Paul Polidor: Seria ,,Lideri în film”. 17.07.1944-17.07.2024=80 de ani de la declicul pentru finalizarea Hârtiei Murdare (naughty paper) din Acordul Procentelor. Sufletul Românilor vândut ca la piață… Churchill:,,Hai să ardem hârtia!”/ Stalin:,,Nu, păstreaz-o tu.”

Publicat în 2009 cu titlul:”A FOST CHURCHILL GROPARUL ROMÂNIEI  ÎN ANII 1940?”(Citatele din acest material, care nu fac referire la opera unui anumit autor, reprezintă transcriere de pe banda video). Republicat în 2015 cu titlul: ,,CHURCHILL şi ŞERVEŢELUL MALEFIC sau ROMÂNIA VÂNDUTĂ CA LA PIAŢĂ(1944)” în volumul: ORA DE ISTORIE, semnat Polidor Sommer.

New Post NGO:17.07.2024. Fragment din studiul menționat mai sus.

La treizeci de ani de la terminarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, într-unul din cele mai interesante documentare realizate de britanici (deşi producătorul, după nume, pare a fi evreu) se fac nişte afirmaţii care nu concordă întru totul cu adevărul. Sigur că au fost şi britanici care, ca în acest caz, au pus punctul pe rană, dar au exprimat nişte păreri subiective, întrucât n-au fost în pielea celor care au pierdut războiul sau în pielea noastră, a celor căzuţi sub cizma rusească: ”E adevărat că Uniunea Sovietică s-a dezvoltat puternic după război./…/ Evident, principiile democraţiei n-au prea avut de câştigat, dar ăsta e, inevitabil, rezultatul sistemului sovietic. Însă o mare parte a lumii se bucură de oarecare libertate, mai ales în ceea ce priveşte treburile interne. Sigur, asta nu înseamnă că tot ce nu e comunist e perfect. Consecinţele războiului au fost suportate mai ales de ţările est-uropene: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România etc. (chiar dacă România în acest context stă lângă… „etcetera”, este printre foarte puţinele declaraţii britanice de acest gen în cincizeci de ani! –subl.n.).

Aceste popoare sperau că războiul le va elibera de tirania nazistă (cu România, însă, a fost o situaţie mai „specială”; de altfel, Churchill nici nu ezită la un moment dat să ne numească „foşti inamici”, lucru, dacă stăm să ne gândim, perfect adevărat – n.n. ). La sfârşitul războiului s-au trezit parte din blocul comunist, care era, însă, mult mai puţin sinistru decât cel nazist (îi era uşor să vorbească, pentru că cetăţenii britanici după război au dus o viaţă total diferită de români, unguri, cehoslovaci, polonezi, bulgari sau est-germani, diferenţele dintre nivelul de trai în cele două sisteme fiind enorme!). Asta  a  fost  una  din  realizările  celui de-Al Doilea Război Mondial: o tiranie mai puţin cumplită a luat locul uneia îngrozitoare. Dar aceasta nu era libertatea la care speraseră naţiunile respective şi pentru care noi am luptat.”(1) Mă rog, cam siropos, dar asta e! Ar trebui să facem diferenţa oare între poporul englez şi Churchill? Cred că nu. Mai ales că s-au făcut afirmaţii conform cărora liderul britanic nu putea să acţioneze de unul singur, că exista opinie publică, Parlament etc.

Înainte de toate exista interesul strategic: cu ce te alegi, adică,  dintr-un  context  militar şi  politic  în care anglo-americanii te-au abandonat, după cum sugerează istoricul Gheorghe Onişoru: ”Instaurarea guvernului Petru Groza s-a produs prin încălcarea uzanţelor internaţionale şi a prevederilor constituţionale interne. Este unul din cazurile-test care au demonstrat linia politicii pe care Uniunea Sovietică avea să o urmeze după încheierea războiului. Singurul beneficiu pentru România a fost transferul administrativ al nordului Transilvaniei către noul guvern, la 9 martie 1945. Reacţia anglo-americană a fost palidă. Roosevelt era grav bolnav, iar Churchill era legat la mâini de acordul procentual semnat cu Stalin, pe care el îl pusese deja în aplicare în Grecia.”(2) În acelaşi context voi da curs unei opinii a lui Neagu Djuvara. Eu cred că Churchill şi Roosevelt nu numai că nu doreau un conflict armat cu Stalin (în primul rând că, în acel moment, nu-i puteau ţine piept sovieticului; nu-i spun rus, că n-a fost rus!), dar nici nu aveau ce să-i dea  la schimb: americanii nu erau deloc interesaţi de România, iar britanicii voiau Mediterana: „cheia” era Grecia, nu ţara noastră! Iar lucrul cel mai grav este că, deşi „se dădeau cocoşi”, le era teamă de Stalin. În stilul său inconfundabil, Neagu Djuvara încearcă să ne convingă de părerea sa: „Îmi veţi spune: ne-au vândut anglo-americanii la Ialta, de ce nu ne-au apărat? Aici trebuie să vă prezint un punct de vedere oarecum deosebit de ceea ce se vehiculează în presă şi în literatura politică de ani de zile: să nu uităm că, în democraţiile mari din Apus, cum sunt SUA, Marea Britanie, Franţa, nu conduce un dictator, nici chiar un guvern cu putere absolută./…/ În 1945 ideea de a începe un război împotriva fostului tău aliat, chiar dacă acesta comite abuzuri în Europa, nici nu putea să treacă prin gând unui englez sau unui american după cinci ani de război în Europa, Africa şi Extremul Orient. Pe de altă parte, occidentalii credeau că semnaseră la Ialta un acord pentru organizarea de alegeri libere. Chiar dacă aceste alegeri, care au avut loc la noi în 1946, au fost falsificate, ei nu puteau găsi aici un motiv pentru declanşarea războiului.”(3) Personal, cred că aliaţii occidentali „pozau” în această figură de apărători ai democraţiei. Au ştiut tot timpul ce va face Stalin şi, ce este mai grav, au ştiut cu câţiva ani înainte de 4 februarie 1945. Există o vorbă: ”Corb la corb nu-şi scoate ochii.” De altfel, istoricul Ştefan Lache afirmă că americanii au acceptat „târgul” britanico-sovietic: ”În zilele de 4-11 februarie 1945 a avut loc Conferinţa la nivel înalt de la Ialta (Crimeea) a celor trei mari – Stalin, Roosevelt şi Churchill. O opinie larg răspândită susţine că această reuniune a însemnat o împărţire a lumii în sfere de influenţă. De fapt, Acordul de procentaj, cunoscut parţial de americani, a fost acceptat în mod tacit şi s-a adoptat Declaraţia privind Europa eliberată.”(4) Dar ce s-a întâmplat cu aproximativ patru luni înainte la Moscova? De ce Stalin s-a întâlnit doar cu liderul britanic, fără Roosevelt?… „În timpul vizitei sale la Moscova din 9-18 octombrie 1944, scrie Ştefan Lache, Churchill a convenit cu Stalin, prin aşa-numita hârtie murdară (naughty paper) – cum a caracterizat-o premierul britanic – delimitarea prin procente a sferelor de interese în Sud-Estul Europei./…/ Spre deosebire de opinia istoricilor români privind acordul de procentaj, există interpretarea unor istorici ruşi, care susţin că la întrevederea Stalin-Churchill, din 9 octombrie 1944, nu s-ar fi făcut o departajare procentuală a sferelor de influenţă postbelice, considerând că atunci ar fi fost vorba mai ales despre obligaţiile concrete anglo-sovietice în condiţiile continuării războiului. Asupra reglementării finale a situaţiei din centrul şi sud-estul Europei, marile puteri urmau să convină la încheierea operaţiilor militare, fapt realizat ulterior, în vara anului 1945, la Conferinţa de la Potsdam.”(5) Vizavi de opiniile istoricilor ruşi avem, totuşi, nişte îndoieli, pentru că pot fi lipsite de obiectivitate, mai ales când vine vorba de România. Sângele românilor (şi el destul de amestecat în ultimele secole ale celui de-al doilea mileniu şi cu un rezultat în final prost, după opinia noastră) şi cel al sovieticilor (campion al amestecărilor) nu vor avea o punte ,,consanguină” nici peste o mie de ani (exceptând, poate, linia creştinismului ortodox), de aceea orice afirmaţie a unui istoric, politician sau om de ştiinţă sovietic şi chiar rus o privesc şi analizez cu o doză de neîncredere.   Deşi admir literatura şi cultura rusă de peste patru decenii (când am început învăţarea limbii ruse la şcoală), când vine vorba de relaţiile României cu ,,ursul” de la Răsărit sunt extrem de precaut în analize. Dacă la acest aspect se adaugă şi faptul că Churchill ne-a considerat tot timpul (şi ca să-şi dea importanţă în faţa lui Stalin!) ,,mărunţişuri” pe scena istoriei, rezervele mele sunt întemeiate. Dar mai bine să-l ascultăm pe ,,maestrul complotului”, Churchill, moment şocant prezentat în cartea sa de Ghiţă Ionescu, ediţia în limba română: ”La începutul lui octombrie 1944, Churchill şi Eden s-au dus la Moscova pentru o nouă serie de discuţii cu ruşii privind războiul./…/ Ce s-a întâmplat a fost în detaliu relatat de Winston Churchill. În volumul al 6-lea al memoriilor sale, intitulat Triumf şi tragedie, el îşi aminteşte cum, datorită neliniştii sale cu privire la situaţia din Grecia, i-a sugerat lui Stalin (subl.n.) lărgirea şi chiar întărirea înţelegerii asupra sferelor de influenţă din iunie 1944 (subl.n.). Nimeni nu poate descrie mai bine decât însuşi Sir Winston noul angajament la care s-a ajuns cu Stalin: Momentul era propice pentru a face afacerea, aşa că am spus „hai să reglementăm afacerile noastre din Balcani. Armatele dumneavoastră  sunt în România şi Bulgaria. Noi avem acolo interese, misiuni  şi  agenţi.  Hai  să  nu  intrăm în conflict pentru mărunţişuri (subl.n).   În   ce  priveşte  Anglia şi Rusia, ce aţi zice să aveţi 90%  preponderenţă în România, iar  noi  90%, să  zicem, în Grecia  şi să convenim la 50%  şi 50%  în  privinţa  Iugoslaviei?”   În  timp  ce  acest  lucru se traducea, am scris pe o jumătate de coală de hârtie:

România:

Rusia…………………90%

Ceilalţi………………10%

 

Grecia:

Marea Britanie (în înţelegere cu SUA)………………….90%

Rusia…………………………………………………………………10%

 

Iugoslavia……………………………………………………..50-50%

Ungaria………………………………………………………..50-50%

 

Bulgaria:

Rusia…………………………………………………………………75%

Ceilalţi………………………………………………………………25%

I-am  întins  această  hârtie  peste  masă lui Stalin care auzise între timp traducerea.  A urmat  o mică pauză.  Apoi el  şi-a  luat  creionul  albastru şi a făcut  un mare semn de bifare pe ea, după care ne-a dat-o înapoi. Totul se aranjase doar în timpul cerut de redactarea notiţei.

În cazul României, efectul imediat al acestui aranjament s-a tradus într-un control din partea armatei sovietice mai dur şi mai strict decât fusese până atunci.”(6) Acelaşi context îl „întâlnim” şi în relevarea unor afirmaţii dure, dar previzibile, pe care le-au făcut Eden şi Churchill în acea perioadă sumbră pentru istoria României. Asta pentru că, având nevoie de sprijinul sovietic pe frontul de Est, americanii şi britanicii le-au dat de înţeles acestora că vor avea prioritate în soluţionarea problemelor aflate în dispută cu România. Încă din martie 1943 Anthony Eden, ministrul de externe britanic, declara că politica lor faţă de România este subordonată relaţiilor cu U.R.S.S. şi de aceea nu vor întreprinde nici o acţiune fără deplina cunoştinţă şi consimţământul ruşilor. La 5 mai 1944, tot Eden, după ce-i făcuse instructajul Churchill, propune ambasadorului sovietic la Londra ca U.R.S.S. să aibă principala responsabilitate în problemele româneşti, iar Marea Britanie în cele greceşti. Şi după semnarea Convenţiei de armistiţiu cu România la 12 septembrie 1944 s-a procedat identic: la 9 octombrie 1944 Winston Churchill îi propune (subl.n.) lui Stalin monstruosul acord de procentaj fără ca cineva din conducerea de la Bucureşti să fie informat.”(7) Aşa că, măcar din acest punct de vedere, Churchill nu poate fi nevinovat precum Albă-ca-Zăpada. E uşor să-ţi arăţi apoi neputinţa după ce vinzi la propriu hoardelor slave ţări şi popoare ca pe nişte sclavi. Ce este un sclav? Cel care nu are nici un cuvânt de spus. Sau nu-i aşa?… S-a uitat vreo mare putere occidentală la protestele ungurilor, cehoslovacilor sau polonezilor până prin 1980? Din câte mi-aduc aminte, nu. Este de blamat poporul român pentru că şi-a acceptat soarta prea uşor? Din marile democraţii occidentale a existat cumva vreo voce care să-l fi condamnat, pentru această înţelegere criminală, pe Churchill? În baza acestei afaceri sinistre, guvernele de la Londra (cu precădere) şi Washington au lăsat mână liberă ruşilor, reprezentanţii celor două mari puteri neimplicându-se deloc în activităţile Comisiei aliate de Control. Mai mult, i s-a cerut să nu depună prea mult zel şi să lase mareşalului Malinovski autoritate deplină în conducerea României. De altfel, Winston Churchill a şi declarat la 7 noiembrie 1944: Atâta timp cât ruşii ne lasă mână liberă în Grecia, nu putem face mai mult decât să fim spectatori la ceea ce se întâmplă în România.”(8)

Teama lui Churchill în faţa lui Stalin, de pe urma căreia cea mai grasă pradă pentru Uniunea Sovietică a fost România, s-a manifestat într-un mod ciudat. Există într-un film documentar (9) despre Yalta nişte afirmaţii uluitoare în acest sens. În 1943, când balanţa războiului s-a dovedit, în sfârşit, a se înclina în favoarea aliaţilor, Churchill a început să se gândească la poziţia Angliei în calculele postbelice. Ei, era cam târziu, georgianul Djugaşvili lucra la hărţi de cel puţin doi ani. Atunci când a sosit la conferinţa din Iran în 1943, „Churchill îşi pierduse vocea din cauza laringitei.”(10) În parte această afecţiune îi fusese provocată, se pare, de refuzul lui Roosevelt de a discuta cu liderul britanic o abordare comună vizavi de Stalin. „Divergenţele politice fundamentale dintre Churchill şi Roosevelt au devenit evidente în Teheran. Acum Churchill înţelegea că Roosevelt îl considera pe Stalin o persoană mai importantă în negocieri.”(11) Americanul,  fiind  o  structură  preponderent  flegmatică (Vărsător, născut în aceeaşi zi cu Caragiale)  îl  ironiza  pe  englez. ”Stalin a crezut la început că era o înţelegere între cei doi aliaţi capitalişti ca să-l prindă cu garda jos. Dar Stalin a înţeles curând că erau dezbinaţi şi era pregătit să profite de asta.”(12) Djugaşvili, genetic, dispunea de o diabolică şiretenie asiatică (mie mi s-a părut tot timpul că seamănă cu un motan cotoşman – n.n.) şi l-a lăsat pe englez să fiarbă în suc propriu, să se agite, să vină în final şi să-i „mănânce din palmă” : ”Churchill avea o latură aproape naivă. Nu se putea proiecta în mintea cuiva ca Stalin. Mi s-a părut o chestie tristă faptul că el se considera prieten cu Stalin, iar Stalin râdea de el.”(13) Şi iată-l pe marele Churchill într-o confesiune dărâmătoare: ”Pentru prima dată, am înţeles la Teheran ce naţiune mică suntem. Stăteam alături de marele urs rus, cu labele întinse, şi de marele bizon american. Iar eu eram bietul măgăruş englez, singurul care ştia drumul spre casă.”(14)  Asta se-ntâmpla în noiembrie 1943. Dar după vreo jumătate de an? „Armata Roşie şi-a lansat marea ofensivă în iunie 1944, la câteva săptămâni  după debarcarea Aliaţilor în Normandia./…/ Nimeni nu se aştepta ca ofensivele ruşilor să fie atât de rapide şi victorioase. Churchill a văzut cum Armata Roşie traversează Europa şi era mai bine să-şi pună la punct acordurile politice înainte ca  ruşii  să controleze totul.

Liderii occidentali se aflau într-un moment critic. Cum să-l menţină pe Stalin ca aliat şi, în acelaşi timp, să-l împiedice să ia controlul asupra Europei de Est?”(15) Simplu: renunţi la ceva, un flecuşteţ, România. „Pe 17 iulie 1944 Roosevelt i-a trimis o telegramă urgentă lui Stalin, în care îi cerea să se întâlnească.”(16) Era momentul de glorie al caucazianului: ”Stalin l-a refuzat. Momentul îi era favorabil. Ruşii nu aveau nimic de câştigat din această întâlnire. Disperat, Churchill a fost de acord să facă un compromis. În locul unei întâlniri oficiale între cei trei mari preşedinţi, avea să se ducă la Moscova singur.”(17) Stalin era de neatins: ”Acesta e celebrul acord al procentelor./…/ Stalin şi-a marcat acordul cu un semn. Churchill a comentat: Am putea fi consideraţi cinici că am hotărât soarta a milioane de oameni atât de neconvenţional.

Hai să ardem hârtia. Nu, a spus Stalin. Păstreaz-o tu.

Roosevelt a fost de acord. Nu a contestat înţelegerile. A cerut doar: Pentru Dumnezeu, nu le spuneţi oamenilor despre ele. Nu folosiţi expresia: sfere de influenţă!”(18)