ONG-2016: POEȚII SAMED VURGUN, VICTORIA MILESCU, HAMID SAID, ELENA ARMENESCU, GUILLAUME APPOLLINAIRE, PAULA ROMANESCU, LĂCEZAR ELENKOV, GH.PITUȚ, MATEJA MATEVSKI, SERGHEI KARATOV s.a. ÎN COLECȚIA POLIDOR-Nr.180=ANTOLOGIA AUDIO DE LIRICĂ UNIVERSALĂ ,,SENS” ISBN:978-973-8919-79-2

ARHIVA ONG-2016: POEȚII SAMED VURGUN, VICTORIA MILESCU, HAMID SAID, ELENA ARMENESCU, GUILLAUME APPOLLINAIRE, PAULA ROMANESCU, LĂCEZAR ELENKOV, GH.PITUȚ, MATEJA MATEVSKI, SERGHEI KARATOV s.a. ÎN COLECȚIA POLIDOR-Nr.180=ANTOLOGIA AUDIO DE LIRICĂ UNIVERSALĂ ,,SENS” ISBN:978-973-8919-79-2

PRODUCȚIE A CASEI DE DISCURI A FUNDAȚIEI PAUL POLIDOR LA EDITURA OMONIMĂ

DEPUNERE, CONFORM LEGII, LA DEPOZITUL LEGAL AL BIBLIOTECII NAȚIONALE A ROMÂNIEI, BUCUREȘTI.

STADIU: PIESĂ DE COLECȚIE ÎN CADRUL MUZEULUI ONG PAUL POLIDOR

MOMENTAN NU SE REEDITEAZĂ. / POSTARE SITE ONG: 7 sept.2023 /

C.U.I.:11490102 (1999-2023)

AUTOR-ANTOLOGATOR, EDITOR & COPYRIGHT: PAUL POLIDOR

=========================================================================

ARHIVA ONG-2010: DESPRE PROMOVAREA POEZIEI SLOVACE

Prof.Univ.Dr.MARIA-ANA TUPAN: “Potenţat  de  muzica şi rostirea lui Polidor, poemul lui Adam Suchanský, Brodează-mi, mamă, o lacrimă este comparabil cu tot ce se va fi scris mai profund şi mişcător despre moarte…”

În vara târzie a anului 2009, spectatorii adunaţi în faţa scenei improvizate în aer liber din vecinătatea Ateneului ascultau unul din concertele incluse în programul Festivalului Enescu, avându-i drept protagonişti pe Analia Selis, Răzvan Suma şi Mihaela Teleoacă. Mi-am amintit de secvenţele muzical-lirice, dedicate de compozitorul argentinian Julio Santilian marelui J. L. Borges, ale cărui texte îl inspiraseră, ascultând un CD cu muzică poetic-secvenţială de Paul Polidor. Compozitorul român îl precedase, însă, cu mulţi ani pe Santilian, creând un gen muzical nou, dar care se deschidea către universalitate, atât prin sincretism estetic, cât şi prin ospitalitatea faţă de marea poezie de pretutindeni, captată în chihlimbarul limbajului ei original. Un Instante. J.L. Borges. Omagiul Argentinei muzicale fusese un proiect finanţat de guvern, iar prestigiul festivalului românesc contribuia la impresia de instituţionalizare. Infinit mai complexul experiment   al   lui   Polidor   a   rămas, încă,  la   noi, un bun preţios al unor cercuri restrânse de artişti rafinaţi, de genul coteriilor iniţiatice ale modernismului. Auditoriul căruia se adresează, însă, nu încape  în   nicio  sală de concert.

Crâmpeie din epopei ale întemeierii, precum “Niebelungii”,  “Lusiada” sau “Cântecul lui Roland”,  îşi  trimit  ecouri  în istoria contemporană  a  unor  popoare, demonstrând, prin poeţii lor, că sentimentul eroic nu a murit. Contrapunctic,  auzim,  însă,  melosul elegiac,  bocetul  funerar  al  dramelor naţionale, percepute prin conştiinţa sufletului individual, salvat, în unicitatea lui, de pe tabla de joc a celor puternici şi indiferenţi. Arta postbelică ne-a obişnuit, desigur, să nu mai percepem graniţe. La Paul Polidor trupul de sunete rămâne, însă, unul organic în ciuda diferenţierilor sale interioare. Partitura pare mai curând modulaţie, improvizaţie sau variaţiune decât secvenţă. Sufletul acestui trup sonor este o matrice de stări care sunt comunicate instantaneu ascultătorului în progresia vocal-instrumentală de la visare, lirism, meditaţie, la bocet şoptit, romanţă, strigătură sau plimbare de voie în ritm de jazz. Fondul sonor are uneori intensitatea şi varietatea benzii sonore a unui film. Alteori, i se îngăduie vocii  să-şi ţeasă tapiseriile sonore pe un fundal instrumental neutru. Sentimentul ascultătorului este, însă, mereu acelaşi: că este purtat printr-un muzeu de tablouri cu peisaje felurite, ca şi viaţa, de un guru care îi cunoaşte toate tainele sufletului şi că acolo le va vedea zugrăvite, pentru ca el însuşi să şi le recunoască. Edgar Allan Poe credea că a scris cel mai mare poem despre moarte. Căci ce poate fi mai impresionant decât moartea unei fiinţe tinere şi frumoase care vânează, ca un corb, memoria iubitului ? Potenţat de muzica şi rostirea lui Polidor, poemul lui Adam Suchanský, Brodează-mi, mamă, o lacrimă este comparabil cu tot ce se va fi scris mai profund şi mişcător despre moarte, născut într-un moment de graţie şi cuibărindu-se pentru durată în mintea oricui a pierdut o fiinţă dragă şi a oricărui om care a simţit că, nu anihilarea, ci ruperea de semeni şi de modul uman de a fi în lume este adevărata grozăvie a morţii. Efectul emoţional al muzicii lui Polidor face ca discuţiile formale să pară superficiale sau chiar o impietate. Ştiinţa artei sale componistice şi interpretative merită, însă, să fie comentate şi, mai ales, introduse în tabloul de invariante al speciilor muzicale pentru a fi predată muzicienilor în devenire, care se cuvine să afle, de la începutul drumului în artă, că aceasta nu înseamnă, în primul rând, tehnică, ci spiritualitate. Ca şi Santilian, evident influenţat de Astor Piazzolla şi Villa Lobos, Polidor a simţit că genul proxim nu este Sprechgesang, ci amestecul generic transtemporal, sincretismul, adică neoclasicismul. Faţă de acest curent care a învins, se pare, în concurenţa cu experimentul de o răceală formală inumană al modernismului vienez, devenind sursă pentru evoluţiile postmoderne, Polidor se raportează, însă, mai ales prin diferenţă specifică.