Paul Polidor:,,Lideri în film și litere. Răzbunările istoriei. Imre Nagy (07.06.1896-16.06.1958): Aceia care astăzi mă condamnă, mâine mă vor reabilita.”

REPER: Viktor Orban al Ungariei nu bagă în seamă criticile U.E. după vizitele fulger făcute la Kiev (și întâlnirea cu Președintele Ucrainei, Volodîmîr Zelenski) și Moscova (unde s-a-ntâlnit  cu Președintele Federației Ruse, Vladimir Vladimirovici Putin) motivând faptul că Ungaria este stat suveran și nu a reprezentat în niciun fel U.E., Ungaria deținând până pe 31.12.2024 președinția rotativă a Consiliului.  Întrebarea este: dacă-n 6 zile s-a mișcat așa de rapid, în 6 luni ne putem aștepta la mutări neașteptate din partea lui Viktor Orban în formule cu forță astrală duale (este născut pe 31 mai, adică dual de Gemeni, și în 1963, adică dual de Pești)… ,,Anul” Orban abia începe. (Polidor)

CÂND RUŞII NU-ŢI CER SĂ TRĂDEZI, DAR, TOTUŞI, O FACI : RETRAGEREA TRUPELOR SOVIETICE DIN ROMÂNIA A FOST RĂSPLATA LUI DEJ PENTRU „AFACEREA” IMRE NAGY*!

DATE TEHNICE

TITLUL ORIGINAL: 1956 – „AFACEREA” IMRE NAGY  ( O producţie TVR Cluj pentru TVR 1, MMVI ) GENUL: FILM DOCUMENTAR (Citatele din acest material, care nu fac referire la opera unui anumit autor, reprezintă transcriere de pe banda video)

—————————-

*Studiu din 2008, al cărui titlu, publicat în 2009, a fost preluat şi comentat de către Televiziunea Română în programul revistei „TV MANIA” (2014) fără menţionarea autorului

ARGUMENT. Tratatul de la Varşovia, replică a blocului militar NATO, a produs în rândul opiniei mondiale reacţii diferite, după cum era de aşteptat, de-a lungul câtorva decenii. Deşi Dubček nu voia decât să reformeze socialismul în Cehoslovacia, dându-i o „faţă umană”, conducerea de la Kremlin a simţit „Primăvara de la Praga” ca pe o ameninţare directă la securitatea şi unitatea blocului comunist de dominaţie sovietică. Este un paradox faptul că trupele Tratatului de la Varşovia au intervenit într-un stat care nu voia să părăsească drumul socialismului, o ţară în care, culmea ironiei, au existat „votanţi” ai ideilor   de   sorginte  comunistă  mai  mult decât în alte ţări ale viitorului bloc est-european (cu două decenii înaintea momentului august ’68), după cum afirmă Richard Wagner: ”La sfârşitul conflagraţiei mondiale, societatea civilă din Europa răsăriteană era în mare parte distrusă, destrămată. Primii ani de după război s-au scurs în condiţiile unor profunde confuzii şi tulburări politice pe care comuniştii au ştiut să le exploateze cu abilitate. În virtutea dictatului sovietic minusculele lor partide au participat la guvernare în Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria. Numai în Cehoslovacia Partidul Comunist a avut prin tradiţie adepţi mai numeroşi (subl.n.)

Însă şi acolo preluarea insidioasă a puterii prin înşelăciune, şantaj, ameninţare, alianţe şi falsificări ale rezultatelor în alegeri, mergând până la integrarea forţată a social-democraţilor, s-a petrecut după acelaşi model ca în celelalte ţări est-europene.”(1) Încercăm să prezentăm în acest material câteva reacţii atât ale opiniei publice, cât şi ale unor participanţi la evenimente legate, într-un fel sau altul, de existenţa şi acţiunile Tratatului de la Varşovia, reacţii surprinse în filme documentare sau cărţi, de regulă având autori străini. Chiar dacă mulţi istorici ironizează ori contestă acest gen de comentariu, a apărut deja în Occident o tendinţă de analiză comparatistică a evenimentelor pornind de la materiale filmice documentare sau informaţionale, de ştiri. Renumiţi istorici români, precum Ioan Scurtu, Gheorghe Onişoru, Vladimir Tismăneanu, Florin Constantiniu ş.a. au colaborat la realizarea unor filme documentare prin consultanţă, comentarii etc., ceea ce înseamnă că unii dintre specialiştii români meditează şi la acest gen de introspecţii în analiza unui fenomen, şi nu cred că o fac doar de dragul de-a se vedea pe ecranele televizoarelor. Pe de altă parte, orice istoric înţelept pricepe extraordinara şi uluitoarea penetranţă a evenimentelor în conştiinţa maselor moderne prin mijlocirea televiziunii. Iată de ce vom încerca să desluşim anumite aspecte, situate în aria interferenţelor, pornind, în principal, de la imagini surprinse pe peliculă. În documentarul de mai sus, incluzând şi nişte destăinuiri ale rudelor lui  Imre Nagy, se încearcă întrucâtva o reparaţie morală (din partea noastră), după o jumătate de secol, a ceea ce s-ar putea numi „dubioasa implicare a României în Afacerea Imre Nagy”. Liderul maghiar, „în ciuda presiunilor politice puternice şi a somaţiilor repetate, nici în perioada detenţiei nu şi-a schimbat convingerile despre Revoluţia Maghiară. După 15 luni de închisoare, în  care  este  audiat  de nenumărate ori, între 9 şi 15 iunie 1958 este judecat într-un proces cu uşile închise, fiind, în cele din urmă, condamnat la moarte. Sentinţa se execută chiar în ziua următoare, iar cadavrul este îngropat în curtea închisorii.”(2) Care sunt „călăii” nevăzuţi în această poveste despre libertate şi moarte eroică? Cum s-a putut ajunge la un asemenea deznodământ? Este doar Hruşciov vinovat? Poate că, dacă s-ar fi unit împotriva lui Hruşciov, lucru puţin probabil, sau dacă l-ar fi convins să umble la „nuanţele” condamnării, liderii ţărilor socialiste l-ar fi putut salva pe Imre Nagy, împotriva căruia se declanşează „vânătoarea de vrăjitoare”, un adevărat complot cu substrat terorist. Din păcate, nu poţi avea încredere niciodată într-o oală sub presiune: de fiecare dată este pe punctul să se reverse, să explodeze. Cam aşa ceva s-a întâmplat şi cu revolta ungurească: liniştea din ţările vecine începea să se clatine, şefii erau pe punctul să-şi scape popoarele din mână. Singura soluţie este legată de luarea unor măsuri preventive, de  protecţie. Dar soluţia care n-a dat greş niciodată în istorie a fost exterminarea adversarului: ”Hruşciov, liderul absolut al blocului comunist, e încă nehotărât. Înainte de luarea hotărârii finale, doreşte să se consulte cu şefii de stat din ţările vecine, spune istoricul Mihai Retegan. În două zile face un tur de forţă: la Brest se întâlneşte cu Gomulka, la Bucureşti cu Dej şi cu liderul cehoslovac Antonín Novotný,   iar   la   Sofia cu Jivkov. Hruşciov îi întreabă ce e de făcut cu Imre Nagy. Răspunsul este unanim: Răstigneşte-l !”(3) Nu există obiecţii nici din partea lui Tito, marele excomunicat din lumea socialistă. Precum revoluţia poporului său, se pare că şi osemintele lui Imre Nagy au avut un destin tragic dacă la 24 februarie 1961 „colindă” alături de rămăşiţele altor revoluţionari printr-o zonă ciudată, împrejmuită de pădure, pe unde nu trecea ţipenie de om: ”Într-o după-masă, îşi aminteşte  Katalin   Jánosi, nepoata lui Imre Nagy, biata maică-mea a plecat undeva şi ulterior am aflat că se dusese la cimitir să dea de urma mormântului, dar n-a reuşit. Abia după 1989 am aflat unde-l îngropaseră.”(4)   Probabil   că   vestea   execuţiei   lui  Imre Nagy  a agitat spiritele în rândul opiniei publice, însă era prea târziu. Opinia publică dă vina integral pe Hruşciov fără să fi făcut nimic în prealabil pentru a stopa dezastrul.  Marile puteri nu s-au implicat, era o problemă internă a lagărului socialist cu şeful căruia „bătuseră palma” la finalul războiului pentru zonele proprii de acţiune. Hruşciov nu era Stalin, dar era noul şef al lagărului, şi sovietic până-n măduva oaselor, aşa că replica lui este dură şi nu lasă loc de comentarii: ”Nimeni, nici măcar Imre Nagy nu dezertează din rândul comuniştilor,   nimeni   nu întoarce spatele Uniunii Sovietice!”(5)  Valter Roman, care a încercat să domolească „înfierbântarea” lui Imre Nagy în timpul revoltei din octombrie 1956 (îşi aminteşte fiul lui, Petre, prim-ministru imediat după Revoluţia Română din 1989), a fost şocat de cruda execuţie a liderului maghiar. Pentru Valter Roman, o dată ce s-a putut întâmpla o netrebnicie de acest gen, orice conţinut umanist al ideii comuniste dispare. Dar unde este personajul care tace şi face? Dej nu comentează nimic vizavi de moartea liderului maghiar. „El are socotelile lui”(6). Este de înţeles duplicitatea lui Dej în acest context, poate avea circumstanţe atenuante? Politologul Vladimir Tismăneanu spune că „mai degrabă e vorba de lipsă de onoare. Cine aştepta din partea lui Gheorghiu-Dej onoare? El era un soldat al unei cauze, i s-a cerut să facă acest lucru, l-a făcut. Corect ar trebui spus, a fost un complice la deţinerea forţată, abuzivă, samavolnică a lui Imre Nagy şi a guvernului său (subl.n.)”(7) După „muncă”(asta însemnând, de regulă, pentru oamenii politici simpla exercitare a puterii, crimele etc.) vine şi distracţia: aniversarea revoluţiei socialiste la Moscova cu vodcă, urări de felicitare, caviar şi acceptarea complotului. Liderii ţărilor socialiste ar trebui să fie acolo. „Dej dezertează, spune istoricul Mihai Retegan. Îi trimite pe Chivu Stoica şi Bodnăraş. Ei reprezintă România, nu şeful partidului, cum era cutuma./…/ Ei bine, Hruşciov transmitea, prin intermediul celor doi, la Bucureşti, că Uniunea Sovietică este dispusă să discute statutul trupelor sovietice dislocate în România.”(8) Cu câteva zile înainte de execuţia lui Imre Nagy,  „Iuda” îşi primeşte răsplata: sovieticii îşi retrag soldaţii din România. ”Afacerea Nagy se încheie aici. S-a dovedit profitabilă pentru toţi partenerii.”(9) Profitabilă a fost noua imagine în faţa Kremlinului, pe care Dej şi-a construit-o cu bună ştiinţă, aşa cum afirmă şi Victor Frunză: ”Când după reprimarea revoluţiei de către tancurile ruseşti, Imre Nagy se refugie în România pentru a se salva de represalii, capturarea lui n-a mai fost o problemă. Nu încape nici o îndoială că operaţiunea nu s-ar fi putut întreprinde cu succes, iar Nagy ar fi trăit şi astăzi bine mersi, undeva prin vest, dacă n-ar fi existat concursul conducerii supreme a P.M.R. şi personal al primului secretar al comitetului central, care îşi agonisea astfel un capital de preţ, în locul celui spulberat. Dej s-a asigurat astfel de recunoaşterea din nou a Kremlinului, un fel de al doilea botez internaţionalist. Recunoaşterea legitimităţii sale la cârma P.M.R. şi a României a fost desigur pentru el o mare victorie. Avea însă garanţia că viitorul nu urma să-i ofere noi surprize în această direcţie?”(10) Despre viclenia lui Dej în acest context aminteşte şi istoricul Ştefan Lache atunci când citează din Dumitru Popescu, politrucul şef, zis şi „Dumnezeu”. În opinia noastră Dumitru Popescu este mai vinovat decât şeful căruia îi ridica osanale slugarnic. Ceauşescu era măcar paranoic, dar Popescu o făcea conştient. El merita să fie împuşcat în decembrie 1989, nu Ceauşescu. ”Hruşciov, zice memorialistul Popescu, şi-a dat seama, încetul cu încetul, că dâmboviţeanul (Gheorghiu-Dej) nu era mai puţin viclean decât el. Îl convinsese să-şi retragă trupele din România, folosise evenimentele din Ungaria ca să oprească destalinizarea, în 1958 îi spusese că a curăţat partidul de revizionişti, şi în realitate îi pusese cu botul pe labe pe hruşcioviştii români, după care n-a mai acceptat să însămânţeze porumbul în pătrat, provocând o rană nevindecabilă în orgoliul ţăranului de la Kremlin. Ar fi vrut să-l răstoarne pe Dej imediat după declaraţia de independenţă a P.C.R. din aprilie 1964, dar n-a mai avut timp/…/”(11) El însuşi va pierde puterea pe 14 noiembrie 1964. Urma „epoca” Brejnev. Astfel, Hruşciov nu este singurul care a avut pe conştiinţă uciderea mişelească a lui Nagy. Ca să nu mai vorbim de Jivkov, Gomulka, Novotný, János Kádár, chiar Tito. Profetice au rămas vorbelele lui Imre Nagy: ”Aceia care astăzi mă condamnă, mâine mă vor reabilita.”(12) Dumnezeu a vrut ca, în 1989, înainte de propria moarte, „călăul” János Kádár să-şi reabiliteze victima. Deşi pot reînvia ca „formulă” pentru Asia Centrală, trupele Tratatului de la Varşovia nu mai există. Memoria lui Imre Nagy, da.

NOTE

(1) Richard Wagner, Popoare în derivă. Europa de Est la răscruce de epoci, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994, p.35

(2) 1956 – „AFACEREA” IMRE NAGY – film documentar

(O producţie TVR Cluj pentru TVR 1, MMVI )

(3) Ibidem (din interviul cu istoricul Mihai Retegan)

(4) Ibidem

(5) Ibidem

(6) Ibidem

(7) Ibidem

(8) Ibidem

(9) Ibidem

(10)Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p.423

(11)  Ştefan Lache, România în relaţiile internaţionale. 1939-2006, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p.264-265

(12) 1956 – „AFACEREA” IMRE NAGY – film documentar

(O producţie TVR Cluj pentru TVR 1), MMVI