NGO-Center ,,Prof.Adriana Grigorescu”: Summer School XXIII / Editura Cadrelor Didactice din România & ,,Paul Polidor”Festival-Concurs (1998-2022) Interferențe Culturale Dept.Management Educațional-Edit.12.07.2022

MATERIALE DIN ARHIVA ONG / EDITURA CADRELOR DIDACTICE DIN ROMÂNIA – BUCUREȘTI (DIRECTOR FONDATOR: PAUL POLIDOR – Membru al ACADEMIEI de LITERATURĂ ȘI ARTE a UCRAINEI)

Management educaţional şi creaţie în aria interferenţelor culturale. Copiii  supradotați  din învățământul românesc

Prof. Goran Nela / Şcoala Gimnazială “A.Ghencea”, Săcele (jud.Constanța)

Supradotarea (genialitatea) este o manifestare umană deosebită, cu multiple fațete, având ca element comun excepționalitatea, fiind realizată prin combinarea fericită a unor capacități intelectuale și aptitudini deosebite cu anumite trăsături   de   personalitate   (în   condițiile   unui mediu socio-familial-cultural favorizant). Supradotații constituie un grup aparte, care se diferențiază prin caracteristicile de personalitate, stil de învățare, mod de interacționare cu semenii etc. Ei trebuie considerați persoane cu nevoi speciale, tocmai pentru că sunt speciali. Folosind coeficientul de inteligență pentru indicarea supradotării se disting nivelele:

85-99        =     Nivel normal

100-114    =     Nivel superior

115-129    =     Isteț

130-144    =     Înzestrat

145-159    =     Foarte înzestrat

160-180    =     Extrem de înzestrat

peste 180 =     Geniu

O definiție completă a supradotării a fost prezentată în Raportul Maryland, propus de Comisia pentru Educație a Ministerului Educației din Statele Unite (la Congresul pe tema educației, 1971). Conform ei, copiii supradotați și talentați sunt acei copii capabili de performanțe ridicate, care demonstrează achiziții și/sau abilități potențiale, precum: capacitate intelectuală generală, aptitudine academică specifică, gândire creativă sau productivă, capacitate de lider, arte vizuale și reprezentative, capacitate psihomotorie. Supradotarea se referă la capacitatea de atingere a unor performanțe, la un anumit profil psihologic și comportament social, la  un câmp de interes și la un anumit tip de nevoi speciale.

Câteva din caracteristicile specifice copilului supradotat ar fi următoarele: abilități deosebite în comunicarea orală și scrisă, bazate pe un vocabular bogat; citește mult, preferând cărțile adresate unor vârste mai mari decât a lui; o dorință deosebită de a discuta cu alte persoane cele citite; rezultate deosebit de bune la învățătură pe mai multe zone de interes; pornind de la idei vechi, descoperă alternative noi; îl plictisesc procedeele de rutină; manifestă emoții pozitive în momentul desfășurării unor activități intelectuale; identifică ușor legăturile între fenomene, fapte, acțiuni; are simțul umorului; acumulează repede informații, cunoștințe, deprinderi; îl interesează și se implică în problemele altor persoane; este foarte curios;
are prieteni mai mari decât el ca vârstă;
este independent și adesea contestă autoritatea;
face legături logice, are o gândire flexibilă;
este neatent la detalii considerate nesemnificative, greșește în rezolvarea unor sarcini ușoare; acordă mult timp pasiunilor personale, are multe hobby-uri; este perfecționist, încearcă să optimizeze procedeele de rezolvare a unor probleme; are memorie deosebită; are o gândire critică, nu acceptă șabloanele, încearcă să găsească toate posibilitățile de răspuns; citește devreme, este dornic de a afla cât mai multe; este foarte creativ; este spontan și găsește soluții și răspunsuri neobișnuite în rezolvarea problemelor; relaționează bine în grup, nu ține să fie lider; este adeptul schimbărilor; rezolvă cu succes sarcini în mod independent; sunt atrași de activitățile și valorile artistice, sunt sensibili la frumos.

Copiii supradotați și talentați formează o categorie aparte, cu nevoi speciale, de aceea acești copii (gifted & talented) se confruntă cu probleme specifice în sistemul de educație obișnuit. ”Ce nevoi au acești copii, ce simt ei în legătură cu țara în care trăiesc, care sunt planurile lor de viitor ?” . Acestea sunt doar câteva din problemele ce necesită o rezolvare urgentă în sistemul educațional românesc. Lipsa unui cadru adecvat înzestrării lor deosebite poate duce “pe de o parte la pierderea înaltului lor potențial creativ și, pe de altă parte, există riscul apariției alienării, riscul abandonului școlar și al dezvoltării unui comportament antisocial” (Consiliul Europei, Răspunsul Comitetului de Miniștri, decembrie, 2004). Acești copii sunt superdeştepţi şi supertimizi, în acelaşi timp. Este paradoxul care îi caracterizează pe majoritatea copiilor supradotaţi. În plus, nici şcoala, nici societatea nu îi ajută pe copiii geniali să îşi valorifice potenţialul. Ba, dimpotrivă. Cercetările arată că cei mai mulţi dintre ei se pierd în sistemul de învăţământ actual. În anul 2007 profesorul Florin Colceag reuşea să schimbe legea educaţiei din România. Însă numai pe hârtie. Pentru că, în realitate, un centru naţional de instruire a copiilor supradotaţi nu există nici astăzi, deşi nu ducem lipsă de copii foarte deştepţi. Programa şcolară a rămas la fel de încărcată, iar tinerii continuă să plece din ţară. „Ei se duc acolo unde au condiţii să evolueze. Pentru că România este un leagăn de civilizaţie pe care trebuie să-l iubim, să-l înţelegem, noi nu suntem o cultură, suntem o civilizaţie multimilenară. Experienţa asta ţărănească nu conţine doar nişte proverbe şi zicători. Conţine o înţelepciune de multe milenii. Şi copiii ăştia care pleacă simt asta. Ei nu pleacă cu gândul de-a nu se mai întoarce… Aici este marea problemă. Ei pleacă deja cu dorul de ţară după ei. Şi s-ar întoarce mâine. Ieri s-ar întoarce, dacă ar fi bine primiţi”, spune profesorul Florin Colceag. Deși există un cadru legal la nivel național prin care acești copii să fie ajutați, România își alungă viitoarea elită pentru că  sistemul actual de învățământ nu poate aplica o lege existentă care prevede identificarea copiilor brilianți și înființarea de centre în care ei să primească educație diferențiată. În clasă, la ore, acești copii au nevoie de provocări, nu de șiruri de exerciții în plus de rezolvat sau lucruri de făcut, ca să-i țină ocupați.   Dacă măcar în câteva școli s-ar putea forma grupe de copii ”gifted” cu diferențe de 2-3 ani între ei, care să lucreze la nivel foarte înalt pe anumite materii (nu pentru olimpiade sau concursuri, ci pentru ei, copiii care vor să învețe mai mult în domeniul respectiv), atunci nu s-ar mai pierde aceste generații de copii care în viitor ar putea schimba în bine viitorul nostru, al tuturor. Sincronizarea orarelor și găsirea profesorilor calificați ar putea fi o chestiune de voință și nu de costuri. Este bine de menționat că în țările dezvoltate există clase pentru copiii ”gifted” în cadrul multor școli. Aceste programe îi ajută pe copii, în primul rând, să își înțeleagă emoțiile mai intense decât ale celorlalți și apoi, o dată ce ajung la un echilibru între IQ, EQ şi SQ (intelligence quotinet, emotional quotient, social quotient), aceștia ajung să exceleze într-unul sau mai multe domenii. Și această excelență este una durabilă, pe baze solide și cu perspective reale de a ajunge inovatori sau leaderi. Pe de altă parte, îi va ajuta să aibă și viața de zi cu zi frumoasă și echilibrată. Impresionante sunt cuvintele ”antrenorului de genii” Florin Colceag: „Marea majoritate a oamenilor din preajmă au abandonat lupta. Ei nu vor să mai fie mare lucru. Vor să trăiască până mâine, să pună o pâine pe masa familiei, să găsească mijloace de întreţinere, nu au idealuri. Ei au nişte scopuri mici, din aproape în aproape, şi din cauza aceasta li se usucă sufletul. Copiii talentaţi nu au abandonat, nu doresc să li se usuce sufletul. Ei au suflet, ei doresc să şi-l afirme, să-l dezvolte, mintea lor să se dezvolte, rolul lor în lumea asta să devină evident şi să-l ducă la îndeplinire”. De aceea, ca profesor în cadrul acestui sistem educațional considerat de multe persoane ca fiind ”putred”, consider că putem contribui fiecare dintre noi (părinți, cadre didactice, persoane din diverse arii de activitate) la a construi un viitor pentru acești tineri. În primul rând prin încurajarea lor, prin a-i învăța să gândească și să se respecte mai mult. Toți merită o șansă pentru a-și dezvolta încrederea în sine, pentru a-și dezvolta personalitatea.

Bibliografie:1.CREȚU, CARMEN, Curriculum diferențiat și personalizat. Iași: Polirom // CUCOŞ, C., Educaţia, Editura Polirom, Iaşi, 2000 // ULRICH, C., Managementul clasei. Învăţare prin cooperare – ghid pentru profesor, Editura Corint, Bucureşti, 2000

==============================================================================================================

Competiţia sportivă   Profesor: Filip Cristina – Col. Naț. „Elena Cuza”, Sect.6

Competiţiile sportive au ca scop stimularea entuziasmului juvenil, conştientizarea şi atragerea elevilor asupra practicării sportului , individual sau pe echipe. Aceste competiţii sunt deschise tuturor participanţilor. Practicându-le, elevii își dezvoltă  personalitatea,  încrederea  în  sine,  spiritul  de  fair-play şi îşi formează un caracter de învingător. Elevul care practică activităţile sportive este atent, încrezător, îndrăzneţ şi deţine uşurinţa de a se integra în colectiv. Interesul pentru sport poate fi considerat unul dintre factorii subiectivi care determină efectuarea sistematică a activităţilor sportive. La elevi interesul pentru sport prezintă aspectul de practicare efectivă şi foarte puţin de cunoaştere afectivă a acestuia. Şcolarii mici şi mijlocii practică sportul condiţionaţi de anumite situaţii şi posibilităţi, cum ar fi: existenţa unui grup în şcoală, influenţa părintelui, a fratelui mai mare sau a profesorului. Interesul pentru sport influenţează foarte mult personalitatea şcolarilor, devin sociabili, îndrăzneţi, capătă încredere în forţele proprii. Dorinţa de a câştiga este foarte vie la orice vârstă, mai ales la vârsta adolescenţei, unde afirmarea de sine caracterizează personalitatea adolescentului. Activitatea sportivă desfăşurată de elevi în şcoală dezvoltă capacitatea de înţelegere, orientarea spre un scop anume, hotărârea, perseverenţa, spiritul de ordine şi disciplina, capacitatea de a lua decizii. De asemenea, curajul este solicitat şi dezvoltat în acele excepţii care presupun şi pericole reale (excepţii din tematica acrobatică). Lecţiile, în care scopul desfăşurării sunt jocurile sportive, impun decizia de a lua anumite hotărâri  în condiţii de timp, de a-şi asuma anumite riscuri – riscul de a greşi, de a pierde victoria. Activităţile sportive contribuie la desfăşurarea personalităţii umane în cele mai diverse locuri şi acţiuni, cu implicare directă sau indirectă, cu rolul de a stimula imaginaţia prin crearea spiritului de echipă, dornic de mişcare şi întrecere. Un rol foarte important în cadrul competiţiilor sportive îl reprezintă profesorul, care trebuie să dea dovadă de multă înţelepciune, tact pedagogic, măiestrie şi îndemânare. Activităţile sportive au darul de a solicita iniţiative, participarea activă-conştientă, de a dezvolta voinţa, curajul, de a fi responsabil. De asemenea, la  competiţiile sportive trebuiesc respectate anumite reguli şi modul de stabilire a câştigătorilor. Întrecerea are un rol educativ. Un jucător, oricât de bun ar fi, poate să piardă împreună cu echipa, nu numai să câştige, iar el, cât şi echipa trebuie să dea dovadă de fair-play, să îşi asume înfrângerea, și anume: să se gândească şi la ceilalţi; să respecte deciziile arbitrilor; să fie loial în sport, dar şi în viaţa de zi cu zi; să respecte adversarii şi partenerii; să refuze toate formele de violenţă. În concursurile şi competiţiile sportive dintre elevi se impun câteva reguli ce trebuie respectate, și anume:  a recunoaşte obiectiv valoarea adversarilor; a se purta sportiv cu publicul; a nu folosi dopingul; a-şi apăra şansele în mod cinstit; a felicita învingătorii; a aplauda execuţiile de excepţie ale adversarilor; a mulţumi arbitrilor şi organizatorilor. Personalitatea este principala diferenţă între indivizi. Trăsăturile de personalitate (temperament, caracter, aptitudini, interes) sunt condiţionate în dezvoltarea lor de exerciţiile fizice şi jocurile sportive. Prin educarea temperamentului se urmăreşte cultivarea unor trăsături pozitive, precum: stăpânirea de sine, echilibrul, controlul reacţiilor şi mişcărilor. Competiţiile sportive contribuie la dezvoltarea spiritului de echipă, a respectului faţă de partener, a sentimentului de prietenie. În cadrul activităţilor sportive se dezvoltă setea de cunoaştere, curiozitatea, ingeniozitatea.  Educaţia fizică şi sportul reprezintă o importantă deosebire pentru societate, păstrează şi întăreşte starea de sănătate fizică şi psihică a indivizilor, dezvoltarea tot mai riguroasă a tineretului, prevenirea şi reducerea îmbolnăvirilor, recuperarea tot mai rapidă a forţei de muncă, educarea unor trăsături de personalitate. De asemenea, reprezintă un prilej de bucurie de a trăi. Competiţiile sportive contribuie la realizarea unor importante obiective ale formării personalităţii elevilor, la modificarea creatoare a deprinderilor şi cunoştinţelor achiziţionate, la dobândirea prin mijloace proprii de noi cunoştinţe.

===============================================================================================================

FORMAREA UNEI ATITUDINI POZITIVE FAȚĂ DE MEDIUL ÎNCONJURĂTOR PRIN ACTIVITĂȚILE DE CUNOAȘTEREA MEDIULUI

Prof.înv.preșcolar Drăgoi Luisa Cerasela // Director Grădinița nr. 97, București

Educația făcută sub semnul iubirii, responsabilității și dăruirii față de copil este noua perspectivă care se are în vedere atunci când vorbim de un act instructiv-­educativ eficient în învățământul preșcolar. Pentru copil grădinița trebuie să devină o nouă casă primitoare, unde el poate găsi zilnic bucurii și surprize,  parteneri  de  joacă  cu  care  să  se  joace  liber sau într-un mod organizat pentru a-și satisface setea de cunoaștere. Mediul înconjurător în care copiii își desfășoară activitatea, prin variatele lui aspecte, constituie un prilej permanent de influențare a personalității acestora. Mai întâi de toate, mediul ambiant oferă copilului posibilitatea de a veni mereu în contact cu ceva nou pentru el, care îi stârnește curiozitatea, dorinţa de a-l cunoaște. Astfel, din contactul cu obiectele și jucăriile sale, cu lucrurile personale și cele ale adulților, apar diferite întrebări din care rezultă că preșcolarul se interesează de denumirea, calitățile sau proveniența lor. Adulții în familie, cât și educatoarele la grădiniță trebuie să satisfacă aceste interese. Prin răspunsul dat se transmit atât cunoștințele solicitate de copil, cât și cuvintele cu privire la atitudinea pe care trebuie să o aibă copilul față de fiecare lucru sau ființă. Cu alte cuvinte, concomitent cu transmiterea de cunoștințe (i) se formează copilului o atitudine corespunzătoare, un anumit model  comportamental. Cunoașterea treptată a mediului înconjurător, ca și integrarea din ce în ce mai corectă a copilului în acest mediu pot defini un traseu educațional de succes. Totodată, noile cunoștințe dobândite devin un îndreptar prețios al acțiunilor întreprinse ulterior. Activitatea didactică de cunoaştere a mediului corespunde unor nevoi de informare a copilului, de dezvoltare a capacității de observare, investigare, explorare pentru o cunoaștere (o înțelegere a componentelor din mediul înconjurător, a proceselor sau fenomenelor naturale) și  pentru o exprimare într-un limbaj adecvat a fundamentelor științifice legate de lumea vie sau nevie din jurul copilului. Curiozitatea pe care copiii o manifestă față de fenomenele naturii trebuie menținută și transformată într-o puternică dorință de a le cunoaște și înțelege din ce în ce mai bine. Observarea sistematică a dezvoltării și schimbării în timp a plantelor, a creșterii și îngrijirii animalelor educă atenția, spiritul de observație, deprinderea de a sesiza schimbările din natură și dorința de a cunoaște cauzele acestora. Noile cunoștințe transmise copiilor cu prilejul observării diferitelor fenomene ale naturii sunt înțelese și memorate cu multă ușurință. Răspunzând la întrebările preșcolarilor, educatoarea trebuie să le explice fenomenele respective în raport cu capacitatea lor de înțelegere. Astfel, orizontul de cunoaștere al copiilor se îmbogățește treptat, ceea ce permite să înțeleagă faptul că plantele și animalele au nevoie de anumite condiții de dezvoltare (hrană, căldură, lumină, adăpost), că trebuie îngrijite de om sau că fiecare fenomen este rezultatul unei cauze, că fenomenele sunt legate între ele și depind unele de altele. Înțelegerea treptată, pe baza cunoștințelor transmise de educatoare, a fenomenelor naturii, a interdependenței dintre ele, a cauzelor care le-au provocat contribuie din plin la însușirea de către copii a unor elemente științifice despre natură. De asemenea, noile cunoștințe vor contribui la formarea unei atitudini pozitive față de mediul înconjurător. Observarea sistematică a naturii de către copii, sub îndrumarea educatoarei, contribuie la îmbogățirea cunoștințelor lor, la înțelegerea adecvată a fenomenelor naturii, la dezvoltarea spiritului de observație, a gândirii și limbajului. Observând natura, copiii pot, de asemenea, să sesizeze frumusețile ei și să o îndrăgească. În acest fel li se educă simțul estetic, sentimentul de admirație, de dragoste și mândrie pentru bogățiile și frumusețile naturii. De asemenea, mediul înconjurător oferă copiilor și alte posibilități de cunoaștere. Este vorba de cunoașterea muncii oamenilor, a diferitelor meserii, a rezultatelor activității umane în diferite domenii. Prin însușirea de noi cunoștințe despre aceste aspecte ale vieții sociale, copiii își lărgesc orizontul, își dezvoltă interesul pentru cunoașterea activității omului,  dragostea și respectul față de om și de rezultatele muncii lui. “Educatorul nu mai este un plăsmuitor al copilului, ci un ajutor în procesul natural al devenirii lui ca om.”(Maria Montessori)  Prin activizarea în procesul de cunoaștere a unor astfel de strategii adecvate vârstei, cât și copilului ca individ, se urmărește accentuarea caracterului educativ al învățării. Abordarea interdisciplinară, transdisciplinară și organizarea pe arii curriculare facilitează utilizarea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor care devin operaționale. Noul curriculum acordă o importanță deosebită ariei curriculare, domeniu care cuprinde activitățile matematice și activitățile de cunoaștere a mediului. Activitatea de cunoaștere a mediului îi oferă posibilitatea copilului de a explora lumea înconjurătoare. Și, cum acesta nu posedă mecanismele prin care poate investiga în mod eficient lumea înconjurătoare, educatorii cu experiență și dibăcia proprii vor fi cheia cu care aceste mecanisme pot fi pornite. Dacă îmbină corect și cât mai variat metodele de învățământ, dacă alege un material didactic cât mai atractiv, educatorul poate pretinde că a obținut o strategie eficientă ce permite copilului să investigheze mediul înconjurător. În cadrul activității de cunoaștere a mediului pot fi folosite strategii didactice diverse, atât din cele tradiționale, moderne, dar și combinații ale celor două tipuri. Eficiența activității de predare pentru cunoașterea mediului s-a realizat prin îmbinarea metodelor expozitive clasice cu cele activ-participative clasice, dar și prin combinarea unor metode modeme cu metode tradiționale (clasice). Prin aceste îmbinări, ca și prin folosirea unui material didactic atractiv (și din cel modern, dar și din cel tradițional) s-a urmărit înlăturarea monotoniei din activitățile de cunoaștere a mediului, știut fiind faptul că aceasta nu menține treaz interesul de cunoaștere al copilului pe parcursul întregii activități și astfel strategia didactică folosită are o eficiență scăzută sau poate fi chiar ineficientă. Activizarea grupei de copii prin folosirea metodelor activ-participative determină o învățare activă pe tot parcursul activității. Prin aceste îmbinări de metode se va accentua individualitatea copiilor și va oferi posibilitatea de manifestare a creativității, a inițiativei, a spiritului de cooperare, vor antrena cât mai multe operații ale gândirii. Verificarea eficienței strategiilor se va face  prin  analiza produselor activității, datele fiind interpretate statistic. Aplicarea metodelor moderne de lucru, activ-participative solicită din partea cadrului didactic diversitate de idei, angajare în acțiune, responsabilitate didactică, încredere în capacitatea de a le aplica în mod creator pentru eficientizarea procesului didactic. Situațiile de învățare, rezolvate prin metode interactive, dezvoltă gândirea democratică a copiilor, îi ajută să găsească soluții, să dea chiar sfaturi din care învață alături de colegi. Copiii descoperă o nouă experiență intrând în relație în grupuri de învățare activă, capătând încredere în capacitățile individuale și ale grupului. Activitățile de cunoaștere a mediului joacă un rol important în dezvoltarea personalității copilului, mai ales la această vârstă a preșcolarității, deoarece gândirea copilului are un caracter predominant intuitiv, iar grădinița constituie mediul cel mai adecvat. Dezvăluind natura, copilul învață să vadă, să simtă, să înțeleagă, să iubească. Prin aceste activități își însușește și consolidează cunoștințe despre animale, plante, fenomene ale naturii, oameni, formându-și o atitudine pozitivă față de lume și viață, în general. Acest lucru poate fi realizat printr-un proces didactic eficient, ce are la bază strategii didactice eficiente de predare, consolidare și evaluare. Spiritul de inovație și creativitatea didactică ale educatoarei se pot manifesta prin aplicarea acestor metode într-un mod adecvat și ingenios.  Alegerea, îmbinarea și folosirea metodelor în mod creativ și corect, cât și utilizarea unui material didactic variat și adecvat, dar, mai ales, aducerea copilului în situații de învățare diferite pot conduce la realizarea obiectivelor instructiv-educative stabilite în procent de 90% și chiar 100%. Alegerea celor mai potrivite metode și mijloace, îmbinarea lor eficientă reprezintă strategia didactică, ce poate fi înțeleasă ca un mod de abordare și de rezolvare a unor sarcini de instruire în scopul atingerii unor rezultate cât mai bune. În alegerea strategiei se ține cont de: natura cunoștințelor, vârsta copiilor, obiectivele propuse, materialul didactic, timpul disponibil, concepția pedagogică  a cadrului didactic. Eficiența strategiei didactice e dată de alegerea celor mai potrivite metode și mijloace care pot transmite și consolida un anumit set de cunoștințe.  Accesibilitatea  cunoștințelor,  prezentarea  lor într-un mod plăcut, deci eficient, se poate face dacă în strategia didactică se îmbină metodele expozitive cu cele interogative, cu cele activ-participative, metodele tradiționale cu cele moderne, folosirea acestora fiind importantă mai ales pentru implicarea copilului în actul didactic ca participant și coautor în conceperea acestuia (metoda proiectelor).  În teoria actuală se pune accentul pe atitudine activă,  motivare, acțiune prin inițiativa copilului. Astfel, curiozitatea de a cunoaște, dorința de a observa și explica, de a investiga și a construi, de a explora și descoperi, de a crea, de a inventa apar în primii ani de viață și sunt utilizate prin strategii didactice adecvate în procesul instructiv-educativ în vederea pregătirii preșcolarului pentru școală și viață. În cadrul activității didactice educatoarei îi revine sarcina de a conduce în mod plăcut copilul pe calea cunoașterii corecte a realității, a pregătirii pentru viață. Formarea generațiilor viitoare depinde de calitatea muncii celor ce pregătesc aceste generații, de experiența și talentul lor pedagogic, de armonia lor afectivă. Educația este un proces dinamic, iar cei care pregătesc acești copii au datoria și obligația morală de a-și adapta permanent actul didactic, de a se pregăti și informa continuu,  de  a  crea  cele  mai  eficiente  situații de predare-învățare, de a influența sistematic și conştient dezvoltarea intelectuală, morală și fizică a noilor generații.

Bibliografie

Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House; București; 2009.

Varzari E., Taiban M., Manasia V., Gheorghianu E., Cunoașterea mediului înconjurător și dezvoltarea vorbirii – metodica,  Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972.

Rafailă Elena, Educarea creativității la vârsta preșcolară, Editura Aramis, 2002 ;

Manolescu Marin, Curriculum pentru învățământul primar și preșcolar, Editura Credis, 2004.

Ciubotaru M., Antonovici S., Popescu M., Fenichiu D., Metoda proiectelor la vârstele timpurii, Editura CD Press, București, 2005.

Cerghit Ioan, Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași, 2006;

Breben S., Gongea E., Ruiu G., Fulga M., Metode interactive de grup, Editura Arves, 2002.

Antonovici Ștefania, Cunoașterea mediului în grădiniță, Editura Didactica Publishing House, București, 2010.

Coordonatori: Păun E., Iucu R., Educația preșcolară în România, Editura Polirom, Iași, 2002.

Voiculescu Elisabeta, Pedagogie preșcolară, Editura Aramis; 2003.

================================================================================================================

ELEMENTE DE GIMNASTICĂ RITMICĂ ÎN ACTIVITĂȚILE DE EDUCAȚIE PSIHOMOTRICĂ LA GRĂDINIȚĂ

Prof.înv.preșcolar Tudor Ramona Cristina – director Grădinița nr. 283, București

 

Una dintre recomandările desprinse din Strategia Europeană de Sănătate a Copiilor și Adolescenților 2015-2020 prevede că toți copiii și adolescenții ,,ar trebui să aibă acces la oportunități pentru a lua parte la activități fizice” în scopul reducerii fenomenului obezității și sedentarismului în rândul acestora. Activitatea fizică este foarte importantă pentru sănătatea și dezvoltarea copiilor mici și scade  posibilitatea  de a deveni supraponderali,  obezi  sau sedentari. Astfel, activitatea zilnică a preșcolarilor trebuie să îmbine activităţile statice cu cele dinamice, indiferent de spațiul în care acestea se desfășoară. Toate activitățile fizice  ar trebui să fie distractive și interesante, astfel încât să determine implicarea voluntară a copilului, iar pentru a atinge acest obiectiv pot fi inserate (ca și tranziții între activități) exerciții cu elemente de gimnastică ritmică  învățate, inițial în cadrul activităților de educație psiho-motrică.

Beneficiile pe care le aduc aceste exerciții sunt multiple:

• construirea și încurajarea stimei de sine;
• creșterea stabilității;
• dezvoltarea abilităților de control ale obiectului;
• consolidarea orientării spațiale;
• dezvoltarea abilităților locomotorii;
• perceperea și aprecierea dimensiunilor și formelor;
• recunoașterea culorilor;
• denumirea unor acțiuni motrice (mers, alergare, săritură, aruncare, prindere);
• încurajarea socializării, a lucrului în echipă, a fair-play-ului prin relații cu alți copii (partener, echipă, regulă, învingător etc.).

Iată câteva exemple de exerciții cu obiecte care se pot atât învăța în cadrul activităților de educație psihomotrică, cât și folosi ca momente dinamice sau tranziții în cadrul activității zilnice a preșcolarilor:

Exerciții cu cercul (C1, C2, C3, C4):

Exercițiul C 1:

Poziția inițială – stând depărtat, cu cercul sus:

1-2 = ridicarea cercului deasupra capului, privirea la cerc;

3-4 = îndoirea trunchiului înainte (cu ducerea cercului la vârful picioarelor);

5-6 = ridicarea cercului deasupra capului, privirea la cerc;

7-8 = revenirea în stând depărtat, cu cercul sus.

 

Exercițiul C 2:

Poziția inițială – stând depărtat, cu cercul în mâini deasupra capului:

1-2 = îndoirea trunchiului lateral stânga, privirea la cerc;

3-4 = revenire cu cercul sus;

5-6 = îndoirea trunchiului lateral dreapta, privirea la cerc;

7-8 = revenirea în stând depărtat, cu cercul sus.

 

Exercițiul C 3:

Poziția inițială – stând cu picioarele apropiate, cu cercul sus:

1-2 = ridicarea cercului deasupra capului, în plan orizontal, privirea la cerc;

3-4= coborârea brațelor pe lângă corp cu trecerea prin cerc și ghemuire, așezarea cercului pe sol;

5-6= ridicarea în stând cu trecerea prin cerc și ducerea cercului deasupra capului, privirea la cerc;

7-8 = revenirea cu picioarele apropiate, cu cercul sus.

 

 

Exercițiul C 4:

Poziția inițială – stând depărtat, cu cercul în mâna stângă:

1-2 = pas lateral stânga cu balansarea cercului în mâna stângă;

3-4 = revenire și transferul cercului în mâna dreaptă;

5-6 = pas lateral dreapta cu balansarea cercului în mâna dreaptă;

7-8 = revenirea în stând depărtat.

 

Exerciții cu eșarfa (E1, E2, E3, E4):

Exercițiul E 1:

Poziția inițială – stând depărtat, cu eșarfa ținută cu ambele mâini de aceeași margine:

1-2=ridicarea eșarfei prin înainte cu ambele mâini deasupra capului;

3-4=coborârea  eșarfei prin înainte cu ambele mâini întinse;

5-6=coborârea  eșarfei prin înainte cu ambele mâini întinse în poziția ghemuit;

7-8=ridicarea eșarfei prin înainte cu ambele mâini revenind la poziția inițială.

 

Exercițiul E 2:

Poziția inițială – stând depărtat, cu eșarfa ținută cu ambele mâini de aceeași margine:

1-2=fandare înainte cu piciorul drept, cu balansul brațelor în sus;

3-4=revenire la poziția inițială;

5-6=fandare înainte cu piciorul stâng, cu balansul brațelor în sus;

7-8=revenire la poziția inițială.

 

 

Exercițiul E 3:

Poziția inițială – stând depărtat, cu eșarfa ținută cu mâna dreaptă.

1-2=fandare lateral dreapta, cu ridicarea mâinii drepte deasupra capului;

3-4=revenire la poziția inițială și transferul eșarfei în mâna stângă;

5-6=fandare lateral stânga, cu ridicarea mâinii stângi deasupra capului;

7-8=revenire la poziția inițială.

 

Exercițiul E 4:

Poziția inițială – stând cu picioarele apropiate, cu eșarfa ținută în mâna stângă:

1-4=mers cu pași mici înainte și cu fluturarea eșarfei ținută în mâna stângă deasupra capului;

5-8=mers cu pași mici înapoi și cu fluturarea eșarfei ținută în mâna dreaptă deasupra capului.

 

Exerciții cu mingea (M1, M2, M3, M4):

Exercițiul M 1 :

Poziția inițială – stând depărtat, cu mingea ținută cu ambele mâini la piept:

1-2=ridicarea mingii deasupra capului, privirea la minge;

3-4=revenire la poziția inițială;

5-6=ghemuit cu mingea pe sol;

7-8=revenirea la poziția inițială.

 

Exercițiul M 2 :

Poziția inițială – stând depărtat, cu mingea ținută cu ambele mâini sus:

1-2=coborârea brațelor cu mingea la șold, ușoara rotire și ușoara îndoire a genunchilor spre stânga;

3-4=revenire la poziția inițială;

5-6=coborârea brațelor cu mingea la șold, ușoara rotire și ușoara îndoire a genunchilor spre dreapta;

7-8=revenirea la poziția inițială.

 

Exercițiul M 3:

Poziția inițială – stând depărtat, cu mingea ținută cu ambele mâini la piept:

1-2=fandare înainte cu piciorul drept, ridicarea mingii deasupra capului;

3-4=revenire la poziția inițială;

5-6=fandare înainte cu piciorul stâng, ridicarea mingii deasupra capului;

7-8=revenire la poziția inițială.

 

Exercițiul M 4:

Poziția inițială – stând în șezut cu picioarele depărtate, cu mingea ținută cu ambele mâini la piept:

1-2=rotirea trunchiului și a brațelor cu mingea spre stânga;

3-4=revenire la poziția inițială;

5-6=coborârea corpului în poziția culcat ținând brațele întinse cu mingea deasupra pieptului;

7-8=revenirea la poziția inițială.

Se repetă exercițiul cu rotirea corpului spre dreapta.

 

Folosirea obiectelor în timpul exercițiilor fizice duce la o mai bună destinare în scop educațional a obiectelor, executând mișcări simple, precum: balansări, ridicări, rotiri. În selectarea exercițiilor se va ține cont de particularitățile individuale și de vârstă ale preșcolarilor, de motricitatea scăzută a copiilor cu vârsta cuprinsă între 3 și 5 ani, precum și de ritmicitatea acestui tip de activitate desfășurat cu grupa de copii. Pentru stimularea interesului către astfel de jocuri și pentru crearea unei atmosfere plăcute se recomandă folosirea unei coloane sonore adecvate, care să permită și menținerea unui ritm bun de lucru.

 

Bibliografie:

Curriculum pentru învățământul preșcolar, Editura Didactica Publishing House, București, 2009;

1. Oprea, R. Șulea, M. Ciontescu, D. Stoican, Îndrumător pentru profesorii de educație fizică și sport, Editura Național, București, 2015;

Metodica predării educației fizice în grădinița de copii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975