Centrul ONG ,,Prof.Adriana Grigorescu”:Coord.edit.On-line/Ghimiș M.&Grădilă Șt./Simpozionul ,,Creativitate și inovație în educație”/POLIDOR-Fest.XXII:Org.L.Tănase & I.Ș.J.Buzău

În imagine: Prof.ADRIANA GRIGORESCU 

Orice om mare a fost copil ! Prof. înv. preșcolar, Ghimiș Maria // Grădinița nr. 246 – București

,,Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni! Numai cei care vin din altă parte spun: Vai, ce a crescut !. Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte. El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce / Urma să fie.” Antoine de Saint-Exupéry

Cunoaşterea creşterii şi dezvoltării copilului este absolut necesară pentru înţelegerea atât a fiziologiei, cât şi a patologiei vârstei, ele fiind complementare. Dezvoltarea umană a fost întotdeauna un teritoriu asupra cărora s-au aplecat cu interes mulţi cercetători. Care-i traseul pe care îl străbate fiinţa umană de-a lungul devenirii ei?  Nuanţa importantă de la care se porneşte este importanţa primilor ani în dezvoltarea omului. C. Rogers afirmă că omul poate ajunge la nivelul cel mai înalt al posibilităţilor sale cu ajutorul persoanelor apropiate (familie, prieteni). Acestea trebuie să ne ofere ajutor necondiţionat. Cu alte cuvinte, ei trebuie să ne iubească şi să ne respecte indiferent de ceea ce facem noi. ,,Copiii se nasc cu posibilităţi de a deprinde diferite abilităţi în toate domeniile de dezvoltare, însă au nevoie de interacţiunea cu mediul său pentru a activa aceste deprinderi.” Fiecare copil este unic în felul său, însă nu este bun sau rău, iar un foarte mare impact îl are familia în care crește și cadrul pe care îl stabilește aceasta prin valorile pe care adulții semnificativi din viața unui copil le modelează. Dezvoltarea copilului este determinată de o relaţie permanentă, în cadrul căreia să-i fie satisfăcute simultan toate nevoile de dezvoltare. De obicei, această relaţie se creează cu mama, apoi cu ceilalţi membri ai familiei (care constituie mediul familiar), apoi cu persoane din afara acesteia (grădiniţa fiind un mediu care are un rol relevant în dezvoltarea copilului // text adaptat după: „Educaţia timpurie a copiilor în vârstă de 0-7 ani“, UNICEF, 1995). A-i face pe copii să-și dezvolte încrederea în propriile forțe îi va împiedica pe aceștia să-și dorească să renunțe vreodată când se lovesc de eșecuri. Încurajarea încrederii în sine, în locul criticării copiilor și a descurajării lor când nu reușesc ceva, contribuie în mod direct la creșterea performanțelor și la adoptarea unei mentalități de învingător. Unul dintre cele mai importante aspecte ale creșterii unui copil este să-i arăți cum să fie sigur pe el. E foarte posibil să ai îndoieli când vine vorba să crești un copil cu o stimă de sine ridicată. Începe prin a-i aprecia eforturile vorbind deschis despre ceea ce simte și comunicându-i că e normal să și greșești. Ești eroul copilului  tău,  cel puțin până devine adolescent. Folosește-ți puterea asta ca să-l înveți cum să gândească, cum să se poarte și să vorbească. Oferă-i un exemplu bun și fii un model pentru el! Pickhardt spune că un copil care observă că părintele său se bucură de succes va fi mai încrezător că poate face și el la fel. Persoanele de succes au crescut, în cele mai multe cazuri, în medii continuu competitive. Dezvoltarea unei atitudini competitive de la o vârstă fragedă, chiar și în activități mărunte precum jocurile de societate sau rapiditatea cu care își fac curat în cameră, de exemplu, duce la expunerea unui stres și a unei presiuni necesare atingerii succesului mai târziu în viață. Maturitatea emoțională, responsabilitatea, luarea unor decizii bune, compasiunea pentru ceilalți; toate acestea nu se dobândesc peste noapte, în schimb este nevoie ca ele să fie sădite în fiecare persoană încă din copilărie. Experiențele din copilărie au o foarte mare importanță în modelarea comportamentului pe care îl vom vedea mai târziu și la adult.

Bibliografie : Cum să educăm copiii mici cu respect și blândețe (Janet Lansbury)//Cum să-mi ajut copilul? (Marioara Trufin & Maricel Trufin)//Psihologia copilului (Florin Emil Verza)


Creativitatea și imaginația la vârsta preșcolară

Grădilă Ștefania  / Prof.înv.preșcolar

Creaţiile preşcolarului dovedesc că viaţa lui interioară este bogată, că intenţiile lui depăşesc cu mult posibilităţile de care dispune. Locul şi rolul central în creaţia preşcolarilor îl ocupă şi îl are imaginaţia. La preşcolar are loc o adevărată explozie a imaginaţiei, ceea ce i-a determinat pe unii autori să afirme că la această vârstă imaginaţia ar atinge apogeul existenţei sale. Multitudinea creaţiilor copiilor preşcolari se datorează nu puterii imaginaţiei, ci gândirii, care, fiind insuficient formată, nu-şi impune “cenzura ca absolut necesară. Copilul imaginează şi creează multe lucruri tocmai pentru că nu cunoaşte suficient relaţiile dintre obiect şi fenomene”. (E. Voiculescu, 2001). Imaginaţia copilului preşcolar are o largă deschidere către fantastic. Imaginarul rămâne instrument al vieţii intime, dar şi instrument de intervenţie în situaţii noi şi dificile – sursă de rezerve, de ipoteze, aspiraţii, căutare, creaţie şi instruirea absurdului. În jocurile sale copilul îşi asumă diferite roluri. În desfăşurarea jocului imaginaţia copilului este controlată de prezenţa regulilor, care o fac să devină mai voluntară. Aceasta duce la prelucrarea în plan mintal a reprezentărilor. Acum volumul reprezentărilor este mai bogat şi poate fi reactualizat prin cuvinte cu destulă uşurinţă. Procesul de desfăşurare al combinărilor imaginative este reglat, astfel, prin sistemul verbal. O imaginație se antrenează nu numai în joc, ci și în activități creatoare. Perioada preșcolară este prima în care copilul devine abilitat, manifestând aptitudini. Domeniul muzicii, al desenului, al picturii, al colajului, modelajul sunt abordate de copii cu succes. Există o dezvoltare a trebuinței de expresie creativă în perioada preșcolară. Această trebuință se exprimă ca o cerință a imaginației întreținută de condițiile vieții, fie ca trebuință de expresie creativă solicitată în mediul social-creativ, fie ca trebuință de expresie compensativă în mediul mai puțin impregnat de solicitări artistice. Mass-media, mai ales T.V., are un rol important în întreținerea și difuzarea expresiei artistice. Există zone de inter-corelație între artă și joc. Astfel, copilul de la 4 la 5 ani poate alcătui construcții de cuburi în structuri tridimensionale. La 6 ani preferința pentru construcțiile bidimensionale este iar pregnantă. Pictura, desenul, modelajul, colajul încep să emoționeze și să intereseze pe copil în mod deosebit după 4 ani. Deoarece îi place culoarea, el lucrează cu pensulele încărcate de culoare în linii largi. Îi plac și pictura cu degetele, acuarelele, creioanele colorate. Amestecul de culori îi sugerează soluții specifice de redare a figurilor. Dificultățile legate de dimensiunile posibile de redat pe foaia de hârtie și de redare propriu-zisă pe hârtie a formelor, ca și cele legate de mișcările mâinii și instrumentarea creion-hârtie sunt numeroase și greu de depășit de către preșcolari. La 3 ani mâna copilului nu este încă aptă de a reda intențiile. Copilul trage linii la întâmplare, conferindu-le apoi valori și semnificație. Mai evidentă apare dificultatea de a reda obiecte complexe asamblate. După 4 ani desenul copilului începe să capete organizare liniară, iar diferite obiecte încep să fie redate prin contururi care au funcții de simboluri și sunt încărcate proiectiv, din care motiv se folosesc în unele teste proiective. Există în acest proces de detașare a formei o tendință de stereotipizare, din care motiv copilul utilizează aproximativ aceeași formă în desene cu compoziție diferită. La 4 ani și jumătate clișeele devin mai numeroase și uneori pentru aceeași formă se exprimă 2-3 clișee. Un clișeu este o modalitate de a desena forma obiectelor satisfăcătoare, construită ca expresie artistică și de comunicare și are la bază aplicația economiei și semnificației de contur. În desenul liniar al preșcolarului mijlociu există tendința de nivelare a proporțiilor, obiectelor cuprinse în compoziție, ca și tendința de împodobire suplimentară a compoziției cu forme ornamentale. Colorația este neomogenă când devine cerință în desen și se suprapune relativ greu pe formele desenate. La 3 ani copilul folosește, de obicei, o singură culoare. La 4 ani colorația devine generoasă și originală. După 5 ani desenul se debarasează în mare măsură de suplimentele decorative, relațiile de mărime, proporții nu se acordă încă la realitate, rareori apare relația de perspectivă prin acoperirea unui obicei, cel depărtat de unul apropiat. Specifică este și o oarecare independență a vizibilității. Lipsește umbra, deși adesea soarele este prezent pregnant. Apar și unele ciudățenii, cum ar fi fenomenul “roentgen”, mai ales în desenarea caselor, fenomen ce constă în clișee ale acestora din perspectiva exterioară cu unele accesorii din interior, astfel încât se creează impresia de ziduri transparente. Apropierea, depărtarea, mărimea, plasarea în foaie a propriei persoane în desenul familiei sunt, de asemenea, proiective. Desenul familiei prezintă o foarte mare importanță, aceasta fiind scena de viață principală a copilului. În aceste tipuri de desene prezintă importanță mărimea desenului în pagină, poziția lui: zonele din josul paginii sunt în simbolistică proiective pentru dominația inconștientului, a regresiei și a pulsiunilor conflictuale, spre deosebire de zonele superioare (ale conceptualizării) și zonele mediane ale afectivității și prezentismului. /…/ Desenele efectuate cu linii subțiri și nesigure indică lipsa de vigoare, dar și spiritualitate, finețe de conduite. Dacă persoanele desenate corespund  cu cele ale familiei reale, proiecția este transparentă și coerentă. În cazul în care există persoane în plus în desen față de numărul familiei reale, imaginile adăugate prezintă importanță fie ca expresie a unei disponibilități afective, fie ca expresie a unor aspirații, dorințe, dedublări ale persoanelor văzute în două variante sau un dublu al copilului. Lipsa unei persoane din familie în desen pune în evidență atitudini tensionale, negative, opoziție, conflict acut. Desenarea incompletă fără o mână sau un picior sau alte părți de corp are o semnificație similară. Desenarea fără ornamentații a unor membri ai familiei și ornamentarea cu accesorii și podoabe ale altora exprimă, de asemenea, tensiune și opoziție față de persoanele devalorizate și investiții de admirație și afecțiune față de persoanele ornamentate. Distanța dintre cel ce desenează și ceilalți, poziția, direcția privirii celorlalți exprimă distanțe psihologice și direcții ale acestora, ale afecțiunii ce leagă membrii familiei. Când există probleme mai complexe, inclusiv sentimente de culpabilizare, copilul se desenează pe el însuși devalorizat și adeseori mic. Activitățile de tip colaje și artizanale sunt, de asemenea atractive, chiar fascinante pentru copil. Ele îl pun în situația de a domina însușiri particulare ale materialelor, de a-și exercita funcțiile creatoare, dar și demiurgice. Relativ repede copilul își însușește tehnici rudimentare artistice, după care fapt creația se poate desfășura liber. Expresiile ritmice, bazate pe potențialul ritmic, devin active în jurul vârstei de 5 ani. Ritmul se poate exprima prin dans și prin muzică. În acest caz e vorba fie de cântec, fie de muzică instrumentală. În primul caz au importanță auzul muzical, cât și vocea (puțin formată la copil, dar educabilă). Există și dotația complexă muzicală, implicată în compoziție muzicală sau în dirijarea de coruri ori orchestre. Pe aceste planuri de creativitate există mari diferențe între copii. Organizarea de plugușoare, episoade versificate de urări în cadrul sărbătorilor de iarnă constituie alte forme de implicație ale artelor ritmului. Aprecierea artei constituie o latură a activității creatoare. În apreciere se consumă emoții artistice și estetice, se manifestă forme speciale de expresie a sinelui și a sensibilității intereselor și creativității. Aceste capacități se dezvoltă rămânând încă stratificate ca experiență reacțională sensibilă, ca formă de percepție evaluativă extrem de avertizată în ceea ce privește simbolistica artistică.

Pin It on Pinterest