Tălmăcitori ai Artelor Interferențiale, Elena Armenescu și Maria-Ana Tupan analizează Litere și Sunete din opera culturală (1976-2023) Paul Polidor
Dr.Maria-Ana Tupan: ,,Paul Polidor, precedându-l pe Santilian, a creat un gen muzical nou”
În vara târzie a anului 2009 spectatorii adunaţi în faţa scenei improvizate în aer liber din vecinătatea Ateneului ascultau unul din concertele incluse în programul Festivalului Enescu, avându-i drept protagonişti pe Analia Selis, Răzvan Suma şi Mihaela Teleoacă. Mi-am amintit de secvenţele muzical-lirice, dedicate de compozitorul argentinian Julio Santilian marelui J. L. Borges, ale cărui texte îl inspiraseră, ascultând un CD cu muzică poetic-secvenţială de Paul Polidor. Compozitorul român îl precedase, însă, cu mulţi ani pe Santilian, creând un gen muzical nou, dar care se deschidea către universalitate, atât prin sincretism estetic, cât şi prin ospitalitatea faţă de marea poezie de pretutindeni, captată în chihlimbarul limbajului ei original. ,,Un Instante. J.L. Borges. Omagiul Argentinei musicale” fusese un proiect finanţat de guvern, iar prestigiul festivalului românesc contribuia la impresia de instituţionalizare. Infinit mai complexul experiment al lui Polidor a rămas încă, la noi, un bun preţios al unor cercuri restrânse de artişti rafinaţi, de genul coteriilor iniţiatice ale modernismului. Auditoriul căruia se adresează, însă, nu încape în nicio sală de concert. Crâmpeie din epopei ale întemeierii, precum Niebelungii, Lusiada sau Cântecul lui Roland îşi trimit ecouri în istoria contemporană a unor popoare, demonstrând, prin poeţii lor, că sentimentul eroic nu a murit. Contrapunctic, auzim, însă, melosul elegiac, bocetul funerar al dramelor naţionale, percepute prin conştiinţa sufletului individual, salvat, în unicitatea lui, de pe tabla de joc a celor puternici şi indiferenţi. Arta postbelică ne-a obişnuit, desigur, să nu mai percepem graniţe. La Paul Polidor trupul de sunete rămâne, însă, unul organic în ciuda diferenţierilor sale interioare. Partitura pare mai curând modulaţie, improvizaţie sau variaţiune decât secvenţă. Sufletul acestui trup sonor este o matrice de stări care sunt comunicate instantaneu ascultătorului în progresia vocal-instrumentală de la visare, lirism, meditaţie, la bocet şoptit, romanţă, strigătură sau plimbare de voie în ritm de jazz. Fondul sonor are uneori intensitatea şi varietatea benzii sonore a unui film. Alteori, i se îngăduie vocii să-şi ţeasă tapiseriile sonore pe un fundal instrumental neutru. Sentimentul ascultătorului este, însă, mereu acelaşi: că este purtat printr-un muzeu de tablouri cu peisaje felurite, ca şi viaţa, de un guru care îi cunoaşte toate tainele sufletului şi că acolo le va vedea zugrăvite, pentru ca el însuşi să şi le recunoască. Edgar Allan Poe credea că a scris cel mai mare poem despre moarte. Căci ce poate fi mai impresionant decât moartea unei fiinţe tinere şi frumoase care vânează, ca un corb, memoria iubitului ? Potenţat de muzica şi rostirea lui Polidor, poemul lui Adam Suchanský, ,,Brodează-mi, mamă, o lacrimă” este comparabil cu tot ce se va fi scris mai profund şi mişcător despre moarte, născut într-un moment de graţie şi cuibărindu-se pentru durată în mintea oricui a pierdut o fiinţă dragă şi a oricărui om care a simţit că nu anihilarea, ci ruperea de semeni şi de modul uman de a fi în lume este adevărata grozăvie a morţii. Efectul emoţional al muzicii lui Polidor face ca discuţiile formale să pară superficiale sau chiar o impietate. Ştiinţa artei sale componistice şi interpretative merită, însă, să fie comentate şi, mai ales, introduse în tabloul de invariante al speciilor muzicale pentru a fi predată muzicienilor în devenire, care se cuvine să afle, de la începutul drumului în artă, că aceasta nu înseamnă, în primul rând, tehnică, ci spiritualitate. Ca şi Santilian, evident influenţat de Astor Piazzolla şi Villa Lobos, Polidor a simţit că genul proxim nu este Sprechgesang, ci amestecul generic transtemporal, sincretismul, adică neoclasicismul. Faţă de acest curent care a învins, se pare, în concurenţa cu experimentul de o răceală formală inumană al modernismului vienez, devenind sursă pentru evoluţiile postmoderne, Polidor se raportează, însă, mai ales prin diferenţă specifică. Vigoarea talentului său este admirabil pusă în valoare de către distinsul conferenţiar universitar Marcel Frandeş, a cărui cultură şi sensibilitate muzicală îi îngăduie să scrie original şi convingător despre paginile cele mai frecventate ale muzicii clasice, dar şi să guste prelucrările folclorice ale lui Enescu sau Bartók. În plus, domnia sa dovedeşte o remarcabilă expresivitate stilistică, şlefuită, poate, în anii petrecuţi la catedră, când folosirea unui limbaj plastic ajuta elevii să vizualizeze universul abstract al sunetelor. Cert este că nu există fisuri în atmosfera hipnotizantă creată de discursul sonor, poezie şi inspiratul comentariu care, împreună, fac din această apariţie editorială un eveniment.(Prefața volumului ,,Paul Polidor, creator al stilului Poetic-Sequential Music” de Marcel Frandeș, Editura Fundației ,,Paul Polidor”, București, 2010).
Prof.Univ.Dr. Maria-Ana Tupan (Universitatea București)
TEXT PUBLICAT DE REVISTA ON-LINE BRUXELLES MISSION (2011)
PAUL POLİDOR
TRĂİEȘTE ÎN UNİVERSALİTATE
de ELENA ARMENESCU
(membru al Uniunii Scriitorilor din România)
Încă din antichitate, atât sunetele înmănunchiate sub forma unor melodii tămăduitoare, cât şi cuvântul rostit incantatoriu, ca în descântece, erau folosite în vindecarea sufletului și a trupului. Aceste metode chiar au fost redescoperite și se încearcă repunerea lor în valoare. Paul Polidor cunoaște aceste puteri, se foloseşte de ele când dăruiește cântecul său inconfundabil, melodios, melancolic, întretăiat de sunete surprinzător ascuțite, care mută registrul în zona sopranelor de coloratură, cu note înalte, ca un țipăt, să te pătrundă, să te taie, să te trezească, să-l înțelegi… Rămâne acolo sus o vreme, în lumea dramei sau a tragediei, la marginea ABISULUI, apoi coboară în ritmul liniștit, armonios, întocmai ca în viață. Printr-o astfel de linie melodică s-a remarcat Paul Polidor, în ea constă originalitatea lui și la urma urmei succesul lui… Paul Polidor a fost numit de specialiştii în domeniu cantautor, supranumit “artistul interferențelor”, creatorul muzicii poetic-secvenţiale, iar muzica sa rezultată din aceste ”interferențe” este absolut originală. Paul Polidor, nu numai prin muzică, ci şi prin textele sale, prin poezie, deschide canale de comunicare la un nivel de înaltă frecvență. Dacă te poți conecta la acest ”canal” întocmai ca în cazul undelor radio, poți auzi, desluși, pricepe mesajul poetului. În caz contrar, rămâi în somnul tău, în letargia care se plimbă prin monștrii creați de realitatea palpabilă, poposești în subiecte și gesturi specifice omului reificat. În tot ce a publicat până în prezent, poetul Paul Polidor a demonstrat că scrierile sale sunt de mare subtilitate, este un poet care-și iubește țara și neamul. Din actualul volum, De dor mai moare câte un Actor, se desprinde ideea că dispariția fiecărui om deosebit, cum sunt actorii și scriitorii, adevărate energii ale neamului, este cu siguranță prilej de tristețe, de plângere a celui dispărut, dar printre lacrimi, poetul profund implicat în social nu uită să amintească despre haosul instalat în țară, în cultură în mod deosebit. Citez poemul : (Actorului Eugen Cristea) “Mai mare va fi dreptatea Ta în Cer/ Decât aici, în teatrul de partid,/ Acolo, Sus, lichelele pier,/ Nu se mai vinde masca de perfid.//Primeşte-mă, Doamne, că am obosit/ Ce haită de lupi ai lăsat pe Pământ/ Tu ia-mă la Tine să joc părăsit,/ Tu ia-mă la Tine din dor de Cuvânt…”(DREPTATE ÎN CER) Impresionat de opera poetului Grigore Vieru, care a demonstrat totalul angajament de luptă cu ajutorul cuvântului pentru reîntregirea țării, și de moartea sa năprasnică la trecerea în lumea umbrelor, Paul Polidor, asociindu-se acestui ideal, a scris: In memoriam Grigore Vieru (14 febr.1935 – 18 ian.2009) “Cine ni te-a furat, frumoaso,/ Ne-a îmbrăcat iubirea-n bernă, / Hain şi hulpav n-a-nţeles/ Că noi dormim pe-aceeaşi pernă. /… / Şi-amarul chinuit în stropi de vin…// Nu doare dorul de merinde/ Cum doare sângele din slovă/ Noi te rugăm, cu gene aburinde,/ Să nu ne părăseşti, Moldovă !… “(CINE NI TE-A FURAT…). Poporul român nu are un conducător adevărat de multă vreme, aș putea preciza de la moartea regelui Ferdinand, dar îl așteaptă pe cel meritoriu să-l conducă spre atingerea aspirațiilor și împlinirilor sale, însă ”lumea e bolnavă”, spune poetul cu resemnare, alegând calea neimplicării în politica murdară a momentului, așa cum fac din nefericire toți intelectualii: “Bolnavă e turma ce n-are păstor/ Sutana la piaţă des vinde credinţa/ Lehamite-mi este, mă duc pe un nor,/ De unde tăcerea îşi cheamă fiinţa…” (BOLNAVĂ E LUMEA, BOLNAVĂ E FIREA) La trecerea în neființă a actorului Ilarion Ciobanu, rămas viu în mintea noastră prin marile roluri si interpretarea de excepție din filmele “Răscoala”, “Dacii” ș.a poetul face aluzie la cauza adevărată, starea de stress, consecință a unei politici și atitudini nedrepte din partea celor care hotărăsc destinele țării și ale oamenilor în general, stare care grăbește sfârșitul actorilor: In memoriam Ilarion Ciobanu (28.10.1931 – 07.09.2008) “Am obosit de toate cele/ Am obosit de zeul stress/ Privirea mea se plimbă-n vele/ Şi în albastru ne-nţeles.”(AM OBOSIT, PLEC…) Există în lume multe cupluri de artiști (actori, muzicieni, interpreți, poeți etc), dar longevitatea relației și mai ales sfârșitul aproape concomitent, asemănător tragediilor antice, este mai rar. Paul Polidor surprinde sfârșitul a două destine, devenit unic prin moartea care i-a apropiat și în veșnicie : In memoriam Ştefan Augustin Doinaş (26.04.1922 – 25.05.2002) şi Irinel Liciu*(22.02.1928 – 26.05.2002): “Când două inimi se-ntâlnesc/ Şi-aceleaşi pagini recitesc/ E semn că stelele din cărţi/ Trasee duble văd în hărţi…”(CÂND DOUĂ INIMI SE-NTÂLNESC) // “Cum să te stingi de boală când, uite, fulguieşte/ Iar frunze mari, pufoase pe-obrajii tăi se cern/ Sunt ca un foc de fluturi aceste oarbe ierni/ În perne unde rustic sărutul alb dospeşte.”(SFÂŞIERI). Ca filolog, Paul Polidor cunoaște meandrele cuvintelor și ale creațiilor populare, minunatele metafore ale unei lumi care trăia în mit și se hrănea cu legende. De ce face aluzie la balada Miorița când o evocă pe marea noastră actriță Leopoldina Bălănuță? Vă las pe dumneavoastră să găsiți răspunsul, cu precizarea că el este unul multiplu: In memoriam Leopoldina Bălănuţă (10 dec. 1934 – 14 oct. 1998)“ o să venim la înmormântare / munţii nu ca preoţi/ în fiecare din noi / vom săpa/ în fiecare din noi/ vom îngropa teama/ vom boci râzând / sărutându-ne/ ca două cruci”(SENS) Cu rațiunea dublată de sensibilitate, Paul Polidor nu putea să nu închine celor doi mari poeți români/universali, Lucian Blaga și Mihai Eminescu, rânduri care ne conduc la întâlnirea noastră postumă cu ei, asigurându-i ca ”mâini tinere” țin în palme creația lor: “Ai fi vrut să nu te reîntorci./ Tu plângi./ Şi nu te miră tinereţea mâinilor.” Ei sunt cu noi, iar noi, muritorii, nu îi urmărim doar cu gândul, acolo printre aștri, ci le urmăm traiectoria, iar Paul precizează chiar latitudinea celestă: ”Îţi scriu cu aripile-n raze, dintre sori”: In memoriam Mihai Eminescu(1850-1889) “Îţi scriu cu aripile-n raze, dintre sori,/ Atingătoare şi-albe-n traiectorii/ În umbra lor de-argint să îţi omori/ Ochii tăi recii, visătorii…”(VIS) Poetul se declară ”pescărușul nins” cu siguranță de ani, care a văzut și auzit multe, iar țipătul său devine ”recviem celest”: “Sunt pescăruşul nins al stâncilor de sipet / Mă doare nemişcarea, nu calul alb, agrest,/ În mine se lovesc însingurări de clipe /Cu piept de ţărm şi mare în recviem celest.”(SUNT PESCĂRUŞUL NINS) “Să ştii că suntem fire de nisip târziu/ Păzind talazul istovit de elocinţă/ Prin trupul nostru firav tremură-n pustiu/ Un lanţ bătrân ce scapă-n nefiinţă…”(SĂ ŞTII…) Paul Polidor trăieşte în universalitate, se bucură, prețuiește, acordă întreaga sa atenție și iubire, ca un cetățean al planetei Pământ, tuturor celor care nu mai aparțin națiilor lor, ci întregii omeniri. Un exemplu elocvent este tenorul Luciano Pavarotti, care în fața destinului nu este decât un simplu muritor, cum suntem toți, din nefericire : “omul din Tenorul Secolului/ fusese îngenuncheat:/ scoborâtori din zei să fim,/ cancerul de pancreas/ nu iartă!” Sunt personaje care au pierit în urmă cu un secol, dar au lăsat prin trecerea lor prin lume o cărare de lumină, așa cum a fost dramaturgul Aleksandr Ostrovski: FATA FĂRĂ ZESTRE
Reper: filmul omonim şi interpretarea Larisei Guzeyeva // Regia: Eldar Ryazanov(1984)// In memoriam creatorul teatrului naţional rus Aleksandr Ostrovski (31.03./12.04.1823 – 02.06./14.06.1886): “…Cu tine a pierit iubirea /Tristeţile refuză-ngenuncheri/ Iar Dumnezeu, oprind răniri, / Te-a-mprumutat la privegheri.// Mereu pe fiii cei mai buni/ Îi ospătează cu-nălţarea”.
Cu îngăduința domniilor voastre, adaug un catren care sună a madrigal, din care rezultă dorința poetului de a trăi între flori, într-o lume a armoniei, care ar asigura pacea interioară necesară actului creator, făcând totodată aluzie la profesia mea de medic: (Poetei Elena Armenescu) “Internează-mă degrabă/ În spitalul tău de flori/ A iubirii mele roabă/ E privirea-ţi fără nori.”(SPITALUL DE FLORI) Am selectat doar câteva din textele acestui volum pentru a va stârni interesul, lăsându-vă dumneavoastră bucuria descoperirii celorlalte, fără să uităm că Paul Polidor, ca orice artist adevărat (mai sunt și unii doar ”declarați”), înzestrat cu sensibilitate creativă, simte, identifică ceea ce trece neobservat pe lângă majoritatea oamenilor! Conștient că are aceste calități, el este deosebit de generos, le dăruiește și se dăruiește pe sine, asemeni marilor actori pe care-i adorăm și prețuim cu toții, fie că mai sunt sau nu în viață, pentru că ne sporesc bucuria de a trăi, ne îmbogățesc sufletul, ne dau sentimentul că mai există și o altfel de lume decât cea a mediocrității, a nimicului, a sordidului.
Paul Polidor s-a gândit ca sentimentele față de marii actori și/sau scriitori să fie puse în cuvânt și așternute pe hârtie, să nu se piardă, să rămână mărturia reverenței…
