Mari poeți ai lumii în studii publicate la Editura Cadrelor Didactice din România-București (Director-fondator: Paul Polidor): criticul literar Dumitru Balan despre Arseni Tarkovski (1907-1989) în volumul ,,Trei creatori de frumos Tarkovski – Arseni, Andrei și Marina”(Ed.CDR, 2023 & ISBN:978-606-95463-2-1)
Arseni Alexandrovici TARKOVSKI, poet, traducător și prozator rus, s-a născut la 12 (25) iunie 1907, la Elizabetgrad (ulterior, o scurtă perioadă s-a numit și Kirovograd, după moartea lui Serghei Kirov, orchestrată de companionul acestuia, I.V. Stalin) și a decedat la Moscova, la 27 mai 1989, înmormântat fiind în orășelul scriitorilor Peredelkino din regiunea Moscova. A fost fiul narodnicistului Karlovici Tarkovski (1862-1924), participant la atentatul împotriva generalului-guvernator al Harkovului, fapt pentru care a fost deportat pentru mulți ani în Siberia, în ținutul Turuhan.
Viitorul poet a învățat mai întâi la gimnaziul privat M.K. Krâjanovski (1914-1918), apoi după absolvirea unei școli de șapte ani, în anul 1924, se mută la Moscova, unde, după consemnările din evocările sale, a adus „un caiețel cu poezii și îndemânarea de nu a mânca de două zile la rând”. (Opere alese în 3 volume, vol.2, Moscova, 1991, p.183). În capitală, Tarkovski a studiat 5 ani la Cursurile Superioare de Literatură. În perioada studenției, între anii 1924-1926, a fost angajat la ziarul „Gudok” (Sirena) ca reporter-analist de politică externă; aici a colaborat cu Ilia Ilf și Evgheni Petrov, Mihail Bulgakov, Iuri Oleșa. Poezii satirice, iar uneori și eseuri pe teme juridico-penale le semna cu pseudonimul Taras Podkova. A debutat cu versuri la mijlocul celui de-al 3-lea deceniu în publicația lui A. Deici „Projector”. În 1927 în volumul colectiv Zorile, editat sub îngrijirea lui I. Novikov, este inclusă și poezia lui Tarkovski Lumânarea cu versurile: „Ca a limbii galbenă sclipire, / Lumânarea se tot topește, / Uite-așa, cu tine sunt, iubire, / Suflet arde, corpul se topește”. De pe la sfârșitul anilor 20 lucrează în redacțiile de programe artistice și politice ale Radioului Unional, pentru care a scris, îndeosebi, texte dramaturgice. Această colaborare se întrerupe brusc din cauza piesei Sticla în care, printre personaje, se afla și Vocea lui M. Lomonosov, considerată de critica RAPP (Asociația Rusă a Scriitorilor Proletari) o manifestare evidentă a misticismului.
S-a consacrat cu fervoare în truda de traducător a poeziei popoarelor din fostul spațiu sovietic, fiind decorat cu ordine și medalii ale unor republici, precum Armenia, Azerbaigean, Georgia, Kirghizia, Turkmenia. Post-mortem a devenit laureat al Premiului de Stat pentru literatură pe anul 1989. Primul volum de poezii originale semnificative Pered snegom (Înainte de omăt) a apărut, cu o imensă întârziere de-abia în anul 1962 (în România Tudor Arghezi l-a devansat cu mult, primul volum de versuri văzând lumina tiparului la vârsta de 40 de ani). Ulterior poetului i-au apărut și alte plachete și tomuri, fiind traduse și în alte țări ale mapamondului.
Cum sublinia criticul literar rus A. Urban, Tarkovski în această perioadă era, de asemenea, un poet „tânăr”, un „șasezecist”, sosit nemijlocit din școala lui Valeri Briusov, din cuibarele lui Osip Mandelștam, Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Marina Țvetaeva. În așa-zisele poezii „din tinerețe”, din perioada antebelică, în afara reminiscențelor și sentimentelor adolescentine, poetul a scris, cum recunoștea el însuși, despre „univers în general și despre personalitatea omului”, despre „cum poate fi descoperit sufletul uman în dragoste, în poezie, în lupta cu dușmanul”. În poeziile, să zicem, din perioada timpurie se resimte pasiunea poetului pentru detalieri: „Există un oraș pe-al râului mal, / Dar râul pești n-are, / Un cerșetor moțăie pe pod / Ținând blidul cu mâncare”; „Aveam zece ani când nisipul / Sosi-n oraș în lume, la hotar, / Ca o tijă pe pleoape căzu / Ca soarele pe Sena în jar”, „Tinerețe, pierdută de soartă la periferie, / Există, asemenea, curți prin orașe – / Ridică ocru și șița-i scuturată-n cutie”. În poezia ultimelor două-trei decenii, Tarkovski nu mai este focusat pe detalierea excesivă. Un loc important în poezia sa îl ocupa cea de-a doua conflagrație mondială, al cărei participant activ a fost până la sfârșitul anului 1943, când, din cauza unei răniri grave, a fost demobilizat. Versurile lui despre război n-au caracter declarativ, nu sunt retorice, ele sunt simple, confidențiale, mărturisitoare; ele transmit sentimentul intrinsec al comunității eroului liric cu poporul aflat în grea suferință după distrugerile incomensurabile și nenumăratele pierderi de vieți omenești: „Moartea peste tot și toate-ntinde mâna. / Îngrozit Cistopolul am privit. / Pe arestați i-așteaptă tortura-hapsâna, / Cu omăt sălbatic drumul e acoperit. // Ochii-mi acoperă fumul dens, amar, / Gerul sălbatic îl simt în spate îndată / Și în lacrimi deschizi larg, solitar, / Ușa bisericii de Domnul damnată. // La geamuri opăițe-ncălzesc / Griul fericirii tale, / Că pe targa de spital, firesc, / Nu se află fiul tău, nu-i jale? // La ceasul morții îți amintești de ea / De soarta mortală la cer te sui, / Și noaptea toată cânți lângă râul Kama, / Ce-ai putea escortei să-i mai spui? (Moartea peste tot și toate-ntinde mâna…).
Concretețea picturală, realiile culturale, permanenta autodeterminare a individului în universul înconjurător („cine-s eu – leu sau rob”) sunt invocate pentru a releva mult mai penetrant categoria destinului, a sorții poetului pentru care arta, măiestria cuvântului poetic reprezintă țelul suprem și plasează în plan secundar chiar și stihiile naturii și diverse puternice atracții ale lumii împrejmuitoare: „Trec la munca de noapte acum, pe loc, / Și lasă-i până-n ziuă, la prânz, pe ei, / Să se îmbrățișeze cu mult foc, / Cei mai tineri să bea vin ca niște zmei. / Ce mă așteaptă? Un imens bloc dantesc, / Două veacuri am de trudă, ehei! / Poate cineva-mi va spune mulțumesc / Pentru munca de noapte grea, dar cu temei”. (Munca de noapte); „În fiecare sunet lasă-mi / Și-n virgulele toate / Mâna bătăturii / Iar experiența mi-i izvod / Și fără frică de asta / Privesc în față, / Deși rima-i eșafod, / Ea singură m-agață. (Eu îndelung am încercat…); „Când natura și glosarul nu găsesc sălaș / Și cuvântul se silește abstracție să facă de toate / Precum masca de pe chip, precum culoarea de penumbră, / -Sunt cerșetor sau rege? Coasă sau cosaș? // Dar lumii mele n-am dăruit nume: / Adam a cosit stuf, eu coșuri împletesc. / Coasă, cosaș și rege, eu sunt pe jumătate cerșetor, / De sân însumi nu m-am separat”. (Când natura și glosarul …).
Durerea tragică a timpului din regimul totalitar este zugrăvită cu o fină măiestrie în asemenea versuri aforistice, precum următoarele: „Destinul pe urmele noastre pășea / Ca un nebun cu briciul în mână” sau în strofele: „Mai transparent ca sticla, pământul se scurgea / Și se vedea prin el cine a fost ucis / Și cine a ucis: în praful mortuar / Ardea ștampila binelui și răului” (Acela a trăit și a murit…), „Unde mă conduce a mea amică – / Soarta mea, soarta mea? / Hoinărim, pierzând bolta cerului / Și, împiedicând-ne de mormânt, // Nu vedem luna deasupra noastră, / În nămeți se-nfundă cârjele, / Și sufletele cu ochi albi / Privesc în urma noastră pe deasupra Terrei” (Pe timp de iarnă). Dar coliziunile sunt prezente nu numai în universul social-obștesc: „Și eu din niciunde / Am venit să despic / Unica minune / În suflet și trup. // Împărăția naturii / Trebuie s-o disec / În cântec și apă, / În uscat și vorbire”. Despre specificitatea receptării poetice a lui Arseni Tarkovski a scris și Serghei Ciuprinin: „Tragismul nerezolvării și vina tragică a poetului: chemat să contribuie la armonizarea universului și individului, poetul deja prin simpla sa prezență în viață provoacă sciziune, polarizarea beznei și luminii, realității și vorbirii”). Poeziile despre copilărie și adolescență, război, istoria Rusiei, dragoste, rolul profetic al artei, menirea superioară a poetului (remarcabile sunt ciclurile de poezii despre Marina Țvetaeva și Anna Ahmatova) – acestea sunt, în esență, poezii despre sine însuși și contemporani, despre Geneză și Timp, despre dominația acestora asupra omului. Forma riguroasă, consonantă cu modelele clasice, armonia structurală a strofelor, precizia epitetelor, vivacitatea metaforelor, alimentate adesea de simbolica biblică și mitologia antică sunt componentele definitorii ale poeticii lui Arseni Tarkovski.
Despre permanenta tendință spre perfecțiune, despre analiza autentică a drumului parcurs opinează în poezia care, spre sfârșitul anilor 80, a devenit un hit, un șlagăr iubit de tineri, cât și de către cei vârstnici: „Iată că trecu și vara / De parcă n-ar fi existat / Și-i cald încă afară / Dar e prea puțin, păcat. // Tot ce se putea-ntâmpla / Cu frunza cu-al mâinii format / Căzu ușor în palma mea, / Dar e prea puțin, păcat. // Viața ne-a luat în pază / Grijulie ne-a salvat, / Am avut noroc grămadă, / Dar e prea puțin, păcat. // Frunzele n-au ars în vară, / Crengi la vânt au rezistat, / Ziua spălată-i clară, / Dar e prea puțin, păcat”. (Iată că trecu și vara…). Portretul poetic se număra printre formele-procedeu preferate ale lui Tarkovski: Angelo Secchi, Să mă ierte Vincent van Gogh, Paul Klee, Grigore Skovoroda, Elena Molohoveț, Teofan Grecul, Titrare la portretul lui Byron, Ciudatul în anul 1918 ș.a.
Arseni Tarkovski este tatăl renumitului regizor de film și scenarist Andrei Tarkovski (1932-1986). Încă de la primul său film Copilăria lui Ivan (1962) a putut fi remarcată expresivitatea poetico-metaforică a autorului în zugrăvirea atrocităților războiului, a dezrădăcinărilor individului în sistemul de norme și relațiile totalitarismului. Filmul Andrei Rubliov, având ca teză principală perenitatea artei autentice, a fost realizat în anul 1966, dar a fost prezentat pe ecranele cinematografelor din țara natală de-abia în anul 1971, dată la care pelicula fusese premiată la Festivalul internațional de la Cannes. La acest film coscenarist i-a fost A. Mihalkov-Koncealovski, coscenarist și la filmul de licență al lui Tarkovski, Compresorul și vioara (1961), de la absolvirea Institutului de Artă Cinematografică din Moscova.
Filmul Oglinda (1975) surprinde fluctuațiile fluxului de amintiri ale individului, care aflat pe pragul morții își face o pătrunzătoare autointrospecție în alambicul vieții trăite. Și celelalte filme, realizate „acasă”, cu multiple opreliști cenzurale, precum Solaris (1972) și Stalker (1980, în traducere română – Călăuza) au devenit, prin surprinzătoarea originalitate, prin valențele poetice și sensurile filosofice inițiatice ale parabolelor, sursă pentru imitații artistice și dezbateri fructuoase (îndeosebi în Occident). În 1982, artistul e nevoit să ia calea exilului, emigrând în Italia. În scurtul fragment de viață rămas reușește să mai dea la iveală două noi capodopere: Nostalgia (Italia, 1983) și Jertvoprinoșenie (Suedia, 1986, în română tradus ca Sacrificiul, deși mai potrivit ar fi fost Ofranda).
Filmele lui Tarkovski din emigrație sunt expresia generalizată a sufletului rusului chinuit de interogații existențiale privind dezrădăcinarea și adaptarea la noul univers înconjurător. Aici Andrei Tarkovski e într-o deplină consonanță cu poezia lui Gheorghi Ivanov și cu versurile lui Vladimir Nabokov (a se vedea, de exemplu, poeziile ultimului: Rusia, Poeții, Vise – „Hoinăresc, înnoptez la străini” ș.a.).
În anul 2007, fiind în vizită la Chicago, la prietenii mei ruși, deveniți cetățeni americani Ludmila Levina (fostă critic teatral și director adjunct al Bibliotecii Teatrale din Moscova, ulterior Biblioteca de Artă) și soțul acesteia, Alik Shor, am avut plăcuta ocazie de a mă întâlni cu fostul operator al lui A. Tarkovski, care de asemeni era emigrant în S.U.A. și care, la acea dată, era directorul unui depozit de carte în limba rusă din sus-menționatul oraș american, într-un raion preponderent al emigranților de origine slavă, numit „Devon”, botezat de ruși și sârbi și acceptat și de americani „Divan”.
Revenind la Andrei Tarkovski, nu trebuie omis faptul că în Rusia, aidoma cazului tatălui său, a fost omagiat post-mortem, fiind decorat cu importantul Premiu de Stat (în anul 1991).
La bogata bibliografie existentă în numeroase țări ale lumii, trebuie menționată și monografia românească dedicată talentatului cineast rus.
Pe sora lui Andrei Tarkovski, actrița de teatru și film Marina Tarkovskaia am cunoscut-o la sărbătorirea celor 6 decenii de viață a poetului Mihail Sinelnikov, de la Sala Mare de festivități a Casei Literaților din Moscova. (M.S. a fost în cercul de prieteni și cunoscuți apropiați ai familiei Tarkovski, de la el am aflat că patriarhul Arseni avea strânse afinități cu mediul basarabean). O altă reconfortantă întâlnire cu Marina Tarkovskaia am avut când fiica lui Arseni a venit, împreună cu soțul, într-o vizită la București.
Alături de Paul Polidor și Carmen Brăgaru, la admiratorii sinceri ai familiei Tarkovski doresc să fie asociat și cel care a scris prezentul text, în mare parte preluat în traducere în limba română după cursul universitar: Dumitru Balan –Russkaia poezia XX veka (București, 1997).
