Titulescu şi Litvinov există asemănări, dar şi deosebiri din punctul de vedere al personalităţii. Amândoi au manifestat deschidere şi inovaţie în abordarea relaţiilor diplomatice internaţionale, dar numai într-o perioadă când se putea acest lucru, iar continentul european încă nu intrase în „febra” hitleristă. Deşi sunt comentatori care afirmă că Litvinov a fost un critic al politicii duse de Stalin în anii interbelici, dar şi postbelici (curios!), Marea Epurare din 1936-37 nu l-a afectat pe ministrul de externe sovietic, în condiţiile în care în 1939, anul demiterii sale, mulţi „genevişti” au primit „bilet” de Siberia din partea Tătucului. În 1936 Litvinov încă îşi mai putea desfăşura activitatea de politică externă, în timp ce Titulescu era „debarcat” de la  Externe de o „coaliţie monstruoasă balcanică”. Care-a fost, însă, până aici, traseul celor doi? Iată un moment, credem noi, semnificativ. În 1918, la Paris, Nicolae Titulescu înfiinţează, alături  de  intelectuali şi oameni politici precum Traian Vuia, Octavian Goga (ulterior acesta l-a criticat dur pentru apropierea de Litvinov), Take Ionescu sau Constantin Mille, Comitetul Naţional Român pentru a sensibiliza opinia publică din străinătate în problema dreptului românilor la unitate naţională, important fiind şi faptul că acest comitet era recunoscut de puterile occidentale ca organ de reprezentare a poporului român. În acelaşi an, 1918, pe Litvinov, numit de însuşi Lenin (poate de-aici un posibil respect pe care-l avea Stalin pentru ministrul  externelor de mai târziu) ca reprezentant al sovieticilor în Anglia, îl găsim arestat de guvernul britanic şi ţinut ostatic pentru a fi schimbat cu un diplomat englez arestat de bolşevici, Robert Lockart. Peste un deceniu va începe, însă, perioada marilor avataruri prin hăţişurile diplomaţiei. Cât despre realizări, timpul  ne-a   arătat   că   multe   dintre   acestea  au stat  sub  semnul  utopiei. Un exemplu  elocvent este Pactul Kellog-Briand. Litvinov iniţiază şi el o astfel de înţelegere pentru răsărit între URSS, Estonia, Lituania, România şi Polonia, prin care statele semnatare se angajau, pentru rezolvarea unor diferende, să nu folosească forţa armată. Şi, pentru că ruşii au considerat de-a lungul istoriei lor că, în parteneriate egale, ei sunt mai egali decât ceilalţi, vizavi de cele patru ţări amintite mai sus nici nu prea au folosit armele atunci când au uzat de ultimatumuri, bunele intenţii ale lui Litvinov din 1929 devenind amintiri. În 1939, la scurt timp după ce Hitler invadase teritoriul polonez, Uniunea Sovietică n-a stat pe gânduri pentru concretizarea propriei politici revizioniste: până în vara anului 1940 îşi va însuşi  partea de est a Poloniei, unele teritorii finlandeze, statele baltice şi,  nu  în ultimul rând, partea de est şi  nord-est a României, adică Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța. (2) Vremurile noi au cerut oameni noi. Din păcate, nobleţea diplomatică a fost înlocuită cu prostia şi brutalitatea („Molotov” seamănă, la diferenţă de o literă, cu cuvântul „Molotok // Ciocan”, iar Ribbentropp era renumit pentru gafele sale monumentale, mai ales în Anglia. Oricum, nu îl vedem pe Litvinov spunându-le americanilor pe un ton dur să-şi vadă de treaba lor şi să nu se amestece în conflictul finlandezo-sovietic. De  fapt, Stalin a aşteptat un moment prielnic pentru a-şi înlocui ministrul de externe, care  n-a crezut niciodată în intenţiile „neagresive” ale lui Hitler, criticând un posibil pact de neagresiune germano-sovietic. Căzut în dizgraţie, apoi reabilitat în 1941, Litvinov este trimis ambasador în  S.U.A. Lui Stalin îi era, probabil, teamă şi de faptul că naziştii n-ar fi vrut să semneze un asemenea document cu un ministru evreu. Despre originile asiatice ale lui Litvinov şi Titulescu s-a vorbit destul de puţin, fiind o problemă delicată. Marele poet Lucian Blaga remarcase la diplomatul român (?…) că avea o „faţă de  asiat fără vârstă”, iar Maxim Litvinov s-a născut Meir Henoch Mojszewicz Wallach-Finkelstein (subl.n.). Poate fi şocant ce vom spune acum, dar puţini au luat în considerare la biografia lui Ceauşescu naşterea lui în Tătărăi, un sat de tătari în Oltenia, Titulescu fiind tot oltean. Amândoi cu certe rădăcini de sânge asiatic. Ştim bine că asiaticii dispun, prin structura lor genetică, de o a doua inteligenţă, pe care noi o numim speculativă (subl.n.). Depinde, însă, către ce este canalizată. Observaţi cu ce uşurinţă învaţă asiaticii, în special evreii, limbi străine. Titulescu şi Litvinov, datorită educaţiei alese, au folosit limbile străine în scopuri benefice (să fie întâmplătoare trimiterea lui Litvinov în calitate de reprezentant al intereselor sovietice în două ţări având ca limbă de stat engleza ?). Cunoscând franceza, germana, engleza şi italiana, Titulescu se adresa la şedinţele Societăţii Naţiunilor în limba celui cu care se afla „în dispută”. Un alt aspect, în acest context, este cel al unui soi de virulenţă verbală (posibilă combinaţie de viclenie oltenească şi inteligenţă speculativă asiatică), aspect ce i-a diferenţiat pe Titulescu şi Litvinov, dar care i-a „apropiat” pe Titulescu şi Ceauşescu. Deşi Ceauşescu şi-a urmărit şi interesul personal (fără să generalizăm, care om politic nu şi-l urmăreşte? că doar de-asta se face  politician: să se căpătuiască!…), să nu uităm momentul Cehoslovacia – 1968 şi, poate, cel mai important, momentul procesului său din tinereţe de la Braşov când, din acuzat, s-a transformat în acuzator. O figură de acest gen au făcut, în tinereţea lor, şi Hitler, şi Fidel Castro. Litvinov era mai ponderat şi datorită altei conjuncturi socio-politice, dar Titulescu nu ezita să schimbe, atunci când situaţia o cerea, eleganţa de diplomat cu mânia şi impetuozitatea. Aşa cum arată istoricul Ioan Scurtu, ,,Titulescu devenise exponentul tuturor forţelor pacifiste şi antirevizioniste din Europa. Conştient de acest rol, el intra fără a cere audienţă în biroul ministrului de externe al Marii Britanii ori în cel al ministrului Franţei, nu ezita să ridice tonul atunci când reprezentanţii acestor mari democraţii nu ţineau seama de interesele statelor mici şi erau gata să facă tranzacţii oneroase pe seama lor, călcând în picioare tratatele şi convenţiile internaţionale.”(3) Toate aceste elemente native, combinate cu o pregătire teoretică şi diplomatică de rang înalt, au făcut ca Titulescu şi Litvinov să vină în arena diplomaţiei internaţionale cu propuneri care ar fi menţinut un echilibru politico-militar pe instabilul continent dacă alte interese nu i-ar fi transformat în indezirabili. Este de remarcat politica preventivă pe care o practica Titulescu, precum şi intenţia apropierii de Uniunea   Sovietică   printr-un  parteneriat strategico-diplomatic (dar nu mai mult, denigratorii săi acuzându-l degeaba că ar  fi fost filosovietic),  istoria ulterior dându-i  dreptate  diplomatului   nostru!  La conferinţa dezarmării din 1932-1934 Titulescu a susţinut propunerea lui Litvinov privind definirea agresorului prin precizări de luat în seamă aduse termenului de teritoriu,  relevând nu o dată eşecul marilor puteri în finalizarea unor întâlniri pe tema limitării armamentelor. Iniţiator în 1934 al reluării relaţiilor diplomatice dintre România şi U.R.S.S. (sprijinind propunerea de admitere a U.R.S.S. în Societatea Naţiunilor şi fiind, evident, de acord cu atribuirea unui loc permanent în Consiliul Societăţii Naţiunilor pentru reprezentantul sovietic), Nicolae Titulescu, după numai un an, conducea concomitent Înţelegerea Balcanică şi Mica Înţelegere.(4) Toate aceste lucruri, este lesne de înţeles, l-au apropiat pe Litvinov de Titulescu, în principal până la destituirea celui din urmă. Din nefericire, steaua celui care dominase arena diplomaţiei europene pentru mai bine de un deceniu stătea să apună, iar cea a lui Litvinov intra sub o altă cupolă, a prudenţei sporite în relaţia cu omologul său român. Chiar dacă cei doi diplomaţi erau adepţii şi susţinătorii  ideii de securitate colectivă, doar Titulescu s-a manifestat aducând critici vehemente puterilor occidentale pentru lipsa lor de reacţie la ocuparea Renaniei de către Hitler. A mers până acolo, încât l-a făcut „rândaş” pe ministrul francez de externe, Pierre Laval (subl.n.). Această directeţe crudă i-a atras, din nefericire, antipatia şi duşmănia unor forţe politice, unor cercuri de interese din Franţa şi Marea Britanie, pe lângă insistenţa criminală a serviciilor secrete germane şi chiar poloneze, care-l ţineau permanent sub urmărire (mârlănească atitudinea polonezilor, în condiţiile în care guvernul român a avut grijă ca tezaurul Poloniei să tranziteze discret teritoriul nostru pe sub nasul nemţilor!). Pe când Litvinov începea să aibă o atitudine din ce în ce mai rezervată faţă de omologul său român, Titulescu încerca să reziste din răsputeri ameninţărilor cu moartea atât din ţară (legionarii nu se jucau cu vorbele!), cât şi din afară. Există trei momente importante în 1936, când încep să apară semne ale atentatelor la viaţa lui Nicolae Titulescu (arma fiind otrava, de la Borgia „citire”…):

a)- în luna martie, la una din  întâlnirile  miniştrilor de Externe  ai ţărilor din Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică, Titulescu rămâne ţintuit la pat sub supraveghere medicală pentru mai multe zile;  b) – după trei luni, în iunie, a doua criză îşi face apariţia în momentul participării sale la Montreux, la Conferinţa privind regimul strâmtorilor de la Marea Neagră când, invitat fiind la un dineu de către Tevfik Rüstü Aras (ministrul turc de Externe), Titulescu leşină în momentul plecării;  c) – după scurt timp, la Bucureşti, cea de-a treia criză confirmă perfidia metodelor prin care era ucis lent.   Fără  să-şi  dea seama că este otrăvit, Titulescu nădăjduieşte să-şi revină cu sănătatea la Cap Martin, într-o zonă cu climă benefică, unde, la 29 august 1936, primeşte „lovitura de graţie”: demiterea sa. Nu întâmplător a fost aleasă această zi: dacă vrei să distrugi un dușman cu sorți de izbândă, lovești pe 29 august, de ziua Tăierii capului Sf.PROROC (subl n.) Ioan Botezătorul !…(5)  Ultimul act al dramei, pentru că relativa amiciţie dintre Titulescu şi Litvinov a avut în final un destin dramatic, s-a consumat la 29 mai 1937. Cât am dori să-l apărăm pe Titulescu, până la urmă diplomatul este şi el om. Să nu ne ferim să spunem că a regretat propria destituire, iar tonusul psihic pe care şi-l impunea în ultimii ani ai vieţii îl îndemna să facă încercări, uneori disperate, de a reveni în funcţia de ministru de Externe al României. Emigrantul rus (alb) Victor Bogomoleţ a condus la Paris un centru de spionaj, pus pe picioare de Serviciul român de informaţii, care îl avea în vizor şi pe Titulescu (subl.n.)!… Mărturiile lui, oferite ca document cercetătorilor români (6) de către dr. Tatiana  Pokivailova, cercetător  la  Institutul  de  slavistică  şi balcanistică al Academiei de Ştiinţe a Rusiei şi pe care o cunoaştem personal, confirmă ipoteza noastră privind asperităţile apărute în relaţiile amicale dintre Titulescu şi Litvinov la întâlnirea din mica localitate Talloires, la 29 mai 1937: ”Conform unor informaţii din cercurile sovietice, Litvinov a încercat de câteva ori să plece, dar de fiecare dată Titulescu l-a reţinut, insistând că trebuie să lămurească până la capăt toate problemele puse de el. Litvinov s-a comportat în general reţinut în timpul discuţiei şi l-a lăsat pe Titulescu să vorbească, temându-se, evident, că, în cazul unor declaraţii din partea lui, Titulescu le-ar fi folosit cum i-ar fi convenit, creându-i ulterior lui la Moscova o situaţie delicată.” Schimbarea lui Tătărăscu şi revenirea la post a lui Titulescu ar fi însemnat o garanţie  pentru  guvernul  Uniunii Sovietice  că  se putea evita aderarea României la axa italo-germană, Titulescu folosind acest atu, de ce să n-o spunem, ca un şantaj fin la adresa guvernului român, după cum sugerează şi spionul rus: ,,…pentru Litvinov este foarte clar că poziţia lui Titulescu izvorăşte din preocuparea sa de a redeveni ministru al afacerilor externe şi întreaga activitate a lui Titulescu gravitează în jurul acestei probleme.”(7) Spre final, previzibil, Litvinov şi-a pierdut calmul, arătându-şi nemulţumirea  atât  pentru  faptul  că  s-a  făcut atâta tam-tam despre această întâlnire, iar în al doilea rând s-a supărat pe Titulescu pentru că adresase o rugăminte guvernului francez de a se implica în organizarea întâlnirii, lucru care i-a aţâţat pe ziarişti. Trăind o uluitoare odisee a dezamăgirilor relaţionale atât în plan personal, cât şi în plan profesional, înconjurat de resentimentele duşmanilor şi duplicitatea amicilor,  Titulescu  s-a   măcinat sufleteşte, găsindu-şi sfârşitul la 17 martie 1941, în plină glorie a lui Hitler, fără a putea vedea, însă, că intuiţiile sale s-au adeverit: România a intrat în sfera influenţei sovietice pentru aproape o jumătate de secol, „discutând” cu sovieticii la sfârşitul războiului de pe poziţii total dezavantajoase şi umilitoare.  Litvinov, mai norocos, i-a supravieţuit amicului său un deceniu, ţara, în numele căreia a dus tratative, devenind a doua superputere a lumii.

 

NOTE

(1) Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984, p.742

(2) Vezi şi Alesandru Duţu, Modificări ale statu-quo-ului teritorial european 1938-1941: preliminarii, conţinut şi consecinţe, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p.127

(3) Ioan Scurtu, Istoria contemporană a României (1918-2007), Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p.72

(4) Vezi şi Alesandru Duţu, România în istoria secolului XX, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p.75-76

(5) Vezi Paul Ştefănescu, Asasinatele politice în istoria României, Editura Vestala, Bucureşti – 2006, p.124-125

(6) A se vedea pe Internet: „Titulescu sub lupa serviciilor secrete” Dr.Tatiana Pokivailova; http // www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current5/mi48.htm

(7) Ibidem

Preluare din volumul

Lideri și contexte: ochiul dureros al istoriei: eseuri

de Paul Polidor, ISBN 978-973-8919-20-4,

București, Editura Fundației ,,Paul Polidor”, 2009

Copyright: Paul Polidor