Paul Polidor:,,Lideri în film și litere: Richard Nixon or Tricky Dicky”(from Polidor’s Books, 2014: Lideri în film: curs opțional de jurnalism vizual și psihosociologie politică / Considerații de Dr.Elena Armenescu, Dr.Dona Tudor, Corneliu Vlad, Dr.Dumitru Balan)

 

REPER:„NIXON”(1995)

Genul: film artistic

În rolul titular: ANTHONY HOPKINS

Directed by OLIVER STONE

Produced by DAN HALSTED

ERIC HAMBURG

OLIVER STONE

Written by STEPHEN J.RIVELE

CHRISTOPHER WILKINSON

OLIVER STONE

Starring      ANTHONY HOPKINS

JOAN ALLEN

PAUL SORVINO

BOB HOSKINS

POWERS BOOTHE

LARRY HAGMAN

ED HARRIS

PARTEA A DOUA, ÎN CARE…

când cei care conduc lumea cu adevărat nu vor ca adevărul dureros, cel deranjant, să pătrundă în cărţile de istorie contemporană, „închid ochii” la filmul artistic, ficţiunea fiind întotdeauna o poartă de scăpare în acest sens (vezi o parte din filmele artistice declarate oficial ca aparţinând genului Science-Fiction…). Aşa s-a întâmplat şi cu „Nixon”: când vrei să înţelegi dedesubturile şi cruzimile actelor politice sau de altă natură, vizionează un film de Oliver Stone !

Faţă de fraţii Kennedy, chipul lui Nixon era la polul opus: grav, crispat, plin de angoase, văzute şi nevăzute. Cu doi dandy în faţa lui, nu avea nicio şansă de a deveni preşedinte decât prin moartea celor doi, lucru care s-a şi întâmplat: cea naturală nu putea surveni, întrucât ambii erau foarte tineri, prin urmare doar asasinatul îl putea „salva” pe Nixon. Filmul artistic surprinde într-un mod unic această dramă: să-ţi clădeşti fericirea pe moartea adversarului, dar nu numai. Dacă te naşti într-o familie săracă şi ai un frate mai mare care a devenit favoritul părinţilor la finanţarea unei cariere de viitor, n-ai de ales decât să aştepţi moartea fratelui, un „cadou” pe care Nixon l-a primit devreme, moment optim pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept. De fapt, a fost un dublu „cadou”: timorat  de duritatea propriului tată, şi moartea acestuia i-a netezit drumul către victorie.

Nixon, însă,a „purtat sâmbetele”familiei Kennedy, în primul rând, pentru alegerile din 1960, când JFK, cu o campanie extrem de abilă, concepută de fratele său Bobby, l-a învins pe vicepreşedinte cu o diferenţă de doar 0,3 %, deci destul de suspect dacă ne gândim şi la „ajutoarele speciale” pe care le-a folosit (Joe Kennedy a fost sprijinit în mod concret de Mafie)… Oricum, în film se vede că Nixon consideră că a fost furat pe faţă, iar Kennedy a venit la putere cu o imensă fraudă pe conştiinţă. Dar Nixon nu era, nici el, Albă-ca-Zăpada („Dick Nixon să spună: Îmi pare rău! Niciodată! I-ar cădea armura.”)  Pentru că şi-a dorit de tânăr să fie „cineva”, maniera lui de-a se comporta avea legături clare cu felul de a fi, de regulă, al politicianului…

Născut în la 9 ianuarie 1913 într-o familie modestă, Richard Nixon şi-a dorit cu ardoare să devină avocat,  într-un final a reuşit, ca, de altfel, marele său înaintaş, Abraham Lincoln.

După 30 de ani a devenit reprezentant, apoi senator, în principal datorită victoriei de după războia Partidului Republican, care a atacat politica preşedintelui Roosevelt. Unii comentatori consideră că, datorită candidaturii sale în calitate de veteran de război, victoriile lui împotriva unor candidaţi precum Jerry Voorhis ori Helen Douglas arătau, de fapt, că politica de viitor a lui Nixon va fi guvernată de război.

Parafrazând titlul acestui articol, a existat şi un război al poreclelor, care l-a urmărit toată viaţa: „Datorită campaniei necruţătoare împotriva adversarului său din partea democraţilor, Helen Galahan Douglas (pe care a poreclit-o „Pink Lady”, Doamna Roz), a fost la rându-i poreclit „Tricky Dicky”(Dick cel Şmecher), poreclă de care nu a reuşit să scape niciodată cu adevărat”(1), întrucât toate ascunzişurile şi vicleniile politicilor sale au stat sub această „cupolă” definitorie.

„El n-a avut oponenţi, ci duşmani”, în 1946 începându-şi cariera de om politic prin atacarea vehementă a activităţilor subversive, interogând tot felul de personaje, de la lideri de sindicate, veterani ai războiului civil spaniol până la vedete hollywood-iene.

Adevărata celebritate, însă, i-a sosit o dată cu atacarea lui Alger Hiss, moment inclus şi în scenariul filmului artistic: ”Arhitectul Naţiunilor Unite, prietenul intim al lui Roosevelt şi al lui Oliver Wendel Holmes, Hiss a fost un diplomat acuzat de ziaristul Whittaker Chambers că ar fi transmis informaţii secrete Uniunii Sovietice.” Se pare că Nixon, în cârdăşie cu Hoover, extrem de abili şi vicleni, i-a întins „o cursă” lui Hiss pentru a-l da la o parte, discreditându-i metodelede  a face politică. Într-un final acest caz, care l-a propulsat în atenţia americanilor votanţi într-un mod aproape neverosimil, „a fost decis de un fabricant de maşini de scris şi filmul a fost găsit într-un dovleac.” Amuzant este faptul că, după două procese mediatizate, Hiss a fost condamnat pentru sperjur, şi nu pentru spionaj („Misterele Parisului” în America…). În acest moment de ascensiune a carierei sale politice, Nixon reprezenta pentru conservatori un erou, un patriot, dar pentru foste prime doamne ale Statelor Unite, precum Eleanor Roosevelt, „era un neruşinat care ieşea în faţă”, ceea ce, parţial, era adevărat, întrucât cei născuţi în prima decadă a lunii ianuarie, precum Nixon, au această tendinţă, iar efectele în istorie n-au fost prea îmbucurătoare, dacă ar fi să ne amintim doar de Rasputin sau Elena Ceauşescu.

Richard Nixon n-a pierdut ocazia să-şi câştige în continuare capital politic atunci când „i-a dojenit cu asprime pe Truman, pe Acheson şi Partidul Democrat că au pierdut China în 1949 şi pentru politica slabă care a dus la războiul din Coreea.” El nu ezita să ameninţe în discursurile sale, care „deşi mai subtile decât ale aliatului său republican, Joe McCarthy, erau la fel de agresive”: „Vă promit să dau în vileag pe cei care au vândut ţara!” A perorat şi a acuzat anumiţi lideri de trădare naţională, de pierdere a influenţei americane în lume, afirmaţii care criticau următoarele probleme apărute:

a/-rezultatul direct al unor controversate decizii ale lui Truman a fost că, din nefericire, China a luat-o pe calea comunismului;

b/- trădarea cuiva a dus la „vânzarea” planurilor de realizare a bombei atomice către Uniunea Sovietică, „un exemplu de stat slav totalitar.”;

c/- pierderea războiului în Coreea era un dezastru pentru liderii momentului etc.

Iată că în aceste vremuri de fierbere, condus  de „pasiuni ce păreau mai mult personale decât politice”, Nixon reuşeşte în 1952 să devină pentru Eisenhower candidatul la vice-preşedinţie. Este o perioadă fierbinte, cu momente inspirate (discuţia cu Hruşciov) sau contondente (a fost atacat cu pietre de oamenii furioşi în Venezuela), perioadă de glorie terminată brusc după un deceniu, în 1960 şi 1962, atunci când a candidat împotriva lui Kennedy, respectiv, Pat Brown, iar jurnalele de ştiri ale vremii conchideau că „astfel se încheie o măreaţă poveste politică americană. Acum, că a plecat, nu va mai fi niciodată în politică.” Se înşelau amarnic: să nu te pui cu catârul din zodia Capricornului, care vrea să revină cu orice preţ pe scena politică (a se vedea cazul Mao Tzedun şi Revoluţia sa Culturală). Dacă unii se amuzau că „zâmbetul şi faţa lui Nixon nu sunt niciodată în acelaşi timp, în acelaşi loc”, alţii îl considerau pe Nixonun neînţeles. Faţă de fraţii Kennedy, care aveau o platformă financiară de temut, (cea a tatălui, Joe), el venea dintr-un loc unde se muncea pe brânci în mod cinstit şi nu se înmulţeau dolarii ca la maşina de tipărit bancnote. La un cocktail, Kissinger întreabă:”dacă un Rockfeller nu poate ajunge preşedinte, la ce mai e bună democraţia?, iar Nixon răspunde:”E bună, pentru că şi fiul unui băcan poate ajunge preşedinte.”

În 1962, Nixon pierde din nou în ringul politic, luptând împotriva guvernatorului de atunci, Edmund G.Brown, care, însă, beneficiase de sprijinul preşedintelui Kennedy. Nu mai scăpa de coşmarul acestei familii blestemate, împotriva căreia luptase şi cu doi ani în urmă, în bătălia zadarnică pentru preşedinţie. Totul se ducea de râpă, revenirea lui în politică fiind considerată de analiştii momentului realmente un dezastru. Înfrângerea nouă, din 1962, o punea pe seama conjuncturii politico-militare de atunci: „Afurisita criză a rachetelor a unit ţara alături de Kennedy şi el l-a susţinut pe Brown!” Parcă aşteptându-se la riposte verbale, se uită la Buddy, soţia lui, exprimând ceea ce mulţi alegători, în tâmpenia lor, nu pricep: ”Înainte de a sărbători iar înfrângerea mea, nu uita că oamenii votează din frică, nu din dragoste!”

Nixon ştia că n-are carisma „trupei” Kennedy, însă el deschisese fronturi noi de adversitate, chiar împotriva propriei neveste, care îi reproşa în aceste momente de tristeţe: ”Întotdeauna am stat alături de tine. Am lucrat la campania ta când eram însărcinată. Când Ike te-a acuzat că ai primit fonduri secrete, ţi-am spus să lupţi. Dar acum e altceva, Dick. Te-ai schimbat. Ai devenit rău, de parcă te-ai război cu toată lumea. Înainte nu erai aşa.” Ca să nu divorţeze de el, îi promite că se retrage din lupta politică.

Dă o declaraţie de presă extrem de inspirată:”V-aş mulţumi dacă măcar acum m-aţi cita corect. Timp de 16 ani, chiar de la cazul Hiss, v-aţi bătut joc de mine. Dar acum, când mă retrag, vreau să vă spun atât: gândiţi-vă (la) ce-o să pierdeţi. Nu-l veţi mai avea pe Nixon să-l hărţuiţi !…”  În acest moment nu mă pot opri să amintesc de o replică dărâmătoare a  lui Henry Kissinger în film: ”Îţi imaginezi unde ar fi ajuns omul ăsta dacă n-ar fi fost urât de toată lumea !…”

După numai un an, în 1963, Providenţa îl ajută din nou. Fraţii Kennedy uită de aportul financiar al băieţilor din Cosa Nostra şi declanşează un atac puternic şi concertat împotriva Mafiei. Greşeală capitală: apele încep să se tulbure, iar formele de ripostă încep să se pregătească. Filmul arată că la Dallas, în Texas, magnaţii supăraţi pe Kennedy încearcă să-l câştige de partea lor pe Nixon: i se pune în poală o prostituată de lux, dar îi refuză avansurile. Chiar dacă se retrăsese, în cei 6 ani a stat ca pe cărbuni încinşi: în inima lui rămăsese drama eşecurilor, chinul înfrângerii, dar dorinţa furibundă a răzbunării: trebuia să revină în arena politică şi se pregătea fără să arate acest lucru pe faţă: deşi se mutase la New York pentru a profesa avocatura, făcea diverse călătorii în statele americane în primul rând pentru a sprijini campania colegilor republicani, dar, mai ales pe ascuns, pentru a câştiga sprijin personal în vederea atacului de mâine… Oportunitatea a reapărut în 1968, după retragerea lui Lyndon B.Johnson, când a fost ales, în sfârşit, preşedinte cu majoritate de voturi datorită disputelor din Partidul Democrat, în acel moment profund divizat. A câştigat şi alegerile prezidenţiale din 1972, dr a fost dat jos de scandalul Watergate.

Până atunci,însă, cei care controlau marile afaceri în petrol, şi nu numai, îi sugerează lui Nixon (într-o discuţie foarte privată…) că este foarte posibil ca ei să nu stea cu mâinile-n sân şi să se uite cum le distrug business-ul cei doi fraţi de la Casa Albă, dar mergând în ideatică şi lexic pe „cartea” patriotismului, coroborată cu cea a mituirii elegante şi discrete:

a/-„Kennedy a pierdut Cuba în favoarea ruşilor şi nici nu ştie ce face în Vietnam”;

b/-„Sunt vremuri periculoase, mai ales pentru afaceri.”;

c/-„Ştim ce-aţi încercat să faceţi pentru Cuba: dacă aţi fi fost ales în (19)60, Castro ar fi fost mort acum”.

Explicând aspectul de mai înainte în aria interferenţelor culturale şi istoria mentalităţilor, Fidel nu moare când vor duşmanii, întrucât atunci când a intrat în Havana pe tancuri, la 1 ianuarie 1959, porumbeii îi stăteau pe umăr, iar asta înseamnă în cultura africană că este Favoritul Zeilor, lucru care s-a şi întâmplat pe parcursul a 55 de ani: toate atentatele la viaţa lui au dat greş.

Lui Nixon i se aduc şi alte argumente, mult mai palpabile, mai atractive:

d/-„Nu ştii cât îlurăsc cei de aici pe Kennedy./…/ Suntem gata să-ţi dăm o grămadă de bani ca să scăpăm de el. Mai mulţi decât ai visat vreodată.”

Însă Nixon era conştient că nu poate lupta cu carisma blestemată:”Nimeni nu-l învinge pe Kennedy în ’64, cu toţi banii din lume.”

„Dar în 68 ?…”

„În politică 5 ani înseamnă o eternitate”, răspunde prompt.

Ei încă încearcă:

„Ţara are nevoie de tine.”

Nixon a mâncat pe pâine abilitatea politică şi zice: „Din nefericire, acum ţara nu e disponibilă…”

Dar moartea stătea la pândă, „angajată” la meargă la treabă: asasinarea celor doi Kennedy îi deschid drumul către puterea visată.

Din nefericire, Nixon a vrut o „pace onorabilă”, dar a realizat acest lucru prin prelungirea războiului din Vietnam cu preţul uciderii conştiente a unor populaţii total nevinovate, forţând nord-vietnamezii să cedeze într-un mod total inexplicabil decât prin setea lui de răzbunare şi sânge, o răzbunare acumulată în anii de înfrângeri şi frustrări, care afectează iremediabil psihicul oamenilor, mai ales politici.

În film rămân memorabile discuţiile cu apropiaţii din staff-ul său, elemente de psihosociologie a puterii care, de fapt, vorbeau despre faptul, explicabil altfel, că treptat  omul Richard Nixon se transformase într-o fiară, din nefericire într-un post care trebuia să ia decizii militare. Replici care ne pun pe gânduri şi care explică sintagma invocată mereu când e vorba de lideri, ”acei bolnavi care ne conduc”:

a/-„245.000 de misiuni secrete de bombardiere”; „Sunt mulţi care simpatizează Cambodgia. Să trimitem forţe într-o ţărişoară budistă neutră ?”

Duplicitarul Kissinger aprobă invazia Cambodgiei în aprilie 1970. Campusurile studenţeşti sunt pline de revolte, iar „copiii florilor”(aluzie la mişcarea Flower Power) sunt făcuţi „neisprăviţi” de Nixon.

b/-„Merită să nu fii reales de dragul acestui război ?”

c/-„Nu voi fi primul preşedinte american care să piardă un război ! Bombardăm Hanoi, Laos… putem înfige un par în inima alianţei comuniste. Henry primeşte semnale puternice de la chinezi. Ei se tem de vietnamezi mai mult decât de ruşi.”

Silviu Brucan spunea că Ceauşescu era, în politica economică, un dezastru, dar în politica externă avea sclipiri de geniu. Similar pentru a doua parte, sunt convins că Nixon a fost un geniu cu sclipiri diabolice în regândirea relaţiilor dintre centrele de putere:

d/-„Dacă perseverăm, vom ajunge să negociem separat, cu chinezii şi cu sovieticii… Ar fi bine să facem înţelegeri şi cu unii, şi cu alţii. Asta e diplomaţie în triunghi, domnilor!…” Iar Kissinger îşi aprobă viclean şeful:”Asta înseamnă geopolitică… Să legi lumea întreagă de propriul interes.”

e/-„Vreţi să spuneţi că veţi recunoaşte China comunistă?” Nixon replică deştept:”Pot s-o fac, fiindcă în toată cariera mea am luptat împotriva comunismului.”; Iar un consilier conchide:”Dacă Johnson ori Kennedy ar fi încercat, ar fi fost puşi la zid.”

Trebuie să recunoaştem că Nixon, asemenea multor lideri importanţi, dar controversaţi, dorea să rămână în istorie prin însăşi convingerea că erau sortiţi unui destin unic:”Fără risc nu există eroism sau istorie. Nixon s-a născut, zice însuşi personajul Nixon, să dea avânt istoriei. Dacă nu reuşim bombardarea Cambodgiei, vom bombarda Hanoiul, Şi, dacă va fi nevoie, vom arunca bomba atomică.” Toţi de la masă au rămas cu gura căscată, înmărmuriţi… În film apare apoi imaginea farfuriei din faţa lui Nixon, parabolă uşor de înţeles: ”Cine naiba a făcut friptura asta? Manolo, e plină de sânge!…”

Evenimentele tragice din copilăriaşi tinereţea lui Nixon (pe fratele lui, Harold, îl omorâse tuberculoza) l-au făcut, încetul cu încetul(şi mai ales după ce a devenit preşedintele Statelor Unite), să se depărteze de lumea reală, să se izoleze de oameni, de familie; rămăseseră doar apropiaţii/acoliţii, cărora le mai arunca periodic la cină câte ceva din grozăviile bolnave ale minţii sale… Practic, devenise un om mort, un suflet inert, rece, fără sentimente, fără nicio reacţie umană la ce se întâmplă în lume. Iar mortul nu atrage decât moartea în jurul său:”Cred că sentimentele încep să moară înainte de orice. Eşti umilit sau îndepărtat fiindcă eşti sărac, fiindcă eşti irlandez sau evreu… sau numai fiindcă eşti urât.” Era un bărbat victimă a multor tipuri de frustrări şi umilinţe, de aceea nu se mai putea bucura de nimic: tot ce este omenesc îi devenise străin. Se supunea astfel unor cazne deliberat, pentru că trupul său şi sufletul său nu mai recepţionau undele căldurii umane, ale compasiunii, ale dragostei de semeni, ale iubirii, ale trăirilor profund umane.  „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, spunea Marin Preda în romanul său emblematic pentru „obsedantul deceniu”, iar, prin recul, Nixon spune: ”Urăsc, deci exist.” Confesiunea sa din film stă sub semnul invidiei, răzbunării din criminalul său turn de fildeş:”Elita, cei care conduc, sunt laşi, sunt homosexuali. Ei nu mai gândesc pe termen lung. Vor numai să se protejeze, să cunoască femei şi să se distrugă unii pe alţii. Ţara trece prin momente grele, iar eu trebuie s-o ajut să iasă la liman.”