,,Paul Polidor”-International Fest.XXIV: Happy Birthday to Writer Marina Almășan-TVR!(n.7 iunie…) Un deceniu de la publicarea Nr.7 al revistei ,,PERSONALITĂȚI”(ISSN:2286-2110; director-fondator & editor: Paul Polidor) Enjoy!
NGO New-Post: 06.06.2024, Bucharest // Fragment din revista:,,PERSONALITĂȚI ÎN ARIA INTERFERENȚELOR INTERNAȚIONALE” // ARHIVA ONG 2014:
6.
P.P.: Din ceea ce se comentează despre viaţa ta personală, ce crezi că ar trebui să rămână în mintea telespectatorilor, şi ce nu ar trebui să rămână, întrucât reprezintă afirmaţii nefondate, zvonuri, răutăţi, invidii etc.?
M.A.: – M-am obișnuit foarte greu cu violarea, de către presă, a vieții personale a cuiva, fără acordul, firește, al respectivului. Înțeleg perfect interesul publicului față de latura nevăzută a celor pe care-i văd la televizor. Însă goana după senzațional, după scandal a denaturat mult acest interes. Iar ziarele, din păcate, cad în plasa vulgului : se dau peste cap pentru a-i oferi, cu orice preț, scandal și senzațional. Și de aici, multă minciună, multă exagerare, multe răutăți. În plus, în cazul nostru, al oamenilor de televiziune, și invidiile profesionale își spun cuvântul. În toți acești ani, cu precădere în ultimii, multe minciuni au îmbrăcat numele meu, străduindu-se – în zadar, sper eu – să-mi anihileze succesele profesionale sau personale. Îmi place să cred că, în atâția ani, publicul meu a reușit să mă cunoască şi, ca atare, privește cu dezgust aberațiile pe care jurnaliști de doi bani le asociază numelui meu. “Câinii latră, caravana trece” – este proverbul care se potriveşte cel mai tare acestei situații. În mintea telespectatorilor cred că trebuie să rămână faptul că sunt un om modest, muncitor, care s-a ridicat prin propriile sale forțe. Eu, de când mă știu, fie am învățat pe rupte, fie am muncit ca un câine și mi-am câștigat, cu multă sudoare, fiecare centimetru de succes luptând cu destule piedici.Mai ales, umane. În rest, sunt un om obișnuit, o mamă responsabilă, o fiică îndatorată până la cer părinților săi pentru ceea ce au făcut pentru ea, o gospodină, zic eu, hărnicuță, și-mi place să cred, un partener de nădejde pentru cei care mă merită. Profesional sau afectiv.
7.
P.P.: Ce amintiri, plăcute şi neplăcute, ai din peregrinările tale în străinătate, cu echipa de filmare sau cu familia în concediu ? Ce elemente din culturologia popoarelor şi ţărilor vizitate (obiceiuri, cutume culturale, interferenţe, tabieturi etc.) ţi-au atras atenţia ?
M.A.: – După principiul, enunțat de un mare filozof chinez, “nicio carte nu e atât de proastă, încât să nu ai nimic de învățat din ea”, pot spune că din toate țările, cutreierate de mine, în concedii, sau cu ocazia filmărilor, am avut câte ceva de învățat! Mi-a plăcut mereu să nu mă limitez la atracțiile turistice, la provocările culturale. Am încercat să cunosc oamenii, felul lor de viață, obiceiurile, să compar cu ceea ce e la noi. De multe ori am oftat, gândindu-mă câte milenii trebuie să mai treacă până să trăim și noi așa! De mult mai puține ori am conchis : “Slavă Domnului, că la noi nu e așa!”. Ar trebui să scriu o carte pentru a-ți răspunde la această întrebare, așa că îți voi spune doar că, de fiecare dată, concluzia mea – deși stranie – a fost aceea că, recunosc, aș trăi, câte puțin, în fiecare din țările planetei, dar aș sfârși, de fiecare dată, prin a mă întoarce acasă, singurul loc unde simt cu adevărat că mă regăsesc!…
8.
P.P.: În 2007, dar şi în anii următori am fost invitat de producătorul tv de atunci, Cristina Hillerin, să scriu texte ad-hoc, să cânt şi să aduc „sare şi piper” emisiunii sociale de pe TVR 2, „Pe autostrada socială. Utopia”. Filmam în pieţe, printre ţărani şi problemele lor, dar, mai ales, eram martorii unor revolte mocnite sau spontane ale românilor simpli împotriva structurilor de putere şi politicienilor, pe care-i făceau responsabili de dezastrul satelor româneşti, şi nu numai. În urma rolului pe care l-am jucat, de „Artistul emisiunii: poet şi cântăreţ”, intuind că rănile erau prea adânci în sufletul ţărănimii, am editat două cărţi pornind de la textele acelei emisiuni, un volum (apărut la Editura Asociaţiei Culturale „Iulia Hasdeu” în 2007), iar celălalt „Cobai în Ţara Dezamăgirilor”(apărut în 2010). De ce crezi că televiziunile au început să aibă, încetul cu încetul, o viziune relativă asupra „emiterii” adevărului pe micul ecran ?… Poate că e şocant ce zic, dar mă uit în ochii celor ce vorbesc în talk-show-uri şi văd deja procentul, mai mare sau mai mic, de enunţuri nesincere: îi trădează ochii… Dacă simţi că îţi vei pierde slujba, poţi să nu răspunzi.
M.A.:Din păcate, întrebarea ta mă atinge după o perioadă în care televiziunile (și ziarele) au spus multe minciuni la adresa mea, deci risc să fiu subiectivă… Nu știu de ce, dar cred că şi acest “adevăr”, pe care zici că au început să-l spună televiziunile, este explicat, în “culise”, tot prin existența unor interese… Oricum, viața mi-a demonstrat că adevăr absolut nu există: adevărul meu nu e întotdeauna același cu adevărul tău, și de aici putem polemiza un secol ! …pe care, sincer, vreau să mi-l petrec altfel.
9.
P.P.: Dacă ai şti că vei petrece 10 săptămâni pe o insulă pustie, într-o cvasi-situaţie gen Robinson Crusoe, care ar fi cele 10 filmări, 10 cărţi, CD-uri muzicale sau filme artistice (ştii cum se zice: ”Spune-mi ce muzică asculţi sau ce filme vezi ca să-ţi fac un portret…”) pe care le-ai lua cu tine?…
M.A.: Crede-mă, într-o astfel de situație, m-aș bucura de ocazie pentru a începe o cu totul altă viață, care să nu semene cu cea pe care am trăit-o până acum! N-aș vrea să iau cu mine decât o persoană, cu care să
împart toate greutățile și bucuriile acestei noi vieți! Căci asta mi-a lipsit mie, în această viață: nu cărți, nu filme, nu filmări, nu muzică, ci un partener de nădejde. Un suflet- pereche!
ADDENDA. STUDIU SUPLIMENTAR DESPRE JURNALISTUL MARINA ALMĂŞAN:
Am citit cu pasiune, aş spune chiar devoratoare, scrierile Marinei, o combinaţie între stilul jurnalistic şi proza scurtă a modernismului de azi, extrem de captivante, neplictisitoare, însă, mai presus de orice, purtând „pecetea” personalităţii inconfundabile a autoarei. Temele abordate uimesc lectorul prin diversitatea lor, prin apetenţa către lumea reală pe care Marina Almăşan o descoperă şi re-descoperă zilnic suav, puternic sau „bombănind” cu ochi miraţi de copil, pentru că, nu-i aşa, parafrazându-i pe clasici, nimic din ce aparţine vieţii nu îi este străin prietenei noastre, Marina. Spun „prietenei”, fiindcă autoarea chiar îşi apropie foarte mult cititorul de problemele, insomniile şi speranţele vieţii de zi cu zi, probleme în care ne regăsim fiecare dintre noi. Vom face un excurs, aşadar, prin temele mini-prozelor Marinei Almăşan, încercând să argumentăm cât de nedreaptă este lumea în care trăim, unde bârfa şi veninul invidiei poartă „stigmatul” mondenităţii false… Persoana publică Marina Almăşan a fost judecată de români strâmb, nefiresc de dur (în Ţara unde lupu-i moralist, tu pui la zid mielul…), dând crezare tuturor afirmaţiilor denigratoare, murdare, emise de presa care vrea cu orice preţ scandal (chiar cu preţul distrugerii totale a sufletului celui incriminat; un fel de război total, de anihilare…). Publicul românesc, îndopat cu talk-show-uri, telenovele şi concursuri de sorginte occidentală (nu vedeţi că începem să nu mai avem cuvinte neaoşe în această lume nebună, ultrainformatizată?…) ar trebui să vadă şi să cearnă din viaţa unui artist ceea ce rămâne valabil şi peren pentru istoria culturală a acelui popor, şi nu problemele din viaţa personală. Acestea vin şi trec, precum apa: rămân doar pietrele aşezate în destinul neamului respectiv, chiar cel legat de culturologia mass-media (unde lucrul bine făcut, cu acribie profesională, devine din ce în ce mai mult o „rara avis”). Dând la o parte scandalurile legate de mariajele şi iubirile Marinei (nu uitaţi memento-ul Hristic: cine este fără de păcat, acela să arunce primul piatra!…), noi, admiratorii ei, ar trebui să citim printre rânduri şi să observăm că, în spatele înşelătoarelor aparenţe, stă omul de cultură Marina Almăşan, părintele Marina Almăşan, care a încercat să împace imposibilul în lumea perfidă a mass-media: şi capra, şi varza, şi soacra, şi televiziunea, şi bărbatul… Vi se pare uşor? Mie nu. Oamenii de televiziune nu prea au viaţă personală normală, dar Marina s-a încăpăţânat să rămână o mamă-prieten, o mamă afectuoasă pentru copiii săi. Este una din insomniile Marinei, când, ”legându-i instinctiv fularul la gât puştiului meu adolescent, am fost admonestată cu replica: Hai, mama, încetează, nu maisunt copil!Aproape automat, ca într-un reflex pavlovian, mi-au venitîn minte frecventele vizite făcute de mine mamei mele, care, invariabil, la plecare, îmi spune, neţinând seama de vârsta mea aproape matusalemică: Eşti prea uşor îmbrăcată, azi e frig afară!sau:Nu-mi place că ai slăbit şi eşti trasă la faţă!
…Până la urmă, deşi anii trec în galop pe lângă noi (de fapt PRIN noi!),
rămânem copiii părinţilor noştri, până la adâncile lor bătrâneţi. E, poate, un alt fel de materializare a proverbului Sângele apă nu se face… Dar se pare că nu este peste tot aşa. Deselemele preumblări pe potecile Planetei,precum şi avalanşa de filme americane care mi-au colorat maturizarea, au demonstrat că lucrurile pot sta şi altfel. Americanii,bunăoară, nu-şi cocoloşesc progeniturile, decât eventual până în momentul acela clasic, prezent în destule filme de-ale lor, în care, pe o pajişte întinsă de un verde ireal, printre baloane şi tonete cu hotdog, are loc ceremonia absolvirii colegiului, iar tinerii americani, îmbrăcaţi în robe şi înfăşuraţi în acel zâmbet alb şi larg, specific Hollywood-ului, se pregătesc să-şi ia zborul… Şi, după genericele de final ale filmului, chiar şi-l iau, dispărând, uneori, pentru o veşnicie, prin cotloanele întinsei lor patrii. Iar părinţii americani rămân să-şi deruleze, idilic, existenţa, în vilişoara părintească, înlocuind cu succes frământările legate de bunăstarea odraslelor plecate în lume, cu liniştea unei partide de golf sau cu mici acţiuni umanitare, iniţiate de parohia din care fac parte. Din când în când, câte un telefon răzleţ îi încunoştinţează că au devenit bunici sau, în cel mai fericit caz, se trezesc, în faţa casei, cu o limuzină cu număr de California, din care se rostogolesc fiica, ginerele, nepoţii deja de vârsta şcolară şi obligatoriu un câine flocos, care dă activ din coadă. Fericirea e generală şi durează câteva zile. …La noi, la români (şi am constatat că acelaşi lucru se întâmplă şi la celelalte popoare răsăritene), cordonul ombilical este, se pare, mult mai puternic. Ne simţim răspunzătoripentru copiii noştri până în momentulcând doamna Aceea sobră, având ca accesoriu principal o coasă, cu sau fără cristale Swarovski, ne va invita în călătoria fără de întoarcere… /…/ Tema predilectă a discuţiilor cu vecinii, prietenii sau colegii de serviciu o reprezintă copiii noştri, ne legăm planurile de viitor de ale lor, le creştem copiii, îndurând, de multe ori, din partea acestora toate obrăzniciile pământului, doar pentru faptul că sunt copiii copiilor noştri. Trăim prin ei, trăim pentru ei, sacrificând, de multe ori, propria fericire, pentru ca lor să le fie mai cald, mai bine, mai uşor… Aşteptăm recunoştinţă? Ne omoară absenţa repetată a măruntului mulţumesc?Face parte şi absenţa lor din penitenţape care ne-am asumat-o, în momentul în care ne-am hotărât să devenim părinţi. Şi uite, chiar acum, după ce voi expedia către Mehedinţeanul aceste rânduri, promit că mă voi repezi până la mama şi, fără vreo explicaţie anume, o voi strânge cu putere la piept!…”(din volumul “Insomniile Marinei”, Leda, Bucureşti, 2012).
M-au surprins apoi rândurile Marinei, dedicate iubirilor-unicat, celor ştiute, dar, mai ales, celor discrete şi tainice, rememorând clipa când fosta mare balerină Irinel Liciu s-a sinucis, la câteva ore de la moartea soţului său (poetul şi tălmăcitorul unor bijuterii lirice din literatura universală, Ştefan Augustin Doinaş, glăsuia profetic din lumea „Mistreţului cu colţi de argint”…), luând o supradoză de somnifere… În cartea mea din 2009, „De dor mai moare câte un Actor”, încercam să surprind, la rându-mi, stranietatea acelor momente:
CÂND DOUĂ INIMI SE-NTÂLNESC…
In memoriam Ştefan Augustin Doinaş
(n.26.04.1922 – d.25.05.2002)
şi Irinel Liciu
(n.22.02.1928 – d.26.05.2002)
Când două inimi se-ntâlnesc
Şi-aceleaşi pagini recitesc
E semn că stelele din cărţi
Trasee duble văd în hărţi…
Iar când pe hărţi, mergând la braţ,
Perechi de nori din alb nesaţ
Şoptesc în patimi şi mister,
E semn că s-au unit şi-n cer…
Un destin al iubirilor mari cred că au atât favoritul Marinei, actorul Eugen Cristea, cât şi soţia sa, actriţa Cristina Deleanu, destin pe care l-am creionat liric în volumul amintit mai sus:
DREPTATE ÎN CER
Actorului Eugen Cristea
Mai mare va fi dreptatea Ta în cer
Decât aici, în teatrul de partid,
Acolo, Sus, lichelele pier,
Nu se mai vinde masca de perfid.
Primeşte-mă, Doamne, că am obosit,
Ce haită de lupi ai lăsat pe Pământ,
Tu ia-mă la tine să joc părăsit,
Tu ia-mă la tine din dor de cuvânt…
MÂNA TA MI-ATINGE NORUL…
Actriţei Cristina Deleanu
Mâna ta mi-atinge norul
Încărcării negative,
Mâna ta calmează drumul
Turbulentelor motive.
Mâna ta din flori răsare
Şi-atunci leacuri naşte-n tine,
Mâna ta e doar balsamul
Mângâierilor divine…
În acelaşi siaj sufletesc şi contextual, Marina i-a “invidiat întotdeauna pe cei prinşi în vâltoarea unor iubiri nemaiîntâlnite. Gestul balerinei Irinel Liciu care şi-a luat zilele nemaiputând suporta lângă sine golul lăsat de marea ei dragoste – poetul Ştefan Augustin Doinaş – prin plecarea acestuia în Ceruri, m-a mişcat profund, iscându-mi repetate nopţi de nesomn şi introspecţie. Ne descoperim, fără îndoială, de multe ori, captivi în craterul spumegând al unor vulcani de iubire, însă, dincolo de poleiala unor declaraţii-standard, de genul Aş muri fără tine, am fi oare în stare chiar să mergem până la capăt, renunţând să trăim fără sufletul-pereche alături de noi? Cât de adânci şi definitive trebuie să fie, oare, iubirile ce ne guvernează, pentru a ne împinge la a renunţa la însăşi viaţa noastră, în situaţia în care Destinul ni le-ar confisca?… Mi-au trecut prin mână, în cariera mea de om de televiziune, nenumărate cupluri, ale căror iubiri arzătoare, expuse pe ecran, erau coafate cu focuri de artificii şi confesiuni apoteotice… Şi am oftat de fiecare dată, citind mai apoi prin tabloide, că aceleaşi mari iubiri au eşuat în largul unui viitor fără perspective. Se pare că şi iubirile mele au şchiopătat pe aceleaşi poteci, experimentând aceleaşi dureroase metamorfoze… Şi, totuşi, există în preajma noastră — de obicei discrete şi tainice — şi altfel de poveşti de iubire. Sunt iubirile acelea profunde, adevărate, temeinice, neprogramate, cinstite până-n cea mai intimă fibră a lor, iubirile care se consumă departe de ochii lumii, căci nu pentru ochii lumii au fost zămislite (una din iubirile de acest gen a rămas în istoria literaturii române: marele poet Tudor Arghezi s-a stins văzând cu ochii după ce Paraschiva lui n-a mai fost…-n.n.P.P.). Ele nu ţin cont de vârstă, de previziunile astrelor şi nici măcar de spusele înţelepte ale unor psihologi cu experienţă, înghesuite în cărţi pe care le-ai uitat a doua zi după ce le-ai citit. Ele ţin de minunile Lumii (cine a decretat că minunile Lumii sunt doar 7, sau nu ştia să numere, sau n-a întâlnit iubiri din categoria celor de mai sus!) şi, zău, tare mi-a venit, de fiecare dată când le-am descoperit înpreajma mea, să le arăt şi semenilor mei, ca o încurajare în căutările lor înfrigurate… Eroii lor, însă, au preferat să stea ascunşi, temându-se că, puse pe tarabă, sentimentele lor ar putea să cadă pradă invidiei şi răutăţii celor din jur. Şi, uite-aşa, fără a le vedea risipite pe toate drumurile, să nu ne pierdem încrederea că aceste iubiri există totuşi, că nu sunt nişte simple himere şi că fiecare din noi, în căutările sale, poate spera să găsească, la un moment dat, omul fără de care, şi aşa puţina noastră viaţă va ajunge să nu mai valoreze nimic!… ,,(din volumul „Insomniile Marinei”). Preferatul multora din emisiunile ei (Reper:Eugen esteun excelent camarad și un om de o rară onestitate șinoblețe sufletească!-Marina Almăşan) a fost şi a rămas Eugen Cristea (actor şi Societar de Onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti „Ion Luca Caragiale”), pe care îl ascultăm în rândurile următoare cu o confesiune specială, Arta Marinei: ”Deliberat am făcut jocul de cuvinte din titlu, parafrazând o celebră emisiune de-a Marinei Almăşan, pe care mulţi dintre telespectatori încă o ţin minte – Arca Marinei. Despre Marina se pot spune şi scrie foarte multe. Şi numai adevăruri. Om de televiziune în cel mai adevărat sens al cuvântului, Marina este şi un monument de seriozitate, dăruire, talent şi, mai ales, de pricepere în arta atât de pretenţioasă şi spinoasă a micului ecran.Am debutat sub bagheta ei televizionistică în anul 1995, la celebra emisie Ceaiul de la ora 5. Emisia era dedicată regretatului Adrian Pintea (n.9 oct.1954, Beiuş – d.8 iunie 2007, Bucureşti – n.n.P.P.), iar eu eram invitat. Am cântat alături de Adrian marele hit al lui Eric Clapton Wonderful Tonight. Marina mi-a făcut cadou un ceas deşteptător pe care-l păstrez cu sfinţenie şi astăzi… Astfel că – începând din acelaşi an am devenit colaborator de bază al tuturor emisiunilor Marinei, emisiuni care şi-au găsit un binemeritat loc pe TVR, indiferent şi, mai cu seamă, în ciuda celor care s-au perindat la cârma acestei instituţii… Şi s-au perindat cam prea mulţi. Pentru că Marina a fost şi rămâne un luptător. Încercările de a o scoate de pe post – căci au existat destule! – au eşuat într-un mod absolut lamentabil. Pentru că, de fiecare dată, Marina a scos din sacul ei cu surprize inteligente câte un nou format de emisiune, care – tot de fiecare dată – a avut un binemeritat succes de public. Folosind un cuvânt ultrabătucit, Marina a reuşit de fiecare dată să se reinventeze. Prin muncă. Prin dăruire. Prin fantezie. Prin imaginaţie. Prin eleganţă. Prin seriozitate. Până la urmă, prin ea însăşi… Doresc neapărat să semnalez – ca om din interiorul sistemului – că absolut toate emisiunile realizate pe alte posturi, după ani buni de zile, au fost COPIATE în mod neruşinat de toţiadevăraţii epigoni exact după excepţionalul model al Ceaiului. Afirm asta cu toată responsabilitatea. Marina a lansat pe post şi a încurajat viitoare vedete, iar altora le-a consolidat poziţia de frunte în preferinţele telespectatorilor.Personal, am avut satisfacţii imense în urma colaborării aproape neîntrerupte cu Marina.În emisiunile Marinei am avut ocazia de a crea personaje celebre, personaje cu care nu m-aş fi putut întâlni niciodată pe scena Naţionalului unde, de fiecare dată, au fost alţii la rând… Don Juan, Don Quijote, marinarul Sindbad etc.La Marina am avut ocazia de a-mi pune în valoare şi calităţile de folkist şi interpret de muzică uşoară,de mim, de recitator ş.a.m.d. Ceea ce – pentru un actor – nu e puţin lucru. Tot Marina mi-a făcut cadou – dacă se poate spune aşa şi, fireşte, se poate – o emisiune la care am ţinut foarte mult: Ghici cine vine la mine ? Format pe care – aţi ghicit! – mi l-au furat cu aceeaşi neruşinare tot felul de imitatori ridicoli prin însăşi existenţa lor… Dar ne-am văzut în continuare de treabă. Şi bine am făcut, cred eu… Să nu uităm că Marina se manifestă cu acelaşi binemeritat succes şi în arta scrisului, pe care o stăpâneşte cu acelaşi talent şi cu aceeaşi eleganţă. În fond, Marina este un personaj peste care – în ciuda nenumăratelor fătuci invidioase din jur, căci, din nefericire, mai există şi asemenea specimene –nu se va putea trece într-o istorie reală a televiziunii. Marina rămâne un exemplu de tenacitate, modestie şi un model de om al timpului său.Te asigur, dragă Marina, că voi rămâne alături de tine în toate proiectele pe care le vei imagina! Şi sunt convins că vei da la iveală noi şi noi idei care – ca de fiecare dată – ne vor surprinde şi ne vor bucura ! Ţine-o tot aşa ! Şi nu uita: marinarul Sindbad îţi este alături ! Vânt bun din pupa!” Şi pentru că acest volum este dedicat în mare parte unor căutări în aria psihosociologiei politice, şi pentru că suntem foarte aproape de campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014, iată cum transpunea în cuvinte Marina Almăşan experienţa sa pe care a trăit-o într-o altă perioadă electorală, în urmă cu nişte ani (din nefericire, textul este extrem de actual): ,,A scrie despre minciună în plină campanie electorală e ca şi cum ai vorbi de funie în casa spânzuratului. Este, însă, un subiect prea ofertant pentru a-l ocoli. Căci fiecare dintre noi ne-am aflat, măcar o dată în viaţă, atât în ipostaza de mincinoşi, dar şi în cea de victime ale minciunii… Vă mai amintiţi când, în copilărie, obişnuiaţi să negaţi cu vehemenţă implicarea voastră în trăsnăile depistate de părinţi? Nu, nu am mâncat eu prăjitura din frigider!, Nu, nu l-am bătut eu pe X!, Nu, nu am luat nici o notăastăzi!, culminând cu imperativul Nu am să mai mintniciodată ! — toate au făcut parte din arsenalul imaginaţiei noastre debordante. O dată cu adăugarea anilor în buletin, minciunile noastres-au sofisticat, au căpătat consistenţă,culoare, eficienţă. În plus, am început să încasăm, la rându-ne, gogoşile semenilor noştri. Simultan, ne-a crescut cota dezamăgirilor, a scăzut proporţional cea a încrederii în oameni…Viaţa a împărţit minciunile pe categorii şi domenii. Spre exemplu: cele nevinovate au rămas în categoria Minciunile copilăriei. Drăgălaşe, lipsite de nocivitate, fără efecte devastatoare şi complet imune la ameninţări de genul: O să-ţi crească nasul dacă mai minţi!Pământenii îşi păstrează de milenio lungimea nasului, cu toate că pe Planetă se minte copios… Minciunile în dragoste sunt o altă categorie. Amplă. Diversă. Dureroasă. A spune că iubeşti, când, de fapt nu iubeşti, este aproape un delict. A ascunde adevăruri, privind cu seninătate în ochii celui de care eşti îndrăgostit, este mai mult decât poate duce un suflet de om… Am trecut prin aşa ceva. Am încasat minciuni şi am minţit, la rându-mi, însă Dumnezeu mi-e martor, am minţit numai în momentul în care iubirile îmi erau deja demult duse pe Apa Sâmbetei.Acum sunt în trend minciunile politice. În campanie ele se numesc promisiuni. Le comit aceia pentru care semenii lor nu valorează nici doi bani. Nici două cepe degerate. Pentru aceştia, mult mai importante sunt orgoliile, dorinţa de mărire, binele personal. Cei mulţi îşi primesc, cuminţi, cota de verzi şi uscate. Unii încă le mai cred, hrănindu-şi din ele speranţele deşarte. Alţii s-au plictisit,scârbit, înrăit, resemnat. Mulţi şi-au luat la spinare desaga cu vise şi au pornit-o spre alte mări şi ţări, spre alţii care mint, poate, mai frumos…Am traversat şi eu, nu demult, deşertul unei campanii electorale. De pe poziţia pasivă, fireşte, ceea ce, desigur, nu mă absolvă de vină. Am străbătut, cot la cot cu minciuna, sate sărmane, adunări de oameni chinuiţi, continente de aşteptări deşarte… Auzeam vorbele frumoase pe care le spuneau cei din jurul meu şi mă cufundam, încet-încet în dezgust, ştiind că ele nu se vor împlini niciodată. Şi am murit, puţin câtepuţin, în anii ce au urmat, văzând că am avut dreptate şi, amintindu-mi necontenit chipurile acelea obosite, naive şi triste care se încăpăţânau să creadă că, în sfârşit, le vor bate şilor la uşă vremuri mai bune… De atunci evit emisiunile electorale, îmi mut privirea în altă parte când trec pe lângă un panou electoral, refuz polemicile pe tema viitorilor învingători, oricare ar fi ei şi, cu risculde a fi catalogată drept un cetăţeaniresponsabil, cochetez tot mai mult cu ideea de a mă abţine de la vot. De a nu fi părtaş la o nouă minciună…” (Din volumul “Insomniile Marinei”) Nu întâmplător am inclus în revista „Personalităţi în aria interferenţelor internaţionale” şi textul Marinei legat de peregrinările ei prin lume, însă, cel mai dureros aspect al mesajului rămâne legat de multe din dezamăgirile despre felul nostru de a fi, legat de modul şi atitudinea delăsătoare în ceea ce priveşte curăţenia străzilor, corectitudinea morală, sabotarea imaginii ţării ş.a. Un text relevant pentru orice om politic român care doreşte nu numai să câştige alegerile, dar şi să intre în conştiinţa neamului ca un reformator din temelii al metehnelor şi proastelor tabieturi când vine vorba de ţara ta: ”Cineva spunea, imediat după Revoluţie, că unul din marile câştiguri ale acelei Răsturnări a fost câştigarea dreptului de a bate lumea-n lung şi-n lat. Ţinuţi de decenii în zgarda unui stăpân obtuz, românii s-au trezit liberi să se mişte spre toate colţurile Planetei (n-am să înţeleg niciodată de ce Pământului nostru cel rotund i se atribuie mereu colţuri!). Ceea ce au şi făcut! Numai că, din păcate, rolul didactic şi salutar pe care ar fi putut să-l aibă această bruscă viermuială a fost anulat de cu totul şi cu totul alte înclinaţii lumeşti, mult mai aproape de sufletul românului: shoppinguri deşănţate prin coşurile cu reduceri ale mapamondului, exersarea, la faţa locului, a metehnelor infracţionale mioritice, strădaniile — deseori finalizate cu succes — de găsire a unui rost (cât se poate de definitiv) prin coclaurii străini… Ca un călător împătimit ce sunt îmi păstrez convingerea că a bate lumea cu ochii deschişi şi mintea-burete ar putea să însemne pentru noi, românii, cea mai sănătoasă infuzie de viaţă civilizată. Mecanismul este simplu: ne minunăm cum funcţionează alţii şi, după ce închidem guracăscată, încercăm să facem şi noi la fel. Şi câte ar fi putut să ne înveţe Planeta! Nemţii, bunăoară, dincolo de invidiatele preţuri prietenoase de la Aldi şi raioanele de Reduziert ale marilor magazine, sunt bolnavi de ordine, disciplină, rigoare şi curăţenie. De ce, la ei, autobuzul poate veni la minut, după un orar afişat în staţii, pe cândla noi trenurile te uită prin gări ore întregi?… De ce totul e curat, aliniat, impecabil? De ce legile se respectă şi oamenii nu comentează? O săptămână de stai pe acolo, e imposibil să nu te îmbolnăveşti de… Germania! Japonezii ne-ar fi putut molipsi de hărnicia lor, de respectul pentru muncă şi detaliu. La japonezi, principiul românesc „Las’ că se poate şi aşa” şi-ar face pe loc harakiri!Din călătoriile pe continentul American ne-am fi putut alege cu sentimentul că poţi izbândi în viaţă şi fără pile, silicoane sau nepotisme. Că, dacă nu eşti tocmai tâmpit, dar tenace, poţi ajunge în vârful piramidei, chiar dacă ai pornit-o la drum din abisulanonimatului. Până şi urmaşii lui Tutankamon, egiptenii aceia tuciurii şi sărmani, cum ni-i prezintă Jurnalele de ştiri, ne pot oferi şi ei o lecţie: cea a cinstei. Poţi să nu-ţi încui niciodată portbagajul maşinii personale chiar dacă el ascunde lingouri de aur. Niciodată, nimeni nu va atenta la bunurile tale: Coranul veghează, iar egiptenii îi ştiu de frică! Putem privi şi spre dreapta hărţii. Fratele mare de la Răsărit le poate servi oricând tinerilor noştri o lecţie de patriotism:tineretul rus îşi venerează trecutul şi cântă melodii despre ţară cu acelaşi aplomb cu care reproduce hiturile internaţionale prin discoteci. De fapt şi americanii stau bine la acest capitol: e o mândrie să arborezi drapelul American în curţi, la ferestre, ba chiar în imprimeurile de pe tricouri sau slipuri. Ajungem şi în ţara în formă de cizmă. Locuitorii săi ne şcolesc cum să ne respectăm oamenii valoroşi, indiferent de vârsta lor. Cum ar fi, să zicem, artiştii. De la italieni învăţăm să ne plecăm în faţa lor şi nu să-i trimitem, nemilos, la vârste scandalos de premature spre lada de gunoi a istoriei. …Deşi aflat într-o permanentă conflagraţie cu sărăcia, românul economiseşte bănuţi şi continuă să se mişte prin Lumea cea mare. Tare mi-aş dori ca, la controlul vamal de la întoarcerea acasă, razele X ale aparatelor de control să depisteze, în bagajele lui, învăţămintele trase din toate aceste preumblări, ele reprezentând un prim pas spre o altă Românie…,,(Din volumul ,,Insomniile Marinei,,) Despre viaţa personală a Marinei s-au spus şi se spun vrute şi nevrute, probabil, o parte adevărate, dar, sigur, cele mai multe neadevărate… Cât de importantă este această permanentă foame de senzaţional pentru publicul nostru numai Aghiuţă ştie; Dumnezeu văd că are alte treburi : inundaţii şi secete, alunecări de teren şi incendii, cutremure şi alte dezastre ori catastrofe naturale… Cu toate acestea, pe Ea sau pe El, deşi li se duce casa la vale, îi interesează de ce s-a despărţit Marina de X şi s-a cuplat cu Y, ceva gen: ”Ahaaa, ţi-am spus eu că aşa o să se-ntâmple!… Stai un pic, fată! Vasile, ai chemat pompierii? Nu vezi că arde?”. Marina reînvie această lume în câteva pagini unde… ,,Gura lumii poatedeveni mai periculoasă decât o păcătoasă gură… de canal, care te poate înghiţi, într-o noapte fără lună, pe o stradă fără felinare. Deși suntem convinși cu toţii de valenţele negative ale croncănitului acestei guri, manifestăm, totuși, o stranie înclinaţie spre a pleca urechea la ceea ce ea emite pe frecvenţe preponderent malefice. Iar dacă lumea e rea, gura lumii nu are cum să fie decât cel puţin tot la fel de rea. Ea nu face decât să filtreze realitatea într-o manieră diabolică, preschimbând bunul în rău, curatul în murdar, adevărul în minciună. Mecanismul e simplu. Gura lumii te ia frumușel de pe raft, te tăvălește în făina dispreţului, te pudrează cu praful care se va alege ulterior de tine, te perpelește apoi la focul infamiei, după care te aruncă la coșul de gunoi al nepăsării. Niciodată gura lumii nu te va mângâia pe creștet. Oricât de bune ar fi intenţiile tale, oricât de neîntinate gândurile și oricât de limpezi ţi-ar fi adâncurile, gura lumii te va preschimba, fără remușcări, într-o fiinţă odioasă, într-un monument de erori consecutive, într- o catastrofă cu chip de om, punând la zid fiecare celulă din care ești alcătuit. Fără doar și poate, de gura lumii nu poţi scăpa, orice-ai face. De aceea nu-ţi rămâne decât să te așezi confortabil în fotoliul optimistului și să contempli jumătatea plină a paharului. Prin urmare, dacă gura lumii te ia în tărbacă, înseamnă că nu ești un oarecare, ci însemni ceva, că nu ai trecut neobservat prin viaţă, că semnele ce rămân în urma ta nu-i lasă indiferenţi pe cei din jur. Căci, dacă pe gura lumii o mănâncă limba, de vină e numai pizma! …Apoi răsufli ușurat, constatând că, da, ești și tu cineva, dacă gura lumii te bagă în seama ei, și… poţi trece la acţiune. În această situaţie, însă, acţiunea cea mai bună este de fapt… inacţiunea! A ignora gura lumii devine cel mai înţelept lucru pe care- l poţi face. Iar a juca, după cum îţi cântă gura lumii, va fi greșeala fatală a vieţii tale. Căci gura lumii nu va fi niciodată mulţumită, oricât te-ai strădui să-i intri în voie, iar rânjetul ei hidos îţi va schimonosi și ţie viaţa. Ignor-o, așadar, mergi înainte pe drumul tău, după legile tale, ascultă-ţi doar sufletul și fii împăcat cu tine însuţi. Încearcă doar să fii bun și drept cu semenii tăi, sădește Bine în jurul tău, nu călca în străchini și nici pe cadavre, pentru a-ţi atinge râvnita fericire./…/ Nu te amăgi că astfel faptele tale bune vor deveni căluș în gura lumii. Nici gând! Însă poţi fi sigur că lătratul ei va deveni un biet zgomot de fond, peste surdina căruia i se va suprapune, puternic și răspicat, un glas lăuntric, venit de undeva, din adâncurile tale: „E bine ce faci, mergi înainte!”(din volumul „Insomniile Marinei“).Reper profesional: PENTRU CEI CARE NU ŞTIU CĂ ACUM 30 DE ANI SE FĂCEA CARTE ADEVĂRATĂ ÎN ROMÂNIA, MARINA ALMĂŞAN A ABSOLVIT ŞEFĂ DE PROMOŢIE PE ŢARĂ, CU „ZECE PE LINIE”, ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE ! Şi, pentru că publicul tot nu putea dormi din cauza celui de-al doilea divorţ al Marinei, iată că ceea ce-şi doreşte, adică să-l despice „în patru”, se întâmplă în rândurile următoare. Este o confesiune a Marinei, tulburătoare, de o sinceritate dezarmantă: ,,După primul meu divorţ, primul meu copil nu m-a torturat niciodată cu ameninţări de genul Plec la tata!. Motivul era unul cât se poate de simplu: deși foarte mică, la acea vreme, fetiţa mea simţise că fostul meu soţ nu prea mai avea nevoie de ea, după ce în jurul lui răsărise o nouă familie, o nouă nevastă, un nou copil. Iată însă că, după cel de-al doilea divorţ al meu, cel de-al doilea copil, mult mai rebel și intolerant, mă biciuie des (îi voi spune șantaj!) cu ameninţarea plecării sale latata. De regulă, aceste porniri urmează unor interdicţii pe care mă simt obligată să i le impun. Poate, într-o manieră cam spartană, recunosc. Nu pot fi de acord cu mâncarea fast-food, nu accept dulciurile în exces (având în vedere că, din nefericire, în ADN-ul fiului meu, diabetul patern îl pândește la cotitură), mă disperă dependenţa de calculator (15 ore, non-stop, vi se par puţine?), nu tolerez hoinărelile după miezul nopţii, sunt un adversar de temut al dezordinii și cred cu tărie că banii de buzunar nu pot fi nesfârșiţi și că e total greșit ca noi, părinţii, să ne căznim să-i aliniem la nevoile, de multe ori absurde și în continuă creștere, ale unui copil de Jean Monnet. Orice dispută, pe oricare din aceste teme, sfârșește, iremediabil, cu replica Plec la tata!.Prin natura firii mele comunicative șia profesiei mele eminamente publice, de-a lungul anilor am intrat în contact cu multe mame divorţate, cu psihologi, cu dascăli și, nu în ultimul rând, cu adolescenţi provenind din familii spulberate. Știu că așa procedează mai toţi. Ameninţă cu plecarea la celălalt părinte. E arma lor cea mai sigură, cea mai eficientă și o folosesc, de cele mai multe ori, instinctiv, fără să se gândească prea mult, ci doar pentru a ne lovi. Eu știu acest lucru și totuși, de fiecare dată, sufăr ca un câine. Deși știu foarte bine că nimeni, niciodată, nu-l va iubi pe fiul meu mai mult decât mine, că nimănui nu-i va păsa niciodată, mai mult decât mie, de tristeţile lui, de suferinţele lui, de rătăcirile lui, deși știu că, indiferent de expediţiile sale prin alte suflete și alte locuinţe, într-un final tot lângă mine va reveni, repet, deși ştiu bine toate astea, nu pot să nu mă frâng, de fiecare dată, înlăuntrul meu, primind această sentinţă. Auzind cum, cu răutate copilărească, făptura zămislită în pântecul meu, mă ameninţă cu ruperea definitivă a cordonului ombilical, optând, la supărare, pentru cel de lângă care, la rându-mi, m-am rupt, după destulă suferinţă. Cu timpul, am învăţat să-mi gestionez mai bine emoţiile și spaimele. Experienţele celor din jur și zicerile din cărţi deștepte m-au făcut mai înţeleaptă, mai stăpână pe mine. Am învăţat câte ceva despre forţa de manipulare a nevinovatelor noastre odrasle. Am reușit să trec și peste oceanul de urăinocentă pe care pruncii noștri sunt gata să-l reverse, fără nici un discernământ, asupra noastră, în urma fiecărui NU cu care cutezăm să-i înfruntăm. În fine, am găsit în mine chiar și tăria de a pune mâna pe o valiză, într-un astfel de moment, și de a începe să îndes în ea, cu mișcări precise, haine, rechizite, laptopuri, adunând tot calmul din lume într-o disperată concluzie maternă: Foarte bine. Du-te la tatăl tău. Îţi va fi mult mai bine. Te va lăsa să stai nelimitatla calculator, în loc de ciorbă vei beacoca-cola, în loc de ardei umpluţi vei fi servit cu chipsuri și popcorn. Nu vei mai fi obligat să citești și să te speli pe dinţi, vei juca jocuri pe calculator până-ţi vei ieși din minţi, iar dezordinea din camera și din viaţa ta vor fi tolerate. Vei putea veni acasă mult după miezul nopţii fără să dai socoteală, iar banii de buzunar vor fi nelimitaţi, căci cine va avea chef să se certe cu tine? Iar dacă vei purta cămăși cu mânecă lungă, vor trece neobservate și înţepăturile de la droguri. În concluzie, lângă tatăl tău vei fi, în sfârșit, un copil fericit. Iar eu, pentru că te iubesc nesfârșit și necondiţionat, nu mă pot opune fericirii tale. Deci, du-te la tatăl tău.Mi-am mușcat buzele până la sânge ca să nu mă apuce plânsul, apoi am făcut stânga-mprejur, urmărindu-i, cu coada ochiului, reacţiile. Fiul meu a rămas descumpănit, în mijlocul camerei. A judecat adânc, punând fericirile și nefericirile lui pe cele două talere ale unei balanţe imaginare.S-a jucat mental, o clipă, îmi place să cred, de-a viitorul său. Apoi a despachetat în liniște și și-a văzut de jocurile lui, alegând tacit să rămână lângă ceamai rea mamă din lume, lângă omul care știe că-l va iubi, întotdeauna, cel mai mult… (Din volumul ,,Insomniile Marinei,,). Pe de altă parte, ar trebui să ne pună pe gânduri vizionarismul Marinei Almăşan, pertinentele ei observaţii, radiografii de natură sociologică şi interculturală, de aceea nu întâmplător revista “Personalităţi în aria interferenţelor internaţionale” i-a dedicat acel număr scriitorului Marina Almăşan, întrucât analizele sale “la rece” a tot ceea ce erodează din interior destinul nostru, în acest concert euro-atlantic al naţiunilor democratice, probează o fină cunoaştere a culturologiei de introspecţie socială şi economică. Repet: să nu uităm că Marina Almăşan a fost şef de promoţie al Academiei de Ştiinţe Economice din Capitală în anii 80 ai secolului trecut, puţini realizatori din mass-media solicitându-i sfaturile în acest domeniu spinos, sensibil privind regândirea şi proiectarea unui destin mai bun pentru români… Iată un text uluitor prin francheţea şi “acupunctura” precisă din spaţiul rănilor sociale: „Când eram copil, de 1 Mai, tata mă suia pe umerii săi, pe atunci atât de tineri, şi ne pierdeam împreună în şuvoiul nesfârşit de pancarte, baloane şi flori, prin care truditorii de atunci ai ţării omagiau Ziua Muncii… Anii au trecut şi peste ei şi peste mine şi peste umerii tatălui meu, dar mai ales peste însemnătatea acelei zile, înroşită în multe din calendarele Planetei…
…Atunci când, cu ceva vreme în urmă, guvernul japonez lua decizia instituirii sâmbetelor libere, revolta locuitorilor Ţării Soarelui Răsare a fost maximă: Cum, adică? În loc să muncim pentru patria noastră, ne vom lăfăi în weekenduri interminabile?… La noi, românii, ar deveni erou naţional iniţiatorul unei legi prin care şi vinerile să devină nelucrătoare! Din păcate, respectul pentru muncă, acel cult al muncii specific altor popoare, dorinţa de a fi activi şi nu pasivi, de a pune umărul şi nu doar de a contempla, s-a pierdut în negura vremurilor de tristă — oare chiar atât de tristă? — amintire. Am devenit pasionaţi de trasul mâţei de coadă, de frecatul mentei, de tăiatul frunzei la câini, de căutarea pretextelor pentru a ne eschiva, de procurarea unor avantaje maxime, muncind cât mai puţin… Lucrul bine făcut devine o himeră, locul îi este luat de atotputernicul las’că se poate şi-aşa!. Banul, ochi al Dracului, a ajuns să ne guverneze pe toţi, cu toate că n-am mişca prea multe degete spre a-l ademeni în mod cinstit în buzunarele noastre. Sindromul perei mălăieţe din gura lui Nătăfleaţă ne domină tacit, ne complacem sub umbrela sa confortabilă, şi, iată, de aceea ţărişoara noastră e atât de departe de ale altora, câmpurile noastre nu seamănă cu ale lor, satele noastre mor, încet-încet, oraşele se îngroapă în mizerie şi nepăsare, limba piere sufocată de graiul altora, mai puternici, iar ţara se umple, treptat, de demagogi care domină deopotrivă colţurile străzilor și ecranele televizoarelor, răsucind pe toate părţile crunta realitate şi propunând soluţii tembele, de care oricum nu ţine nimeni cont… Şi, uite-aşa, 1 Mai devine, din Ziua celor ce muncesc, Ziua celor ce fug de muncă, Ziua celor ce ar fenta-o non-stop, o zi bună de investit în vacanţe, festinuri la margini de pădure şi alte asemenea paranghelii, prilejuri de a sărbători cu amicii, orice altceva, numai muncă nu! Ne bucurăm, aşadar, de un nou 1 Mai, cu speranţa intimă că, din 2 mai, ne va fi mult mai bine şi, dacă se poate, fără să muncim prea mult.,, (Din cartea ,,Insomniile Marinei,,) Cu bucurie observ că sunt pe aceeaşi lungime de undă culturală cu Marina Almăşan atunci când avem repere „omonime” şi cu tristeţe remarc faptul că, de ciumă mai poţi scăpa, dar de anumite „vedete” pe ecranul televizorului, ba! Revista „Personalităţi…”, stimaţi prieteni ai interferenţelor culturale, a fost prezentată chiar la debutul ei de către protagonistul primului număr, cine altul decât favoritul Marinei, actorul Eugen Cristea. Evenimentul se întâmpla pe 27 martie 2013, în emisiunea „Telefonul de la miezul nopţii, ai cărei amfitrioni erau actorul Andrei Duban, secondat de „coşmarul” fotbaliştilor, Vica. Evident că textul social „Păsărica-i la putere”, pe care dorea să-l recite Andrei Duban în direct, a pierdut din nou „premiera” pe ecranele televizoarelor în faţa unei intervenţii telefonice live propuse de Vica, o chestie „moldovineascâ” ori basarabeană spusă de o persoană probând o vulgaritate şi un prost-gust pe care numai Vica le putea aduce pe ecran, în auzul lumii, un text cu un limbaj suburban, plin de jegoşenie şi mârlănie spirituale… Săracul Eugen, care este un rafinat om de cultură, se făcuse mic pe canapeaua studioului de televiziune. Cu acelaşi gen de rezistenţă culturală, oripilată de permanenta murdărire a limbii literare româneşti, de minimalizare a personalităţilor mari din ştiinţe şi arte, care încă trăiesc în România, se luptă şi Marina: ,,Mă întreb, adeseori, în ce fel de ţară trăim? Sunt foarte atentă la ratingurile emisiunilor mele. Firesc. Doar cifrele îmi spun, până la urmă, dacă muncesc cu folos sau nu. Dacă marfa mea este cumpărată de privitori sau poposește direct în lada de gunoi a istoriei. Apoi, fac comparaţii între performanţele obţinute de diferiţii mei invitaţi. De fapt, ai mei și ai Concurenţei, căci suntem în economie de piaţă, nu-i așa? Aceste comparaţii mă aduc, deseori, în pragul disperării. Minunaţii mei oaspeţi — actori uriași, eminenţi medici, iluștri artiști plastici, voci de aur ale muzicii românești — sunt, de multe ori, detronaţi de alde Oana Zăvoranu, Bianca Drăgușanu, Cruduţa, Vica sau alte asemenea lor, care populează vidanjele altor televiziuni. Îmi sun, însă, de fiecare dată, invitaţii, a doua zi, păcălindu-i că au fost mai buni decât concurenţa. Că lumea a optat pentru ei, pentru că îi preţuiește și e curioasă să afle cât mai multe despre ei. Cum ar fi, bunăoară, să-i mărturisesc minunatului chirurg Irinel Popescu că nu a reușit să adune în faţa televizoarelor decât un sfert din cohortele care s-au încolonat să privească pe gaura cheii de la ușa dormitorului celebrei Vica, devoratoarea de fotbaliști? Și nu pot să nu mă gândesc la cotele de audienţă pe care le- aș fi obţinut dacă pe canapeaua roșie, în locul celui mai rapid caricaturist al lumii — POPAS — i-ar fi etalat frumoasele gambe Bianca Drăgușanu? Dar, oare, am eu dreptul să nesocotesc versurile genericului emisiunii mele, pe care tot eu le-am ticluit? „Noi îţi propunem oameni care-au reușit în viaţă/Află-le povestea și din ea învaţă!” Ferească Sfântul să înveţe copiii noștri din astfel de povești!…De fapt, de ce să mă mir, când prinalbia propriului meu divorţ a curs cerneală cât pentru toţi eminenţii scriitori, regizori, inventatori, oameni de cultură, slujitori ai lui Hipocrate, muzicieni etc. din România ultimilorani? Aș fi cedat, cu drag, quadraţii dăruiţi mie de către tabloide, unor inventatori, unor elevi olimpici, unor sportivi de excepţie. Sălășluiesc, printre noi, oameni extraordinari, cu care orice naţie civilizată a lumii s-ar mândri necontenit, iar noi populăm primele pagini ale ziarelor și emisiunile de prime-time cu poveștile de viaţă ale unor nulităţi absolute, sau cu gunoiul răscolit de sub preșul te miri căror persoane publice. Ei, și ce dacă un cutare actor divorţează, după 30 de ani de mariaj? Ei, și ce dacă unpolitician celebru a fost văzut cu o tinerică pe un vârf de munte, fugind de lume? Ei, și ce dacă o vedetă TV a fost surprinsă pe stradă nemachiată? Sau dacă cea mai bună voce a României a rămas, după naștere, cunu-știu-câte kilograme în plus? Oare chiar merită irosite cerneala și eterul pentru asemenea subiecte, când, în jurul nostru, chirurgi eminenţi ne salvează semenii? Când inventatori brilianţi aduc în ţară aurul unor complicate competiţii ale minţii? Când sportivi modești și la locul lor, care reușesc performanţe uluitoare, sunt sortiţi să rămână în umbra aventurilor de-o noapte ale adulaţilorfotbaliști? Departe de ţara lor, românii fac minuni, uluindu-i pe colegii noștri de glob pământesc. Înlăuntrul ţării, valorile adevărate stau pitite îndărătul unor ziduri de modestie și bun-simţ, privind resemnate spre pădurea de uscături ce se înalţă agresiv în jurul lor. Iar eu continui să mă întristez, în fiecare duminică dimineaţă, contemplând ratingurile obţinute de ilustrul invitat al zilei precedente și descoperind în ele dispreţul unei gloate deraiate de la adevăratele noastre valori.” (Din volumul ,,Insomniile Marinei,,)
PAUL POLIDOR