În 2010 volumul lui Paul Polidor, ,,Relațiile româno-azere în aria interferențelor”(1992-2008)”, care la origine este lucrarea de masterat a autorului la Facultatea de Istorie ,,Spiru Haret”, a fost retras din librării și dat spre ardere de către Ambasada Republicii Azerbaigean în România (probabil la un ordin venit de Undeva, din interferențele unor servicii…), deschizând astfel, ca în 1933, când naziștii ardeau cărțile scriitorilor evrei, un întreg secol de acuzații la nivel mondial, privind forme de ,,nazificare”, apoi de ,,denazificare”(vezi declanșarea războiului contra Ucrainei pe 24 febr.2022), ca să nu mai vorbim de faptul că sunt vizate originile evreiești ale unor personalități (origini uneori parțiale, cum este cazul omului de cultură Paul Polidor, pe al cărui bunic din Germania îl chema Carol Sommer-n.red.). Să nu uităm că s-au încercat atacuri de acest gen și împotriva actriței Maia Morgenstern (n.1962), și împotriva președintelui Volodimir Zelenski al Ucrainei etc. Marea problemă este că U.E., în general, și Germania, în special, au jucat ,,la două capete”(unul cu Rusia, altul cu Guvernul Mondial Euro-Atlantic) în toată această perioadă, iar acum regulile se schimbă din mers, se apropie cu pași repezi Data Scadenței, iar Adevărul ascuns în acel volum interzis acum iese la iveală. Și nu e singurul…

Redacția revistei ,,Războaie, lideri și criminalitate transfrontalieră”(din cadrul fundației ,,Paul Polidor”,ONG-C.U.I.:11490102)

REPER (1oct.2022)

https://www.caleaeuropeana.ro/premierul-ciuca-la-inaugurarea-interconectorului-de-gaze-bulgaria-grecia-romania-isi-va-juca-rolul-in-asigurarea-securitatii-energetice-a-europei/?utm_source=rss&utm_medium=rss&utm_campaign=premierul-ciuca-la-inaugurarea-interconectorului-de-gaze-bulgaria-grecia-romania-isi-va-juca-rolul-in-asigurarea-securitatii-energetice-a-europei

Premierul Ciucă, la inaugurarea interconectorului de gaze Bulgaria – Grecia: România își va juca rolul în asigurarea securității energetice a Europei

La evenimentul de inaugurare a conductei au participat mai participat prim-ministrul interimar al Republicii Bulgaria, Galab Donev, preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, preşedintele Republicii Azerbaidjan, Ilham Aliyev, premierul Republicii Elene, Kyriakos Mitsotakis, preşedintele Republicii Serbia, Aleksandar Vucic, preşedintele Republicii Macedoniei de Nord, Stevo Pendarovski, preşedintele Bulgariei, Rumen Radev.

==========================================================================================

ARHIVA ONG ,,PAUL POLIDOR”, 2007-2009″:

Ţinta Azerbaigeanului este reprezentată, de fapt, de Europa Centrală şi cea Occidentală, NATO, Uniunea Europeană, iar de pe ţărmul cu acorduri de fado portughez se poate discuta altfel cu „coasta” americană… Prin folosirea imenselor sale resurse de hidrocarburi,  Azerbaigeanul vinde, însă şi cumpără în Europa. Evident că este o părere personală, dar  parţial aceste idei se regăsesc şi  în  articolele  unor comentatori sau analişti ai fenomenului. Într-un articol semnat de Anar K.Ajamov (1), diplomat al Ambasadei Azerbaigeanului    la    Bucureşti,    sunt    subliniate    următoarele   aspecte:

a/ – România, ţară care ocupă în Europa un loc semnificativ după populaţie şi teritoriu, prezintă interes şi pentru poziţionarea sa geostrategică, geopolitică;

b/ – În calitate de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene şi membru în structurile NATO, România reprezintă o importantă verigă a lanţului euro-asiatic, din care face parte şi Republica Azerbaigean;

c/- Ţară riverană Dunării, România este cea care stăpâneşte gurile fluviului (subl.n.) care intersectează teritoriul românesc pe distanţa a 1000 km decisivi, beneficiind de o poziţie strategică indiscutabilă;

d/- În calitate de ţară riverană Mării Negre, România trebuie luată în calcul în geopolitica regiunii, iar acest avantaj îi dă posibilitatea de a avea deschidere atât la Marea Mediterană, cât şi către Asia Centrală sau Orientul Mijlociu.

Roxana Petrescu consemnează, într-un articol publicat la jumătatea anului 2007, că statul azer, prin compania SOCAR, cu o reprezentanţă de curând    deschisă   la   Bucureşti,  ar   putea   fi  interesată  de  construirea  unui depozit de ţiţei la Constanţa având o capacitate  de 100.000 de metri cubi, în colaborare   cu   compania   românească   Oil   Terminal, care ar putea participa   şi   la   proiectul  conductei Constanţa-Trieste. În acelaşi articol se precizează: ”Compania petrolieră de stat SOCAR din Azerbaidjan caută ţinte de achiziţii pe piaţa românească (subl.n.) şi este interesată de companiile producătoare de utilaje petroliere, deşi nu şi-a stabilit încă o strategie pentru România, a declarat la sfârşitul săptămânii trecute preşedintele firmei, Rovnag Abdullayev.” În al doilea rând, în afară de tratativele duse cu firma din Constanţa Oil Terminal, operator portuar, prin intermediul căreia doreşte să stocheze 5 milioane de tone de ţiţei, firma azeră SOCAR a avut întâlniri şi cu reprezentanţi ai Petrom. În acelaşi articol, sub titlul „SOCAR a pus ochii pe Arpechim şi pe Oltchim”, se precizează că „SOCAR, intrată anul trecut pe piaţa locală, spune că vrea să cumpere înîntregime rafinăria Arpechim, aflată în portofoliul Petrom, cea mai mare companie românească (subl.n.), precum şi combinatul chimic Oltchim.” Despre SOCAR, companie controlată de statul azer, în acelaşi articol se mai precizează că „va deschide anul viitor (în 2008-n.n.) reţele de benzinării în state din Uniunea Europeană, printre care şi România”, aducând pe piaţa noastră ţiţei rafinat în Turcia printr-o reţea proprie de prelucrare, şi, nu în ultimul rând, este subliniat faptul că SOCAR (în urma unui memorandum semnat de către Martin Bartenstein, ministrul Economiei din Austria, şi ministrul azer al Industriei şi Energiei, Natiq Aliyev), potrivit unui comunicat al OMV, ar putea vinde gaze prin conducta Nabucco, un proiect aşteptat de occidentali.(2) De altfel, la 27 martie 2007 Ambasadorul Azerbaigeanului în România, dr.Eldar Hasanov, preciza într-un interviu că ”suntem interesaţi de posibilitatea construirii unui terminal de produse petroliere în portul Constanţa, care să aparţină statuluiazer”, obiectiv care va înlesni transportul produselor petroliere din zona caspică spre Uniunea Europeană. De asemenea, diplomatul azer sublinia că relaţiile strategice între ţara noastră şi Republica Azerbaigean “se vor putea materializa şi prin accesul utilajelor petrochimice din România la piaţa azeră.” În acest sens, ambasadorul Eldar Hasanov a confirmat “dinamica extrem de ascendentă” a relaţiilor economice dintre ţările noastre, relevând un aspect care nu mai are nevoie de nici o prezentare: dacă schimburile comerciale dintre Azerbaigean şi România se cifrau după 1991 (când statul român a recunoscut independenţa republicii caucaziene) la modesta sumă de 600.000 de dolari, în 2006 acestea atinseseră 172.000.000 euro, creştere demarată după anul 2001, când şi-a început efectiv activitatea în România prima ambasadă a   Azerbaigeanului   din   Europa   Centrală   şi   de   Sud-Est. De asemenea, investiţiile azere în România ajunseseră la uriaşa sumă de 172 de milioane de euro. În acest context, cel mai mare port al nostru ar putea  deveni un reper pentru exportul de hidrocarburi din zăcămintele caspice către Europa centrală şi vestică. Preconizata linie maritimă prin Marea Neagră de tancuri petroliere, care să fie descărcate la Constanţa, va fi puntea de legătură cu viitoarele conducte care vor fi construite pentru aprovizionarea bătrânului continent. Ambasadorul Eldar Hasanov a specificat că varianta aleasă „va viza utilizarea infrastructurii de transport a României”. În acest sens, intenţionează să se întâlnească cu conducerea Administraţiei Portuare.(3)În zona opusă Constanţei, la Cluj, Azerbaigeanul se decide să investească în principal în domeniile turismului, afacerilor imobiliare, materialelor de construcţii. De asemenea, sunt luate în considerare parcurile industriale, posibilitatea de a construi fabrici, infrastructură. Pentru companiile azere Clujul prezintă interes datorită unei zone industriale atractive, dar în primul rând pentru faptul că este o zonă de tranzit către Europa Centrală. De aceea, nu întâmplător a fost readus în discuţie proiectul conductei Nabucco. Pe 14 februarie 2008 Ambasadorul Eldar Hasanov a purtat la Cluj   discuţii     cu   Sorin   Apostu,  directorul  Direcţiei  Tehnice  a  Primăriei Cluj-Napoca, şi cu prefectul Călin Platon. În discuţii s-a insistat pe relevarea dinamicii zonei, a mediului economic clujean, în general Clujul fiind privit  ca   steaua   în   ascensiune   economică   a   României. Au fost atinse puncte precum: oportunităţile în creştere oferite investitorilor străini; construirea de parcuri tehnologice prin exploatarea terenului pus la dispoziţia investitorilor; potenţialul constant de forţă de muncă şi rata  scăzută  a şomajului; întărirea sistemului financiar-bancar în condiţiile unui susţinut ritm economic în regiune. Acum, la un an de la aceste discuţii, observăm apariţia unor elemente noi în contextul analizei generale: – efectele crizei economice mondiale, care se fac simţite şi la Cluj; – primarul Clujului din februarie 2008, cu  care  s-a  discutat  un  parteneriat  între  municipiul  Cluj-Napoca şi diferite oraşe din Republica Azerbaigean în domeniul consolidării relaţiilor economice bilaterale, este în acest moment prim-ministrul României şi gestionează un buget într-o perioadă de austeritate; – spargerea Băncii Transilvania  şi declanşarea unui proces de reorganizare naţională la nivelul Ministerului de Interne pune într-o nouă lumină regândirea sistemului de protecţie pentru instituţiile financiar-bancare, încrederea populaţiei în investitori şi în instituţiile statului putând avea fluctuaţii nedorite.   Ambasadorul   Republicii  Azerbaigean   în  România  a  fost însoţit la Cluj de reprezentanţi ai Camerei de Comerţ şi Industrie România-Azerbaigean şi ai Camerei de Comerţ şi Industrie România-Turcia. În cadrul acestei vizite ambasadorul Azerbaigeanului şi-a exprimat dorinţa de a sprijini construirea unui aşezământ pentru copiii din Cluj, lipsiţi de căldura unui adăpost, proiect care ar putea fi realizat prin intermediul Fundaţiei „Heydar Aliev”. Emil Boc şi Eldar Hasanov, la Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj, au oferit bătrânilor pachete cu hrană şi alte cadouri. Revenind la cooperarea dintre ţările noastre, aspectele relaţiilor bilaterale se axează în principal pe probleme de colaborare în domeniul energiei. Azerbaigeanul intenţionează să facă părtaşă România la proiectele importante pe care le-a iniţiat, conducte cu hidrocarburi pe trasee precum: Baku-Tbilisi-Ceyhan, Baku-Tbilisi-Erzurum sau calea ferată Baku-Tbilisi-Ahalkalaki-Kars.  Nu în ultimul rând, există un interes comun pentru  Nabucco, un proiect foarte „delicat”, din moment ce a iritat  cancelarii occidentale, dar şi Moscova. Colaborarea dintre România şi Azerbaigean în domeniul transportului vizează, de asemenea, şi realizarea cu succes a proiectului de refacere a „Drumului Mătăsii” în cadrul programelor TRACECA şi INOGATE. Intenţionat am pus termenul „delicat”, pentru că reacţii foarte recente din presa cehă, citate de către ziarul „Adevărul” din România, confirmă afirmaţiile noastre de dinainte: lipsa de fezabilitate, deocamdată,  a  proiectului  „Nabucco” poate afecta în mod direct România şi, prin recul, relaţiile ei cu Azerbaigeanul şi state din Uniunea Europeană: „Sunt guvernele, se întreabă ziaristul Martin Ehl,  celor şase state interesate (Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria, România şi Turcia) capabile să ofere sprijin politic unui proiect atât de delicat? Două dintre acestea – Ungaria şi Bulgaria – joacă la două capete: susţin şi Nabucco, şi concurenţa, proiectul ruso-italian South Stream.” În primăvara lui 2007, după vizita lui George Bush la Praga, s-a pus problema instalării unui scut antirachetă în capitala Cehiei, dar, precum acest aspect, şi Nabucco este, până acum, un proiect virtual, pentru că definitivarea sa, asupra căreia se fac tot felul de speculaţii de şapte   ani   încoace,   este   mult   mai   grea   decât   pare   la   prima   vedere: ”Azerbaidjanul, principalul susţinător zonal al proiectului,  are nevoie de un angajament care să-i garanteze vânzarea gazului. Dar, atâta vreme cât nu s-a luat nici o decizie politică şi financiară în privinţa construirii gazoductului, consorţiul Nabucco nu se poate angaja într-un astfel de demers.”(4) România este implicată în cel puţin trei proiecte energetice de amploare, şi anume: 1.„Nabucco”(este de repetat faptul că o asemenea conductă, dacă va fi terminată, ar putea avea o lungime de 3.300 de kilometri; lucrările de construcţie ar putea începe în 2009 şi finalizate în 2012, dacă problemele generate de criza economică mondială nu vor întârzia proiectul // există o replică în filmul „O femeie face carieră”, cu Melanie Griffith şi Harrison Ford: ”…prea mulţi de dacă, ne pare rău, nu ne implicăm!…); 2.Constanţa-Trieste; 3.Cablul submarin de transport al energiei electrice între Turcia şi România. Din păcate, proiectul „Nabucco” nu este promovat, în opinia noastră, destul de violent de către sprijinitorii săi, S.U.A. şi Uniunea Europeană, precum face Rusia cu proiectele proprii, astfel încât fosta putere sovietică şi actuala putere euro-asiatică de la Kremlin şi-a permis, râzând „în nas” parteneriatelor strategice occidentale cu ţările din Caucaz, să intre, cu brutalitatea-i cunoscută, în august 2008, în Georgia şi să-i sucească gâtul ca unui pui lipsit de apărare. Aceasta este, în fapt, esenţa relaţiilor noastre cu zona caucaziană, inclusiv cu Azerbaigeanul. Considerăm puţin probabilă o alianţă zonală de stabilitate în jurul Mării Negre (tocmai datorită interferenţelor culturale prea puţin studiate şi „exploatate”, dar şi intereselor proprii) între  România, Ucraina, Bulgaria, Republica  Moldova,  la  care să se alăture Turcia, Azerbaigeanul şi Georgia. Este   adevărat   că   Ankara, după  dezmembrarea  fostei Uniuni Sovietice şi recăpătarea independenţei de către statele din Caucaz şi Asia Centrală, a redevenit o putere influentă în zonă, iar ţara noastră, în cadrul parteneriatului cu Azerbaigeanul, ar putea deveni placă turnantă a exportului de hidrocarburi caspice via Georgia şi Turcia. În această variantă, exact ce spuneam mai devreme, va începe (sau reîncepe) animozitatea între state din zona Mării Negre, aşa cum subliniază Maria Postevka şi Vladimir Zodian într-un studiu despre Ucraina: ”Kievul concurează într-un fel Bucureştiul şi Ankara în domeniul traseelor energetice alternative; conductele construite sau în construcţie în Caucazul de Sud şi Turcia şi proiectul traseului Caucazul de Sud – România – Balcanii de Vest – Adriatica ar pune sub semnul întrebării viitorul traseului Caucazul de Sud – Ucraina – Polonia – Baltica. În lipsa unei politici  energetice  cu adevărat coerente a UE, persistă astfel de rivalităţi între statele  de   la   Marea   Neagră,   abil   exploatate   de   companiile   ruse  şi de autorităţile de la Moscova.”(5) Pe de altă parte, nu putem face o evaluare corectă a relaţiilor dintre România şi Azerbaigean în context zonal fără a cunoaşte părerea Armeniei, iar pentru noi, cel mai pertinent canal de analiză „trece” pe la armenii din România, analişti politici care nu se învârt „în jurul cozii”, aşa cum fac mulţi occidentali şi, mai ales, mulţi dintre oamenii noştri politici, care vorbesc, vorbesc, vorbesc… fără să spună nimic! De aceea, nu întâmplător Vartan Martaian ne aduce mai aproape de „dialogul surzilor”(spuneam mai devreme că va fi aproape imposibilă o alianţă a ţărilor din regiunea Mării Negre, datorită unei slabe înţelegeri a fenomenului interferenţelor culturale, care practic va „bloca” punţile de armonie regională): ”Occidentul se bucură şi el de semnele mult doritului şi aşteptatului dezgheţ armeano-turc, de la Bruxelles şi Washington vin mesaje de încurajare şi îndemnuri de normalizare a relaţiilor, Turcia este îndemnată să deschidă graniţa cu Armenia  care trebuie scoasă din izolarea regională ce i-a fost impusă până acum, se vorbeşte chiar de presiuni occidentale pentru ca Armenia să fie inclusă în proiectul Nabucco – Azerbaidjanul respinge şi dezminte eventualitatea cooptării Armeniei.” Cei care doresc împăcarea dintre Armenia  şi Azerbaigean, pe de o parte, Armenia şi Turcia, pe de altă parte, se înşeală amarnic. Să nu uităm că, în povestea cu genocidul, de aproximativ un secol n-au cedat în faţa organismelor internaţionale  şi  a  opiniei  publice nici turcii, nici armenii; de ce-ar ceda acum?…:  „Turcia vrea comisie de istorici care să delibereze dacă pretinsul genocid a avut sau nu loc, Erevanul acceptă ideea constituirii comisiei, dar numai după deschiderea graniţelor.” Şi începe jocul de-a şoarecele şi pisica: armenii vor mai întâi graniţele libere şi-apoi semnează orice cu ochii închişi (păi, o dată deschise graniţele, cine mai poate avea control asupra populaţiei disperate?…), turcii nu sunt de acord, vor întâi realizarea comisiilor şi-apoi slăbirea hăţurilor la graniţe, şi tot aşa. În afară de asta, coliva are şi-o bomboană: „întâi eliberarea teritoriilor azere ocupate şi doar apoi deschiderea graniţelor, după cum a declarat preşedintele Turciei la o întâlnire cu diaspora turco-azeră din Statele Unite (şi iar nu ştim ce înţelege Abdullah Gül prin aceasta, numai cele şapte districte vecine Karabaghului sau şi Karabaghul însuşi?).” Nu intuim câtă nevoie are Azerbaigeanul de România dacă războiul chiar se va declanşa în acea zonă, dar de Turcia sigur va avea. Ne putem aştepta ca Ankara şi Baku să joace în aşa fel cartea regională încât să nu deranjeze Moscova.  Mai ales după ce cravata georgiană are acum un alt gust printre dinţi… Probabil că S.U.A. şi europenii occidentali îi pun pe conducătorii turci şi armeni să încerce a-şi redefini relaţiile bilaterale, pentru că au nevoie de stabilitate militară în zonă pentru a prospera economic, dar, cum se întâmplă mai întotdeauna, lecţiile istoriei sunt greu de învăţat şi, mai ales, greu de asimilat… În loc să stea ca două boabe într-o păstaie, fără să se deranjeze una pe cealaltă, turcii şi armenii confirmă zicala, conform căreia niciodată nu vor încăpea două săbii într-o singură teacă!… De aceea „dezgheţul” armeano-turc este considerat un „dialog   al   surzilor   pe   fondul   căruia   Ankara   lansează   proiectul  unei aşa-numite Platforme pentru Stabilitate şi Cooperare în Caucaz, organism prin care Armenia, Gruzia şi Azerbaidjanul să fie ţinute în frâu de Turcia şi Rusia, pe picior de egalitate, dar fără participarea Iranului. Iran care, după războiul din Gruzia, tocmai ce şi-a oferit bunele oficii în medierea relaţiilor armeano-azere. Şi care nu se bucură deloc de faptul că diplomaţia turcă nu îl consideră un partener egal în Caucaz. Afront, de vreme ce Iranul se consideră (şi este) o importantă putere regională. O ţară parteneră a Erevanului, gata să înceapă livrările de gaz către Armenia prin conducta nou construită. Un pas important, concret spre dezenclavizarea Armeniei, nu platformă imaginară.”(6) Este evidentă trimiterea subtilă către alianţele Azerbaigeanului pentru proiecte energetice, care sunt foarte mediatizate,  dar care,   cele    aşteptate   de   toată  lumea,  stagnează… Dar de ce stagnează?… Pentru simplul motiv că finalizarea lor ar încurca planurile Moscovei. Şi, mai ales, când un proiect ca Nabucco s-ar putea finaliza în parteneriat strategic cu ţări NATO, ca Turcia şi România, cu proamericanul Saakaşvili, ar supăra  Kremlinul. De regulă, în istoria ei, Rusia n-a lăsat niciodată să-i scape prada din mână, dovadă că, dacă nu intervenea în forţă acum în Georgia, ţările din regiune şi-ar fi luat „nasul la purtare”, după informaţiile primite la Moscova pe diferite canale, putând flutura aroganţa unor obiective occidentale în zonă. De aceea scriitorul şi publicistul român de origine armeană Bedros Horasangian avertizează puterea de la Bucureşti să aibă o altă atitudine faţă de ruşi, pentru că la „Kiev şi la Moscova au loc mişcări subterane importante. Preşedintele Putin a creat bune premise pentru o dictatură personală, mult mai agresivă decât comunismul soft şi libertin, aparent cel puţin, de la Beijing. Relaţiile noastre cu alte importante centre de putere din afara UE sau NATO sunt deficitare. Nu mai vorbim de statele unde avem interese punctuale, pe termen mediu şi lung, cum ar fi Turcia, Kazahstanul sau Azerbaidjanul. Armenia poate fi neglijată, pentru că nu are petrol, dar   poate   încurca   toate   combinaţiile   cu  chestiunile ei litigioase.”   Prin   urmare,   relaţiile    României    cu    Azerbaigeanul  depind   de  relaţiile Bucureştiului atât cu Erevanul, cât şi cu Moscova. Poate că nu întâmplător experţii militari români se întâlnesc cu cei azeri şi invers, pentru că ameninţările armelor, în loc să cunoască o regresie după destrămarea gigantului sovietic şi terminarea Războiului rece, s-au înmulţit şi îşi arată colţii… Destui analişti politici susţin că relaţiile dintre Baku şi Moscova sunt cât se poate de cordiale, în pofida unei deschideri foarte puternice pe care statul azer o manifestă faţă de occidentali, organizaţiile internaţionale şi structurile euroatlantice. În aceste condiţii, România trebuie să-şi regândească parteneriatul strategic cu Azerbaigeanul fără a scoate din ecuaţie Rusia şi Armenia, asta pentru o regiune cu o stabilitate relativă, care ne afectează în mod direct şi pe noi: ”Preşedintele azer va vizita România. Se vor semna protocoale şi se vor derula noi proiecte de cooperare. Pe hârtie e O.K. Dar dacă un iminent conflict armat – experţii militari estimează că, în următorii doi ani, se va ajunge la război – va avea loc, toate aranjamentele făcute fără implicarea directă a Erevanului sunt lipsite de orice suport practic. Putin, ne place sau nu de mutra lui, sprijină Erevanul, aşa cum Standard Oil şi Texaco sprijină autorităţile de la Baku.”(7) De aceea nu greşim  afirmând că, deşi ne îngreţoşează sintagma de pe vremea comunismului, conform căreia „Lumina vine de la Răsărit”,  să  fim convinşi că întotdeauna va veni ceva de-acolo sau că întotdeauna ceva ni se pregăteşte acolo.

Prin urmare, de la  proverbul „Pe-afară-i vopsit gardul / Înăuntru-i leopardul” am putea trece uşor către „Te faci frate cu dracul, până treci puntea”, chiar dacă ştim că „Iubire cu de-a sila nu se poate”… Dumnezeu să ne-ajute! Şi, de ce nu, şi Allah!…

PAUL POLIDOR – Membru al Academiei de Literatură și Arte a Ucrainei

NOTE

(1) Anar K. Ajamov, Istoria relaţiilor politice dintre Azerbaidjan şi România şi stabilirearelaţiilor la nivelul ambasadelor, în Geopolitica, Anul VI – Nr.28 (4/2008-Conflictele îngheţate euro-asiatice)

(2) Roxana Petrescu, SOCAR şi Oil Terminal s-ar putea asocia pentru undepozit de ţiţei, în Ziarul Financiar, 16.07.2007

(3) Constantinescu Cătălin, Replica de Constanţa (Eldar Hasanov: România va juca un rol de prim rang în asigurarea securităţii energetice); Marţi, 27 martie 2007.

(4) Martin Ehl, în „Hospodářské Noviny”, 6 februarie 2009, articol preluat de ziarul „Adevărul”, 8 februarie 2009 (De ce e Nabucco un proiect ipotetic)

(5) Postevka Maria / Zodian Vladimir, Ucraina: trasee energeticealternative şi relaţiile cu statele din Europa centrală şi zona lărgită a Mării Negre, Bucureşti, Top Form, 2008, p.67-68

(6) Vartan Martaian, Stabilitatea, pacea şi dialogul surzilor, Araratonline.com – Periodic al Uniunii Armenilor din România, Anul XIX, nr.15-16(Nr.388-399),1-30 sept. 2008

(7) Bedros Horasangian, Relaţiile internaţionale ale României. Cu şi fără petrol, „Observator cultural”, Nr.457 / 15.01.2009