Sărbătorita de azi, 22 mai, poeta Elena Armenescu, a publicat, sub titlul ,,Poporul român nu are un conducător adevărat de multă vreme”, în Nr.18/2023 al revistei fundației ,,Paul Polidor”:,,Războaie, lideri și criminalitate transfrontalieră”(ISSN:2344-276X). La mulți ani, Elena Armenescu!
Mai mult decât surprinzător volumul semnat de Paul Polidor, „De dor mai moare câte un actor…” De ce încep astfel, o să vă întrebați. Ca de obicei, sunt foarte sincer și mărturisesc că nu mă așteptam ca maestrul Polidor să mai găsească resurse în a mă surprinde – o dată în plus! – cu discursul său poetico-politic… Am colaborat foarte mult cu Paul în ultima vreme, mai ales pe tărâm muzical și aproape că uitasem că se pricepe atât de bine și la exprimarea prin cuvânt scris. Cuvânt niciodată scris la întâmplare, ci elaborat cu sensibilitate, bucurie, de cele mai multe ori și cu mânie – total îndreptățită, de altminteri – și, mai ales cu imens respect pentru artiștii dispăruți atât de devreme și de nedrept dintre noi… Personal, am trăit cu senzația că imaginile poetice ale lui Polidor îmi iau pământul de sub picioare. Cu alte cuvinte, asocierile sunt atât de ciudate, de neașteptate, dar – O, Doamne! – câtă poezie adevărată se ascunde dinapoia lor, încât, de multe ori, a trebuit să re-re-recitesc multe dintre poemele prezentate în volum. Ce să mai vorbim, Polidor și-a atins scopul: să ne apropie pe nesimțite de ideile ascuse dibaci în spatele rimei. Sau al non-rimei… Pentru că Polidor se joacă cu talent cu aproape toate formele de exprimare și expresie poetică. O face, așa cum spuneam, cu îndemânarea și lejeritatea dintotdeauna. Poetul ne readuce în memorie unele figuri actoricești care au marcat din plin scenele și pelicula, unele dintre aceste chipuri deja trecute într-o uitare care caracterizează din plin modalitatea în care sunt tratați artiștii autentici de către o societate penibilă, aculturală și materială până la saturație.
Vorbeam de partea materială care ne-a luat mințile în ultimii ani. Or, tocmai aici rezidă talentul lui Polidor: ne determină să ne mai îndreptăm gândurile sufocate de televiziuni mai mult decât comerciale și către sufletele noastre chinuite și neglijate de către cei care nu au în cap (mic, de altfel) altceva decât yahturi, pițipoance de doi lei (vechi, desigur!) și cât mai multe lanțuri de aur la gâtul îngroșat de consumul nemăsurat al fleicilor și berii… Polidor evocă și o serie de filme fundamentale care ne-au marcat din plin anii negri în care un bilet la Cinematecă se măsura în echivalentul în aur. Mă simt ultraonorat că Polidor ne-a inclus pe soția mea și pe mine în rândul celor evocați în cartea sa. Poate că asta reflectă și faptul că nu muncim chiar degeaba. A ne afla alături de titani ai culturii române în același volum ne onorează și ne obligă. În mod intenționat nu am dat vreun citat din volum, tocmai pentru a vă determina să citiți singuri totul din scoarță în scoarță. Veți descoperi și redescoperi un Paul Polidor altfel decât îl știați. Revoltat, duios atunci când trebuie, mâhnit de tot ceea ce vede în jur (și atunci, el chiar înjură!!!) și, cu osebire, atașat de minunatul său condei, care nu-l trădează nici de această dată. Dimpotrivă…
EUGEN CRISTEA
Societar de Onoare al Teatrului Naţional
„Ion Luca Caragiale” din Bucureşti
Paul Polidor
De dor mai moare câte un Actor…
Prefaţă de Elena Armenescu
Editura Fundaţiei „Paul Polidor” – 2009
PUTEREA SUNETULUI, PUTEREA CUVÂNTULUI
Prefaţă de Elena Armenescu
(membru al Uniunii Scriitorilor din România)
Încă din antichitate, atât sunetele înmănunchiate sub forma unor melodii tămăduitoare, cât şi cuvântul rostit incantatoriu, ca în descântece, erau folosite în vindecarea sufletului și a trupului. Aceste metode chiar au fost redescoperite și se încearcă repunerea lor în valoare. Paul Polidor cunoaște aceste puteri, se foloseste de ele când dăruiește cântecul său inconfundabil, melodios, melancolic, întretăiat de sunete surprinzător ascuțite, care mută registrul în zona sopranelor de coloratură, cu note înalte, ca un țipăt, să te pătrundă, să te taie, să te trezească, să-l înțelegi… Rămâne acolo sus o vreme, în lumea dramei sau a tragediei, la marginea ABISULUI, apoi coboară în ritmul liniștit, armonios, întocmai ca în viață. Printr-o astfel de linie melodică s-a remarcat Paul Polidor, în ea constă originalitatea lui și la urma urmei succesul lui… Paul Polidor a fost numit de specialiştii în domeniu cantautor, supranumit “artistul interferențelor”, creatorul muzicii poetic-secvenţiale, iar muzica sa rezultată din aceste ”interferențe” este absolut originală. Paul Polidor, nu numai prin muzică, ci şi prin textele sale, prin poezie, deschide canale de comunicare la un nivel de înaltă frecvență. Dacă te poți conecta la acest ”canal” întocmai ca în cazul undelor radio, poți auzi, desluși, pricepe mesajul poetului. În caz contrar, rămâi în somnul tău, în letargia care se plimbă prin monștrii creați de realitatea palpabilă, poposești în subiecte și gesturi specifice omului reificat. În tot ce a publicat până în prezent, poetul Paul Polidor a demonstrat că scrierile sale sunt de mare subtilitate, este un poet care-și iubește țara și neamul. Din actualul volum, De dor mai moare câte un Actor se desprinde ideea că dispariția fiecărui om deosebit, cum sunt actorii și scriitorii, adevărate energii ale neamului, este cu siguranță prilej de tristețe, de plângere a celui dispărut, dar printre lacrimi, poetul profund implicat în social nu uită să amintească despre haosul instalat în țară, în cultură în mod deosebit. Citez poemul : (Actorului Eugen Cristea) “Mai mare va fi dreptatea Ta în Cer/ Decât aici, în teatrul de partid,/ Acolo, Sus, lichelele pier,/ Nu se mai vinde masca de perfid.//Primeşte-mă, Doamne, că am obosit/ Ce haită de lupi ai lăsat pe Pământ/ Tu ia-mă la Tine să joc părăsit,/ Tu ia-mă la Tine din dor de Cuvânt…”(DREPTATE ÎN CER) Impresionat de opera poetului Grigore Vieru, care a demonstrat totalul angajament de luptă cu ajutorul cuvântului pentru reîntregirea țării, și de moartea sa năprasnică la trecerea în lumea umbrelor, Paul Polidor, asociindu-se acestui ideal, a scris: In memoriam Grigore Vieru (14 febr.1935 – 18 ian.2009) “Cine ni te-a furat, frumoaso,/ Ne-a îmbrăcat iubirea-n bernă,/ Hain şi hulpav n-a-nţeles/ Că noi dormim pe-aceeaşi pernă. /… / Şi-amarul chinuit în stropi de vin…// Nu doare dorul de merinde/ Cum doare sângele din slovă/ Noi te rugăm, cu gene aburinde,/ Să nu ne părăseşti, Moldovă !… “(CINE NI TE-A FURAT…) Poporul român nu are un conducător adevărat de multă vreme, aș putea preciza de la moartea regelui Ferdinand, dar îl așteaptă pe cel meritoriu să-l conducă spre atingerea aspirațiilor și împlinirilor sale, însă ”lumea e bolnavă”, spune poetul cu resemnare, alegând calea neimplicării în politica murdară a momentului, așa cum fac din nefericire toți intelectualii: “Bolnavă e turma ce n-are păstor/ Sutana la piaţă des vinde credinţa/ Lehamite-mi este, mă duc pe un nor,/ De unde tăcerea îşi cheamă fiinţa…” (BOLNAVĂ E LUMEA, BOLNAVĂ E FIREA) La trecerea în neființă a actorului Ilarion Ciobanu, rămas viu în mintea noastră prin marile roluri si interpretarea de excepție din filmele “Răscoala”, “Dacii” ș.a poetul face aluzie la cauza adevărată, starea de stress, consecință a unei politici și atitudini nedrepte din partea celor care hotărăsc destinele țării și ale oamenilor în general, stare care grăbește sfârșitul actorilor: In memoriam Ilarion Ciobanu (28.10.1931 – 07.09.2008) “Am obosit de toate cele/ Am obosit de zeul stress/ Privirea mea se plimbă-n vele/ Şi în albastru ne-nţeles.”(AM OBOSIT, PLEC…) Există în lume multe cupluri de artiști (actori, muzicieni, interpreți, poeți etc), dar longevitatea relației și mai ales sfârșitul aproape concomitent, asemănător tragediilor antice, este mai rar. Paul Polidor surprinde sfârșitul a două destine, devenit unic prin moartea care i-a apropiat și în veșnicie : In memoriam Ştefan Augustin Doinaş (26.04.1922 – 25.05.2002) şi Irinel Liciu*(22.02.1928 – 26.05.2002): “Când două inimi se-ntâlnesc/ Şi-aceleaşi pagini recitesc/ E semn că stelele din cărţi/ Trasee duble văd în hărţi…”(CÂND DOUĂ INIMI SE-NTÂLNESC) // “Cum să te stingi de boală când, uite, fulguieşte/ Iar frunze mari, pufoase pe-obrajii tăi se cern/ Sunt ca un foc de fluturi aceste oarbe ierni/ În perne unde rustic sărutul alb dospeşte.”(SFÂŞIERI) Ca filolog, Paul Polidor cunoaște meandrele cuvintelor și ale creațiilor populare, minunatele metafore ale unei lumi care trăia în mit și se hrănea cu legende. De ce face aluzie la balada Miorița când o evocă pe marea noastră actriță Leopoldina Bălănuță? Vă las pe dumneavoastră să găsiți răspunsul, cu precizarea că el este unul multiplu: In memoriam Leopoldina Bălănuţă (10 dec. 1934 – 14 oct. 1998)“ o să venim la înmormântare/munţii nu ca preoţi/ în fiecare din noi/ vom săpa/ în fiecare din noi/ vom îngropa teama/ vom boci râzând / sărutându-ne/ ca două cruci”(SENS) Cu rațiunea dublată de sensibilitate, Paul Polidor nu putea să nu închine celor doi mari poeți români/universali, Lucian Blaga și Mihai Eminescu, rânduri care ne conduc la întâlnirea noastră postumă cu ei, asigurându-i ca ”mâini tinere” țin în palme creația lor: “Ai fi vrut să nu te reîntorci./ Tu plângi./ Şi nu te miră tinereţea mâinilor.” Ei sunt cu noi, iar noi, muritorii, nu îi urmărim doar cu gândul, acolo printre aștri, ci le urmăm traiectoria, iar Paul precizează chiar latitudinea celestă: ”Îţi scriu cu aripile-n raze, dintre sori”: In memoriam Mihai Eminescu(1850-1889) “Îţi scriu cu aripile-n raze, dintre sori,/ Atingătoare şi-albe-n traiectorii/ În umbra lor de-argint să îţi omori/ Ochii tăi recii, visătorii…”(VIS) Poetul se declară ”pescărușul nins” cu siguranță de ani, care a văzut și auzit multe, iar țipătul său devine ”recviem celest”: “Sunt pescăruşul nins al stâncilor de sipet / Mă doare nemişcarea, nu calul alb, agrest,/ În mine se lovesc însingurări de clipe /Cu piept de ţărm şi mare în recviem celest.”(SUNT PESCĂRUŞUL NINS) “Să ştii că suntem fire de nisip târziu/ Păzind talazul istovit de elocinţă/ Prin trupul nostru firav tremură-n pustiu/ Un lanţ bătrân ce scapă-n nefiinţă…”(SĂ ŞTII…) Paul Polidor trăieşte în universalitate, se bucură, prețuiește, acordă întreaga sa atenție și iubire, ca un cetățean al planetei Pământ, tuturor celor care nu mai aparțin națiilor lor, ci întregii omeniri. Un exemplu elocvent este tenorul Luciano Pavarotti, care în fața destinului nu este decât un simplu muritor, cum suntem toți, din nefericire : “omul din Tenorul Secolului/ fusese îngenuncheat:/ scoborâtori din zei să fim,/ cancerul de pancreas/ nu iartă!” Sunt personaje care au pierit în urmă cu un secol, dar au lăsat prin trecerea lor prin lume o cărare de lumină, așa cum a fost dramaturgul Aleksandr Ostrovski: FATA FĂRĂ ZESTRE
Reper: filmul omonim şi interpretarea Larisei Guzeyeva // Regia: Eldar Ryazanov(1984)// In memoriam creatorul teatrului naţional rus Aleksandr Ostrovski (31.03./12.04.1823 – 02.06./14.06.1886): “…Cu tine a pierit iubirea /Tristeţile refuză-ngenuncheri/ Iar Dumnezeu, oprind răniri, / Te-a-mprumutat la privegheri.// Mereu pe fiii cei mai buni/ Îi ospătează cu-nălţarea” Cu îngăduința domniilor voastre, adaug un catren care sună a madrigal, din care rezultă dorința poetului de a trăi între flori, într-o lume a armoniei, care ar asigura pacea interioară necesară actului creator, făcând totodată aluzie la profesia mea de medic: (Poetei Elena Armenescu) “Internează-mă degrabă/ În spitalul tău de flori/ A iubirii mele roabă/ E privirea-ţi fără nori.”(SPITALUL DE FLORI) Am selectat doar câteva din textele acestui volum pentru a va stârni interesul, lăsându-vă dumneavoastră bucuria descoperirii celorlalte, fără să uităm că Paul Polidor, ca orice artist adevărat (mai sunt și unii doar ”declarați”), înzestrat cu sensibilitate creativă, simte, identifică ceea ce trece neobservat pe lângă majoritatea oamenilor! Conștient că are aceste calități, el este deosebit de generos, le dăruiește și se dăruiește pe sine, asemeni marilor actori pe care-i adorăm și prețuim cu toții, fie că mai sunt sau nu în viață, pentru că ne sporesc bucuria de a trăi, ne îmbogățesc sufletul, ne dau sentimentul că mai există și o altfel de lume decât cea a mediocrității, a nimicului, a sordidului. Paul Polidor s-a gândit ca sentimentele față de marii actori și/sau scriitori să fie puse în cuvânt și așternute pe hârtie, să nu se piardă, să rămână mărturia reverenței…
