Centrul editorial ,,Ion Fănescu” al Dept.Onorific ONG:,,Academy of International Interferences Paul Polidor” prezintă studiul Prof.Univ.Dr.Emerit Dumitru Balan:,,PRİGONİREA UNOR SLAVİȘTİ Șİ UCRAİNİȘTİ ROMÂNİ DE CĂTRE SECURİTATEA STATULUİ ÎNAİNTE DE 1989. CAZUL SAVANTULUI VICTOR VASCENCO”
Din scrierile anului 2020 (ARHIVA ONG-C.U.I.:11490102)
Centrul editorial ,,Ion Fănescu” al Dept.Onorific ONG:,,Academy of International Interferences Paul Polidor” prezintă studiul Prof.Univ.Dr.Emerit Dumitru Balan:,,PRİGONİREA UNOR SLAVİȘTİ Șİ UCRAİNİȘTİ ROMÂNİ DE CĂTRE SECURİTATEA STATULUİ ÎNAİNTE DE 1989. CAZUL SAVANTULUI VICTOR VASCENCO”
Prof.Univ.Dr. DUMITRU BALAN este membru al Dept.Onorific ONG:,,Academy of International Interferences Paul Polidor” din 18 sept.2013.(n.edit.)
Preluare din Nr.7 al revistei:,,SERVICII SECRETE,FILM ȘI CULTUROLOGIE” Director fondator, tălmăcitor & editor: Paul Polidor (Membru al Academiei de Literatură și Arte a Ucrainei din 2016). ISSN:2668-5531
Раздумья над одной правдивой повестью
С первой же страницы автобиографическая повесть Моя жизнь в России, в Румынии и в Германии подкупает читателя своей искренностью, доверительной исповедью, богатыми реалиями личной жизни автора, мастерски описанной на бурлящем фоне быта, нравов и отношения государства к индивидууму в таких разных и разнообразных странах, как Россия, Румыния и Германия. С детства Марина, впитавшая в себя неповторимый воздух, дух города – «Петра творение» Санкт-Петербурга и впоследствии горячо полюбившая и столицу Москву, стала волею судьбы неутомимым рупором русской культуры и цивилизации, как в Румынии, так и в Германии. О правдивости всего изображенного Мариной Милитару, могу засвидетельствовать и я, проучившийся пять лет в Московском госуниверситете, взявший в жёны москвичку и посетивший потом Россию десятки раз. В одной из своих предыдущих книг, Марина более подробно и увлекательно рассказывает о том огромном влиянии, которое оказал на нее Питер-град с его прекрасными людьми и уникальными памятниками. Когда я приезжал в город на Неве и останавливался то в гостинице, то на квартире у писателей Леонида Рахманова, Владимира Бахтина, Даниила Гранина, Валентина Тублина, Анатолия Бритикова или художницы Валентины Малахиевой, всегда чувствовал сильное волнение, меня охватывал какой-то чудесный транс и время, проведенное в бывшей столице российского государства оказывалось празднично-радостным и плодотворно-вдохновляющим. Дело в том еще, что захватывающие страницы воспоминаний Марины будоражат мою память и мысли, а её оценки о «пройденных дорогах», о незабываемых местах и современниках, об атмосфере времён ушедших часто совпадают с моим тогдашнем и сегодняшнем видением. Я полностью разделяю её восторг о Питере и о стране, в которой она давно нашла спокойный и достойный приют – Германии. Неоднократно бывал я и в Германии (понятно, что только после декабря 1989) по приглашению отделений славистики разных университетов, а также дважды, будучи гостем – по несколько добрых дней – Марины и Андрея: первый раз вместе с женой Галиной, а следующий раз с сыном Владимиром. И на нашем примере Марина показала истинную широту и размах русской доброй души: пригласила нас к себе без какой-либо обязанности и за всё время нашего прибывания в Германии она оказалась прекрасной хозяйкой, мастерицей изысканных ивкусных блюд и осведомлённо-начитанным, как и её муж румын Андрей, тургидом. Безоговорочно согласен с оценкой Марины о трёх китах немецкой жизни: чистота, порядок и примерное соблюдение гражданами законов и регламентов страны. Метки и объективны наблюдения автора о румынах и румынской действительности;конкретные факты собственной жизни героини затрагивают логично и общие проблемы системы образования, здравохранения и юриспруденции административного аппарата. В галерею удачных портретов гармонически вписывается и образ второго мужа Марины, а именно Виктора Васченко, моего коллеги по факультету и на короткое время и по кафедре, а также по партийной организации (оба мы были членами партбюро факультета). Потом, как явствует из книги, благодаря усилиям бывшей жены, Марины, Виктор стал румынским резидентом в Германии. В 90-е годы на международных съездах и конференциях славистов в Братиславе, Кракове или Любляне Виктор с неподдельной радостью встречал бывших своих коллег, а меня и профессора Вирджила Шоптеряну в перерывах заседаний угощал бокалом красного вина. И до последнего года жизни Виктор регулярно – почти ежегодно – приезжал в Румынию, выступал с научными докладами (отдельные темы касались культуры и жизни русских липован Румынии) на собраниях Общества славистов Румынии, а потом он приглашал членов кафедры славистов на званый обед в ресторан Университетского Дома (Casa Universitarilor). Марина пишет, что Виктор нередко жаловался на то, что его недооценивают на работе и многие завидуют ему. Отчасти он был прав, так как и на него подействовали последствия той накалённой обстановки 60-х годов, да и позже, когда произошли резкие перемены в статусе преподавания русского языка в румынских средних школах и вузах, в результате чего сократилось количество студентов на русском отделении и одновременно был сильно ущемлён штат учительского и преподавательского составов. Процветали всякого рода слухи, шептание по углам, клевета, доносительство (кстати, после декабря 1989 года случайно был разоблачён и один из преподавателей русского языка как платный агент румынской секуритате, и это, думаю, не единственный случай; данный преподаватель был коллегой по кафедре с Васченко). Зависть господствовала и в коллективах филологов и особо в условиях того времени, когда продвижение по работе, повышение в должности было почти полностью приостановлено; больше всего это почувствовали русисты. Любопытный казус случился и с Виктором Васченко, когда на заседании учёного совета Бухарестского университета во время обсуждения его кандидатуры на должность профессора один маститый учёный с другого факультета проголосовал против Васченко только из-за того, что тот включил в свой обширный список научных работ… и рецензии, и заметки. По моим личным наблюдениям и один известный профессор, занимающий долгое время и руководящее место в управлении факультета, будучи одновременно и членом сената (учёного совета) университета, недолюбливал Виктора Васченко. Может быть, в данном случае я субъективен, но приведу конкретный пример, касающийся меня. С этой важной персоной в научном мире где-то в конце 50-х годов у меня возникла словесная стычка по сути по пустяцкому вопросу, но я молодой ассистент и в то же время секретарь Союза молодёжи вуза не отступил перед коллегой не на много старшего меня по возрасту, но занимающий должность замдекана; позже уже в середине 60-х годов он же на заседании учёного совета факультета настойчиво требовал, ссылаясь на необходимость сокращения преподавательского состава, перевести меня в другое учреждение, ничего общего не имеющего с профессией учителя. К счастью, были и другие коллеги, лучше знающие меня, которые не проголосовали за выдвинутое предложение. Я вспомнил здесь и другой случай, происшедший с одним преподавателем кафедры славистики; речь идёт о Миколе Павлюке, который был включён в список лиц, попавших под сокращение, он был обвинён тем же важным неназванным мною здесь учёным (тогда он занимал должность декана) в… безграмотности (в одном заявлении, адресованном декану, Павлюк допустил ошибку по румынскому языку). Пришлось Павлюку эмигрировать вместе со своей семьёй в Канаду, где, как мне поведала Марина, румынский украинист прославился на научно-учебном поприще. В курсе дела был, наверное, этот учёный и в случае удаления с кафедры талантливой украинистки Магды Ласзло-Куцюк из-за того, что она поддерживала постоянную связь с украинскими эмигрантами из Канады. Но здесь – понятно – команда была дана сверху. А вот и очень давнишний красноречивый момент. В многотиражной газете «Московский университет» появилось стихотворение Возвращение на родину Тибериу Утана (в переводе Александра Гитовича), но под именем одного румынского студента филфака. Узнав случайно об этом, наш будущий учёный (тогда он учился в аспирантуре в МГУ) быстро связался с посольством Румынии в Москве с предложением отправить немедленно провинившегося студента домой. В конце предложение было отклонено, т.к. было бы слишком суровым. Справедливости ради, этот учёный и руководитель факультетазаступился на партийном собрании за украиниста «обработанного» властями за то, что тот требовал соблюдения прав румынских украинцев (вдобавок «провинившийся», в одном из своих романов Чёрный конь тот обрисовал в сатирических тонах тогдашнего министра-тупицу образования Анету Спорник). Увы, многие упомянутые поименно, а также неупомянутые лица ушли в мир иной и руководствуясь изречением князя Святослава о том, что «мёртвые срама не имут», предположим, что все они по-своему были правы и, может быть тот факт, что я не распологаю тотальной информацией наталкивало меня, на незаслуженные обвинения. Неизвестно мне до сих пор, например, почему при нашем коммунистическом режиме долгие годы откладывали дело приёма в партию Виктора Васченко; ходили слухи, что причина запоздалого его приёма коренилась, мол, в украинском происхождении кандидата; потом, уже будучи членом партии, Васченко был избран и в партбюро факультетской организации (отвечал за научно-учебную работу). О том, что Марина помогала мужу В.В. в составлении двуязычных словарей, я узнал от моей бывшей коллеги Марии Думитреску. Она же лет 10-12 назад связала нас (меня и мою супругу) с Мариной и Андреем Милитару. Весьма странно, что В. Васченко, такой скрупулёзный учёный, лингвист, такой датошный искатель библиографических источников, научных и житейских деталей и нюансов, не нашёл нужным указать имя любимой жены Марины, усердного сотрудника в составлении словарей хотя бы в «технической кассете» книг. Такой же странностью мне показалось и то, что при кончине Васченко в апреле 2008 года ни заведующая кафедрой русской филологии, ни бывшие его колеги лингвисты не изъявили желание написать статью-некролог для ежемесячной двуязычной газеты «Зори. Zorile», ссылаясь на то, что недостаточно знали покойного или просто заняты очень срочными делами; и я, не будучи лингвистом, а литератором, а также не входивший в круг близких друзей умершего, «сварганил» затребованный текст со стороны главного редактора. Здесь к месту вспомнить румынскую поговорку «живые с живыми, а мертвые с мертвыми». Под искусным пером Марины Милитару образ В.В. встал в полный рост или, перефразируя заглавие одной книги Магды Урсаке, он стал как бы визуальным человеком с хорошими и плохими сторонами довольно сложного характера. Несомненная заслуга этой повести заключается и в том, что она открывает окно в мир русского языка и литературы в столице Румынии при тоталитарном режиме. Раньше в Германии, а именно в Ганновере, Моника Билан выпустила книгу о знаменитом бухарестском педагогическом институте русского языка и литературы имени Максима Горького (она же и её муж Раду Билан преподавали в этом институте). Кстати, большинство преподавателей института перешло на вновь образованный факультет славянских языков впоследствие факультет иностранных языков бухарестского университета. Много малоизвестных сторон филологического образования в столице Румынии скрупулёзно раскрыты профессором Вирджилом Шоптеряну, в своей посмертной книге Mărturii peste timp (Свидетельства время спустя, Бухарест, 2020), где достоверно описывается обстановка и на том факультете, где обучалась Марина Милитару (тогда ещё женой Васченко), но самое главное здесь чётко изображён т.н. Григоре Михня, одно время преданно служивший в преславутой организации силовиков, прозванной в народе ещё и «глаза и уши»; в лице этого видного лингвиста, представленного в книге под псевдонимом легко можно узнать того маститого слависта-менеджера о котором речь шла выше. Мемуарные страницы М. Билан, В. Шоптеряну, а ныне и М. Милитару воспринимаются и как драматические тексты недавнего времени о нераскрытой стороне судеб их авторов, как живой диалог с современниками о сложном выборе житейских и профессиональных путей, о постоянной борьбе за личную и общую свободу индивидуума. Повесть Марины Милитару увлекательна, искусно продумана, интересно написана, а следовательно, предназначена для широкой читательской аудитории.
Думитру Балан, член Союза писателей Румынии
Бухарест, ноябрь 2020г.
==========================================================================================
DR.DUMITRU BALAN
PRİGONİREA UNOR SLAVİȘTİ Șİ UCRAİNİȘTİ ROMÂNİ DE CĂTRE SECURİTATEA STATULUİ ÎNAİNTE DE 1989
De la prima pagină nuvela autobiografică Viața mea în Rusia, în România și în Germania atrage cititorul prin sinceritate și credibilul ton confesiv, prin bogatele realii din viața personală a autoarei, măiestrit descrisă pe fundalul clocotitor al elementelor de trai cotidian, moravuri și inter-relaționări ale individului cu statalitatea în niște țări atât de diferite una de cealaltă, precum Rusia, România și Germania. Marina, care din copilărie s-a-mbibat de acel irepetabil aer, de spiritul orașului – Creație a lui Petru cel Mare, Sankt-Petersburg, și după aceea iubind ardent și capitala, Moscova, a devenit, prin voia sorții, un neobosit purtător de cuvânt al culturii și civilizației rusești atât în România, cât și în Germania. Despre sinceritatea celor înfățișate de Marina Militaru pot fi eu însumi mărturisitor, întrucât am studiat cinci ani la Universitatea de Stat din Moscova, mi-am luat de nevastă o moscovită, iar ulterior am călătorit în Rusia de zeci de ori. Într-una din precedentele sale cărți Marina povestește, captivant-detaliat, despre imensa influență asupra sa, exercitată de Petrograd cu minunații lui oameni și monumente unicat. Când poposeam în orașul de pe Neva și locuiam fie la cămin, fie invitat în locuințele unor scriitori, precum Leonid Rahmanov, Vladimir Bahtin, Daniil Granin, Vladimir Tublin, Anatoli Britikov sau pictorița Valentina Malahieva, întotdeauna simțeam o forță înălțătoare, care-mi transmitea îmbrățișarea unei mirabile transe, iar timpul petrecut în fosta capitală a statului rus s-a dovedit ,,captiv” în hora unei bucurii în sărbătoare și-a unei inspirații rodnice. Cert e că paginile cuprinzătoare ale evocărilor Marinei îmi tulbură gândurile și mintea, iar aprecierile ei despre ,,drumurile bătute la pas”, despre atmosfera vremurilor trecute adesea-s în oglindă cu viziunile mele, cea de-atunci și cea de-acum. Pe de-a-ntregul împărtășesc entuziasmul ei despre țara unde demult și-a găsit adăpost, demn și liniștitor, Germania. În repetate rânduri am fost și eu în Germania (se-nțelege, doar după decembrie 1989) la invitația unor secții de slavistică din universități diferite, de două ori fiind chiar oaspetele (pentru câteva zile memorabile) Marinei și al lui Andrei: prima oară cu soția Galina, iar următoarea vizită cu fiul meu, Vladimir. Și, plecând de la acest exemplu, Marina, confirmând deschiderea și amplitudinea bunului suflet rus, ne-a invitat la ea acasă fără vreo obligație și, pe parcursul întregii noastre șederi în Germania, a fost o gospodină desăvârșită, o maestră a unor gustoase și rafinate mâncăruri, iar soțul ei, Andrei, și-a etalat iscusința de ghid arhicunoscător. Sunt de acord fără rezerve cu Marina când a menționat cele trei cutume ale vieții nemțești: curățenia, ordinea și respectarea de către cetățeni a legilor și regulamentelor naționale. Însemnările și observațiile obiective ale autoarei despre români și traiul acestora, concretețea factorilor din viața personală a eroinei ating problematici generale și logice ale sistemelor de educație, sănătate și jurisprudență din aparatul administrativ. În galeria reușitelor portrete se înscrie armonios și creionarea chipului celui de-al doilea soț al Marinei, și anume Victor Vascenco, cel care mi-a fost coleg la facultate, pentru scurtă vreme la catedră și chiar la organizația de partid. După aceea, cum răzbate din paginile cărții, mulțumită eforturilor Marinei Victor a devenit rezident român în Germania. În anii ‘90 la congrese internaționale și conferințe ale slaviștilor în Bratislava, Cracovia sau Ljubliana Victor manifesta o bucurie lipsită de prefăcătorii când își întâlnea foștii colegi, iar pe mine și pe profesorul Virgil Șoptereanu ne ospăta, în pauzele consfătuirilor, cu câte un pahar de vin roșu. Până în ultimul an al vieții Victor a venit în România, cu regularitate, aproape anual, unde susținea referate științifice (teme separate vizau cercetarea culturii și vieții rușilor lipoveni de la noi) la adunările Asociației Slaviștilor din România, iar apoi el invita membrii catedrei la un anunțat prânz la Casa Universitarilor. Marina scrie că adesea Victor se văita de faptul că nu era apreciat la serviciu și că mulți îl invidiau. Parțial avea dreptate, dovadă că și asupra sa și-au făcut efectul acea atmosferă nenorocită a anilor 60, cât și schimbările bruște apărute în statusul predării limbii ruse în școlile medii și institutele de învățământ superior românești, iar rezultatul s-a văzut: scăderea calității studenților de la secția de rusistică, în același timp fiind prejudiciat și personalul colectivelor de predare-învățare din sistemul educațional. Apăruseră tot felul de zvonuri, de șușoteli pe la colțuri, defăimări în forme de raportări denunțătoare (apropo, după decembrie 1989 întâmplător a fost demascat unul din profesorii de limba rusă ca agent plătit al Securității române, iar acesta, din câte știu, n-a fost singurul exemplu; mai sus amintitul profesor era coleg de catedră cu Vascenco). Pizma domina și colectivele de filologi, mai ales în condițiile acelor vremuri când avansarea la serviciu, urcarea într-o funcție erau aproape în întregime blocate, iar rusiștii chiar resimțeau acest aspect. O identică și ciudată cazuistică l-a vizat concret și pe Victor Vascenco atunci când la ședința consiliului profesoral al Universității București, în timpul discutării candidaturii lui la gradul de profesor, un venerabil om de știință de la o altă facultate s-a manifestat împotriva lui Vascenco tocmai pentru că acesta inclusese în cuprinzătoarea bibliografie a lucrărilor sale științifice și recenzii, și note. Din observațiile mele personale un alt reputat profesor (care a ocupat multă vreme un loc de conducere la facultate, în același timp fiind și membru al senatului) nu-l avea la inimă pe Victor Vascenco. Poate că-n cazul de față sunt subiectiv, întrucât menționez un reper concret care mă privește personal. Cu această personalitate (afișând ,,morgă”) a lumii științifice undeva, pe la sfârșitul anilor ’50, am avut o altercație, filologic vorbind pentru un fleac, însă eu eram tânăr asistent, în același timp secretar pe probleme de tineret la facultate, și n-am cedat în fața unui coleg nu cu mulți ani mai în vârstă ca mine, dar care deținea funcția de prodecan; mai târziu, pe la mijlocul anilor ’60, la o ședință a consiliului științific al facultății a solicitat imperios (ca) să fiu mutat la o altă instituție care n-avea nimic în comun cu profesia de dascăl. Din fericire erau și alți colegi, care mă cunoșteau mult mai bine și care n-au marșat la propunerea lansată. Îmi amintesc aici și de un alt eveniment întâmplat cu un profesor al catedrei de slavistică: este vorba de Mîkola Pavliuc, inclus pe lista persoanelor care cădeau sub ,,ghilotina” reducerilor de personal, iar el fusese învinuit (de același personaj oportunist, amintit de mine în text; atunci el deținea funcția de decan) de analfabetism funcțional (într-o cerere adresată decanului, Pavliuc a comis o greșeală de limbă română). Dumnezeu a făcut ca Pavliuc să emigreze cu familia în Canada unde, după destăinuirile Marinei, ucrainistul român a ajuns vestit pe tărâm educațional-științific. Aceeași ,,orientare”, vizându-l pe Pavliuc, se aplica și-n cazul îndepărtării de la catedră a talentatei ucrainiste Magda Laszlo-Kuțiuk pe motiv că a-ntreținut o permanentă legătură cu emigranții ucrainieni din Canada. Dar aici, se-nțelege, comanda fusese dată ,,de Sus”… Iată acum și un foarte elocvent moment, îndepărtat pe axa timpului. În ziarul de mare tiraj, ,,Universitatea din Moscova”, s-a publicat poezia lui Tiberiu Utan, ,,Întoarcerea în patrie” (tradusă de Alexandr Ghitovici), dar, în fapt, semnată de unul din studenții români ai facultății de filologie. Aflând întâmplător de publicare, viitorul nostru om de știință (în acea vreme el era doctorand al Universității de Stat din Moscova) a luat rapid legătura cu Ambasada României la Moscova, propunându-i acesteia să-l expedieze neîntârziat acasă pe învinovățitul student. Într-un final propunerea a fost respinsă pe motiv că posibila măsură ar fi fost prea drastică. Ca să fim corecți, acest om de știință (și îndrumător al activității din facultate) la o ședință de partid a sărit în apărarea unui ucrainist ,,lucrat” pe la spate de ,,Băieții cu Ochi Albaștri” pentru că reclamase încălcarea drepturilor ucrainiștilor români (unde mai pui că, ironic, creionase în tușe satirice, în romanul său, Calul negru, hachițele prostănacei ministrese a învățământului de-atunci, Aneta Spornic. Era vorba de scriitorul Stelian Gruia Iațentiuc. Din păcate, multe din aceste chipuri, amintite nominal sau neamintite în acel context politic, au plecat într-o altă lume, astfel că, urmând maxima cneazului Sviatoslav, conform căreia ,,morții n-au rușine”, presupunem că aceștia au trăit cu propriul adevăr, iar eu este posibil ca faptul de a nu putea ordona integral fluxul informației să-mi dea ghes a emite niște învinuiri nemeritate. Nu-mi este cunoscut nici până astăzi, de exemplu, de ce în vremea regimului nostru comunist mulți ani a fost amânată primirea în partid a lui Victor Vascenco; zvonistica zicea că pricina întârzierii primirii lui își avea rădăcinile în obârșia ucraineană a candidatului; apoi, fiind deja membru de partid, Vascenco a fost ales în B.O.B. din facultate fiind responsabil cu activitatea de cercetare științifică. Despre ajutorul dat de Marina soțului său în alcătuirea unor dicționare bilingve am aflat de la fosta mea colegă, Maria Dumitrescu. Cu 10-12 ani în urmă ea ne-a făcut cunoștință, mie și soției mele, cu Marina și Andrei Militaru. Este foarte ciudat că V.Vascenco, acel savant scrupulos, lingvist, acel meticulos căutător de surse bibliografice, de detalii științifice și nuanțe cotidiene nu a considerat necesar să publice numele soției sale, Marina, sârguincios colaborator în alcătuirea dicționarelor, chiar dacă numele i l-ar fi tipărit în ,,caseta tehnică” a cărților. La fel de straniu mi s-a părut și faptul că, după decesul lui Vascenco, în aprilie 2008, nici șefa catedrei de filologie rusă, nici foștii lui colegi lingviști nu și-au exprimat dorința de a scrie un articol-necrolog pentru ziarul săptămânal bilingv ,,Zorile” invocând motive diverse, fie că nu l-au cunoscut îndeajuns pe răposat, fie pur și simplu că erau foarte ocupați cu urgențe ardente; până și eu, fără a fi lingvist, ci literat, apoi neintrând în cercul de apropiați ai decedatului, m-am ,,încurcat” în acea stare de fapt, într-un fel în așteptarea cererii unui text din partea redactorului-șef al ziarului. Aici se lipește proverbul românesc: ,,Viii cu viii, morții cu morții…” (Până la urmă autorul acestui text i-a dedicat un necrolog apărut în sus menționata publicație / Z.P.) Sub iscusita pană a Marinei Militaru figura lui Victor Vascenco s-a trezit crescând, luând amploare și osatură culturală sau, parafrazând titlul unei cărți de Magda Ursache, a devenit vizibilă ieșind cu bune și rele dintr-un caracter uman destul de complicat. Indiscutabilul merit al acestei nuvele rezidă și în aceea că deschide o ,,fereastră” (în capitala României) despre lumea limbii și literaturii ruse în vremea regimului totalitar. Mai devreme, în Germania, anume la Hanovra, Monica Bilan a scos o carte despre renumitul institut de limba și literatura rusă ,,Maxim Gorki” (ea și soțul ei, Radu Bilan, au predat la acest institut). Apropo, majoritatea profesorilor institutului a trecut la noua facultate de limbi slave, pe urmă la facultatea de limbi străine a universității bucureștene. Multe aspecte, puțin cunoscute, despre învățământul filologic în capitala României sunt dezvăluite scrupulos de profesorul Virgil Șoptereanu în cartea sa, apărută post-mortem, Mărturii peste timp (București, 2020), în care este descrisă veridic atmosfera din acea facultate unde a învățat și Marina Militaru (încă nevasta lui Vascenco pe-atunci), însă cel mai important lucru aici este portretizarea așa-numitului Grigore Mihnea care, într-o vreme, slujise cu devotament (în) faimoasa organizație a Silovicilor (popular: ,,Ochii și Timpanul”); este ușor de ,,mirosit” în carte pseudonimul acestui reputat slavist-manager despre care se făcu vorbire mai sus (adică, pentru publicul larg: Gheorghe Mihăilă – n.edit.) Paginile de memorii semnate de M.Bilan, V.Șoptereanu, azi de M.Militaru se prezintă ca texte dramatice creionând un timp nu de mult (apus?…), o latură nerevelată a destinelor auctoriale în maniera unui dialog viu cu contemporanii noștri despre alegeri complicate ale unor vieți profesionale, dar și personale, despre o luptă pentru libertatea generală și sufletească a individului. Nuvela Marinei Militaru rămâne atractivă, atent gândită, interesant scrisă și, prin urmare, destinată unui larg auditoriu de cititori.*
Dumitru Balan, membru al Uniunii Scriitorilor din România, nov.2020.
Tălmăcire de Zommer Polidor**
*Text integral al prefeței la volumul Marinei Fridrih-Militaru, Viața mea în Rusia, în România și în Germania (Heidelberg, 2020), apărut în limbile rusă și germană (ediții separate); pasajele cu italice au fost omise, în scopul urgentării editării cărții. Din păcate, aceasta a fost ultima scriere memorialistică, deoarece, în anul următor, Marina, mare amatoare de excursii pe planeta noastră, ne-a părăsit definitiv, plecând în călătorie în lumea astrelor.
**Textul traducerii, precum și titlul în limba română aparțin tălmăcitorului, iar cel în limba rusă a apărut sub titlul Reflecții despre o povestire veridică.
Caseta tehnică: rezervări editoriale la
fundatia.paulpolidor@yahoo.com
ed.cadrelordidacticedinromania@yahoo.com
Mesaj tel. președinte ONG: 004.0740.47.48.14
Site NGO:
Paginile de memorii semnate de M.Bilan, V.Șoptereanu, azi de M.Militaru se prezintă ca texte dramatice creionând un timp nu de mult (apus?…), o latură nerevelată a destinelor auctoriale în maniera unui dialog viu cu contemporanii noștri despre alegeri complicate ale unor vieți profesionale, dar și personale, despre o luptă pentru libertatea generală și sufletească a individului.
Nuvela Marinei Militaru rămâne atractivă, atent gândită, interesant scrisă și, prin urmare, destinată unui larg auditoriu de cititori.*
Dumitru Balan, membru al Uniunii Scriitorilor din România, nov.2020.
Tălmăcire de Zommer Polidor**
*Text integral al prefeței la volumul Marinei Fridrih-Militaru, Viața mea în Rusia, în România și în Germania (Heidelberg, 2020), apărut în limbile rusă și germană (ediții separate); pasajele cu italice au fost omise, în scopul urgentării editării cărții. Din păcate, aceasta a fost ultima scriere memorialistică, deoarece, în anul următor, Marina, mare amatoare de excursii pe planeta noastră, ne-a părăsit definitiv, plecând în călătorie în lumea astrelor.
**Textul traducerii, precum și titlul în limba română aparțin tălmăcitorului, iar cel în limba rusă a apărut sub titlul Reflecții despre o povestire veridică.
Caseta tehnică: rezervări editoriale la
fundatia.paulpolidor@yahoo.com
ed.cadrelordidacticedinromania@yahoo.com
Mesaj tel. președinte ONG: 004.0740.47.48.14
Site NGO:
Marina scrie că adesea Victor se văita de faptul că nu era apreciat la serviciu și că mulți îl invidiau.
Parțial avea dreptate, dovadă că și asupra sa și-au făcut efectul acea atmosferă nenorocită a anilor 60, cât și schimbările bruște apărute în statusul predării limbii ruse în școlile medii și institutele de învățământ superior românești, iar rezultatul s-a văzut: scăderea calității studenților de la secția de rusistică, în același timp fiind prejudiciat și personalul colectivelor de predare-învățare din sistemul educațional.
PRİGONİREA UNOR SLAVİȘTİ Șİ UCRAİNİȘTİ ROMÂNİ DE CĂTRE SECURİTATEA STATULUİ ÎNAİNTE DE 1989
De la prima pagină nuvela autobiografică Viața mea în Rusia, în România și în Germania atrage cititorul prin sinceritate și credibilul ton confesiv, prin bogatele realii din viața personală a autoarei, măiestrit descrisă pe fundalul clocotitor al elementelor de trai cotidian, moravuri și inter-relaționări ale individului cu statalitatea în niște țări atât de diferite una de cealaltă, precum Rusia, România și Germania.
Marina, care din copilărie s-a-mbibat de acel irepetabil aer, de spiritul orașului – Creație a lui Petru cel Mare, Sankt-Petersburg, și după aceea iubind ardent și capitala, Moscova, a devenit, prin voia sorții, un neobosit purtător de cuvânt al culturii și civilizației rusești atât în România, cât și în Germania. Despre sinceritatea celor înfățișate de Marina Militaru pot fi eu însumi mărturisitor, întrucât am studiat cinci ani la Universitatea de Stat din Moscova, mi-am luat de nevastă o moscovită, iar ulterior am călătorit în Rusia de zeci de ori. Într-una din precedentele sale cărți Marina povestește, captivant-detaliat, despre imensa influență asupra sa, exercitată de Petrograd cu minunații lui oameni și monumente unicat. Când poposeam în orașul de pe Neva și locuiam fie la cămin, fie invitat în locuințele unor scriitori, precum Leonid Rahmanov, Vladimir Bahtin, Daniil Granin, Vladimir Tublin, Anatoli Britikov sau pictorița Valentina Malahieva, întotdeauna simțeam o forță înălțătoare, care-mi transmitea îmbrățișarea unei mirabile transe, iar timpul petrecut în fosta capitală a statului rus s-a dovedit ,,captiv” în hora unei bucurii în sărbătoare și-a unei inspirații rodnice. Cert e că paginile cuprinzătoare ale evocărilor Marinei îmi tulbură gândurile și mintea, iar aprecierile ei despre ,,drumurile bătute la pas”, despre atmosfera vremurilor trecute adesea-s în oglindă cu viziunile mele, cea de-atunci și cea de-acum. Pe de-a-ntregul împărtășesc entuziasmul ei despre țara unde demult și-a găsit adăpost, demn și liniștitor, Germania. În repetate rânduri am fost și eu în Germania (se-nțelege, doar după decembrie 1989) la invitația unor secții de slavistică din universități diferite, de două ori fiind chiar oaspetele (pentru câteva zile memorabile) Marinei și al lui Andrei: prima oară cu soția Galina, iar următoarea vizită cu fiul meu, Vladimir.
сной хозяйкой, мастерицей изысканных ивкусных блюд и осведомлённо-начитанным, как и её муж румын Андрей, тургидом.
Безоговорочно согласен с оценкой Марины о трёх китах немецкой жизни: чистота, порядок и примерное соблюдение гражданами законов и регламентов страны.
Метки и объективны наблюдения автора о румынах и румынской действительности;конкретные факты собственной жизни героини затрагивают логично и общие проблемы системы образования, здравохранения и юриспруденции административного аппарата.
В галерею удачных портретов гармонически вписывается и образ второго мужа Марины, а именно Виктора Васченко, моего коллеги по факультету и на короткое времследующий раз с сыном Владимиром. И на нашем примере Марина показала истинную широту и размах русской доброй дуя и по кафедре, а также по партийной организации (оба мы были членами партбюро факультета). Потом, как явствует из книги, благодаря усилиям бывшей жены, Марины, Виктор стал румынским резидентом в Германии.ши: пригласила нас к себе без какой-либо обязанности и за всё время нашего прибывания в Германии она оказалась прекра
Și, plecând de la acest exemplu, Marina, confirmând deschiderea și amplitudinea bunului suflet rus, ne-a invitat la ea acasă fără vreo obligație și, pe parcursul întregii noastre șederi în Germania, a fost o gospodină desăvârșită, o maestră a unor gustoase și rafinate mâncăruri, iar soțul ei, Andrei, și-a etalat iscusința de ghid arhicunoscător.
Sunt de acord fără rezerve cu Marina când a menționat cele trei cutume ale vieții nemțești: curățenia, ordinea și respectarea de către cetățeni a legilor și regulamentelor naționale.
Însemnările și observațiile obiective ale autoarei despre români și traiul acestora, concretețea factorilor din viața personală a eroinei ating problematici generale și logice ale sistemelor de educație, sănătate și jurisprudență din aparatul administrativ.
În galeria reușitelor portrete se înscrie armonios și creionarea chipului celui de-al doilea soț al Marinei, și anume Victor Vascenco, cel care mi-a fost coleg la facultate, pentru scurtă vreme la catedră și chiar la organizația de partid. După aceea, cum răzbate din paginile cărții, mulțumită eforturilor Marinei Victor a devenit rezident român în Germania.
В 90-е годы на международных съездах и конференциях славистов в Братиславе, Кракове или Любляне Виктор с неподдельной радостью встречал бывших своих коллег, а меня и профессора Вирджила Шоптеряну в перерывах заседаний угощал бокалом красного вина. И до последнего года жизни Виктор регулярно – почти ежегодно – приезжал в Румынию, выступал с научными докладами (отдельные темы касались культуры и жизни русских липован Румынии) на собраниях Общества славистов Румынии, а потом он приглашал членов кафедры славистов на званый обед в ресторан Университетского Дома (Casa Universitarilor).
Марина пишет, что Виктор нередко жаловался на то, что его недооценивают на работе и многие завидуют ему. Отчасти он был прав, так как и на него подействовали последствия той накалённой обстановки 60-х годов, да и позже, когда произошли резкие перемены в статусе преподавания русского языка в румынских средних школах и вузах, в результате чего сократилось количество студентов на русском отделении и одновременно был сильно ущемлён штат учительского и преподавательского составов. Процветали всякого рода слухи, шептание по углам, клевета,
În anii ‘90 la congrese internaționale și conferințe ale slaviștilor în Bratislava, Cracovia sau Ljubliana Victor manifesta o bucurie lipsită de prefăcătorii când își întâlnea foștii colegi, iar pe mine și pe profesorul Virgil Șoptereanu ne ospăta, în pauzele consfătuirilor, cu câte un pahar de vin roșu.
Până în ultimul an al vieții Victor a venit în România, cu regularitate, aproape anual, unde susținea referate științifice (teme separate vizau cercetarea culturii și vieții rușilor lipoveni de la noi) la adunările Asociației Slaviștilor din România, iar apoi el invita membrii catedrei la un anunțat prânz la Casa Universitarilor.
Marina scrie că adesea Victor se văita de faptul că nu era apreciat la serviciu și că mulți îl invidiau.
Parțial avea dreptate, dovadă că și asupra sa și-au făcut efectul acea atmosferă nenorocită a anilor 60, cât și schimbările bruște apărute în statusul predării limbii ruse în școlile medii și institutele de învățământ superior românești, iar rezultatul s-a văzut: scăderea calității studenților de la secția de rusistică, în același timp fiind prejudiciat și personalul colectivelor de predare-învățare din sistemul educațional.
доносительство (кстати, после декабря 1989 года случайно был разоблачён и один из преподавателей русского языка как платный агент румынской секуритате, и это, думаю, не единственный случай; данный преподаватель был коллегой по кафедре с Васченко).
Зависть господствовала и в коллективах филологов и особо в условиях того времени, когда продвижение по работе, повышение в должности было почти полностью приостановлено; больше всего это почувствовали русисты. Любопытный казус случился и с Виктором Васченко, когда на заседании учёного совета Бухарестского университета во время обсуждения его кандидатуры на должность профессора один маститый учёный с другого факультета проголосовал против Васченко только из-за того, что тот включил в свой обширный список научных работ… и рецензии, и заметки.
По моим личным наблюдениям и один известный профессор, занимающий долгое время и руководящее место в управлении факультета, будучи одновременно и членом сената (учёного совета) университета, недолюбливал Виктора Васченко. Может быть, в данном случае я субъективен, но приведу конкретный пример, касающийся
Apăruseră tot felul de zvonuri, de șușoteli pe la colțuri, defăimări în forme de raportări denunțătoare (apropo, după decembrie 1989 întâmplător a fost demascat unul din profesorii de limba rusă ca agent plătit al Securității române, iar acesta, din câte știu, n-a fost singurul exemplu; mai sus amintitul profesor era coleg de catedră cu Vascenco).
Pizma domina și colectivele de filologi, mai ales în condițiile acelor vremuri când avansarea la serviciu, urcarea într-o funcție erau aproape în întregime blocate, iar rusiștii chiar resimțeau acest aspect. O identică și ciudată cazuistică l-a vizat concret și pe Victor Vascenco atunci când la ședința consiliului profesoral al Universității București, în timpul discutării candidaturii lui la gradul de profesor, un venerabil om de știință de la o altă facultate s-a manifestat împotriva lui Vascenco tocmai pentru că acesta inclusese în cuprinzătoarea bibliografie a lucrărilor sale științifice și recenzii, și note.
Din observațiile mele personale un alt reputat profesor (care a ocupat multă vreme un loc de conducere la facultate, în același timp fiind și membru al senatului) nu-l avea la inimă pe Victor Vascenco. Poate că-n cazul de față sunt subiectiv, întrucât menționez un reper concret care mă privește personal.
меня. С этой важной персоной в научном мире где-то в конце 50-х годов у меня возникла словесная стычка по сути по пустяцкому вопросу, но я молодой ассистент и в то же время секретарь Союза молодёжи вуза не отступил перед коллегой не на много старшего меня по возрасту, но занимающий должность замдекана; позже уже в середине 60-х годов он же на заседании учёного совета факультета настойчиво требовал, ссылаясь на необходимость сокращения преподавательского состава, перевести меня в другое учреждение, ничего общего не имеющего с профессией учителя. К счастью, были и другие коллеги, лучше знающие меня, которые не проголосовали за выдвинутое предложение.
Я вспомнил здесь и другой случай, происшедший с одним преподавателем кафедры славистики; речь идёт о Миколе Павлюке, который был включён в список лиц, попавших под сокращение, он был обвинён тем же важным неназванным мною здесь учёным (тогда он занимал должность декана) в… безграмотности (в одном заявлении, адресованном декану, Павлюк допустил ошибку по румынскому языку). Пришлось Павлюку эмигрировать вместе со своей семьёй в Канаду, где, как мне поведала Марина, румынский
Cu această personalitate (afișând ,,morgă”) a lumii științifice undeva, pe la sfârșitul anilor ’50, am avut o altercație, filologic vorbind pentru un fleac, însă eu eram tânăr asistent, în același timp secretar pe probleme de tineret la facultate, și n-am cedat în fața unui coleg nu cu mulți ani mai în vârstă ca mine, dar care deținea funcția de prodecan; mai târziu, pe la mijlocul anilor ’60, la o ședință a consiliului științific al facultății a solicitat imperios (ca) să fiu mutat la o altă instituție care n-avea nimic în comun cu profesia de dascăl. Din fericire erau și alți colegi, care mă cunoșteau mult mai bine și care n-au marșat la propunerea lansată.
Îmi amintesc aici și de un alt eveniment întâmplat cu un profesor al catedrei de slavistică: este vorba de Mîkola Pavliuc, inclus pe lista persoanelor care cădeau sub ,,ghilotina” reducerilor de personal, iar el fusese învinuit (de același personaj oportunist, amintit de mine în text; atunci el deținea funcția de decan) de analfabetism funcțional (într-o cerere adresată decanului, Pavliuc a comis o greșeală de limbă română). Dumnezeu a făcut ca Pavliuc să emigreze cu familia în
Canada unde, după destăinuirile
украинист прославился на научно-учебном поприще.
В курсе дела был, наверное, этот учёный и в случае удаления с кафедры талантливой украинистки Магды Ласзло-Куцюк из-за того, что она поддерживала постоянную связь с украинскими эмигрантами из Канады. Но здесь – понятно – команда была дана сверху.
А вот и очень давнишний красноречивый момент. В многотиражной газете «Московский университет» появилось стихотворение Возвращение на родину Тибериу Утана (в переводе Александра Гитовича), но под именем одного румынского студента филфака. Узнав случайно об этом, наш будущий учёный (тогда он учился в аспирантуре в МГУ) быстро связался с посольством Румынии в Москве с предложением отправить немедленно провинившегося студента домой. В конце предложение было отклонено, т.к. было бы слишком суровым.
Справедливости ради, этот учёный и руководитель факультетазаступился на партийном собрании за украиниста «обработанного» властями за то, что тот требовал соблюдения прав румынских украинцев (вдобавок «провинившийся», в одном из своих романов Чёрный конь тот
Marinei, ucrainistul român a ajuns vestit pe tărâm educațional-științific.
Aceeași ,,orientare”, vizându-l pe Pavliuc, se aplica și-n cazul îndepărtării de la catedră a talentatei ucrainiste Magda Laszlo-Kuțiuk pe motiv că a-ntreținut o permanentă legătură cu emigranții ucrainieni din Canada. Dar aici, se-nțelege, comanda fusese dată ,,de Sus”…
Iată acum și un foarte elocvent moment, îndepărtat pe axa timpului. În ziarul de mare tiraj, ,,Universitatea din Moscova”, s-a publicat poezia lui Tiberiu Utan, ,,Întoarcerea în patrie” (tradusă de Alexandr Ghitovici), dar, în fapt, semnată de unul din studenții români ai facultății de filologie. Aflând întâmplător de publicare, viitorul nostru om de știință (în acea vreme el era doctorand al Universității de Stat din Moscova) a luat rapid legătura cu Ambasada României la Moscova, propunându-i acesteia să-l expedieze neîntârziat acasă pe învinovățitul student. Într-un final propunerea a fost respinsă pe motiv că posibila măsură ar fi fost prea drastică.
Ca să fim corecți, acest om de știință (și îndrumător al activității din facultate) la o ședință de partid a sărit în apărarea unui ucrainist ,,lucrat” pe la spate de ,,Băieții cu Ochi Albaștri” pentru că reclamase încălcarea drepturilor ucrainiștilor români (unde mai pui că, ironic, creionase în tușe satirice, în romanul
său, Calul negru, hachițele
обрисовал в сатирических тонах тогдашнего министра-тупицу образования Анету Спорник).
Увы, многие упомянутые поименно, а также неупомянутые лица ушли в мир иной и руководствуясь изречением князя Святослава о том, что «мёртвые срама не имут», предположим, что все они по-своему были правы и, может быть тот факт, что я не распологаю тотальной информацией наталкивало меня, на незаслуженные обвинения.
Неизвестно мне до сих пор, например, почему при нашем коммунистическом режиме долгие годы откладывали дело приёма в партию Виктора Васченко; ходили слухи, что причина запоздалого его приёма коренилась, мол, в украинском происхождении кандидата; потом, уже будучи членом партии, Васченко был избран и в партбюро факультетской организации (отвечал за научно-учебную работу).
О том, что Марина помогала мужу В.В. в составлении двуязычных словарей, я узнал от моей бывшей коллеги Марии Думитреску. Она же лет 10-12 назад связала нас (меня и мою супругу) с Мариной и Андреем Милитару.
Весьма странно, что В. Васченко, такой скрупулёзный учёный, лингвист, такой датошный
prostănacei ministrese a învățământului de-atunci, Aneta Spornic. Era vorba de scriitorul Stelian Gruia Iațentiuc.
Din păcate, multe din aceste chipuri, amintite nominal sau neamintite în acel context politic, au plecat într-o altă lume, astfel că, urmând maxima cneazului Sviatoslav, conform căreia ,,morții n-au rușine”, presupunem că aceștia au trăit cu propriul adevăr, iar eu este posibil ca faptul de a nu putea ordona integral fluxul informației să-mi dea ghes a emite niște învinuiri nemeritate.
Nu-mi este cunoscut nici până astăzi, de exemplu, de ce în vremea regimului nostru comunist mulți ani a fost amânată primirea în partid a lui Victor Vascenco; zvonistica zicea că pricina întârzierii primirii lui își avea rădăcinile în obârșia ucraineană a candidatului; apoi, fiind deja membru de partid, Vascenco a fost ales în B.O.B. din facultate fiind responsabil cu activitatea de cercetare științifică.
Despre ajutorul dat de Marina soțului său în alcătuirea unor dicționare bilingve am aflat de la fosta mea colegă, Maria Dumitrescu. Cu 10-12 ani în urmă ea ne-a făcut cunoștință, mie și soției mele, cu Marina și Andrei Militaru.
Este foarte ciudat că V.Vascenco, acel savant scrupulos, lingvist, acel meticulos căutător de surse bibliografice, de detalii științifice și
искатель библиографических источников, научных и житейских деталей и нюансов, не нашёл нужным указать имя любимой жены Марины, усердного сотрудника в составлении словарей хотя бы в «технической кассете» книг.
Такой же странностью мне показалось и то, что при кончине Васченко в апреле 2008 года ни заведующая кафедрой русской филологии, ни бывшие его колеги лингвисты не изъявили желание написать статью-некролог для ежемесячной двуязычной газеты «Зори. Zorile», ссылаясь на то, что недостаточно знали покойного или просто заняты очень срочными делами; и я, не будучи лингвистом, а литератором, а также не входивший в круг близких друзей умершего, «сварганил» затребованный текст со стороны главного редактора. Здесь к месту вспомнить румынскую поговорку «живые с живыми, а мертвые с мертвыми».
Под искусным пером Марины Милитару образ В.В. встал в полный рост или, перефразируя заглавие одной книги Магды Урсаке, он стал как бы визуальным человеком с хорошими и плохими сторонами довольно сложного характера.
Несомненная заслуга этой повести заключается и в том, что она открывает окно в мир русского языка и литературы в столице
nuanțe cotidiene nu a considerat necesar să publice numele soției sale, Marina, sârguincios colaborator în alcătuirea dicționarelor, chiar dacă numele i l-ar fi tipărit în ,,caseta tehnică” a cărților.
La fel de straniu mi s-a părut și faptul că, după decesul lui Vascenco, în aprilie 2008, nici șefa catedrei de filologie rusă, nici foștii lui colegi lingviști nu și-au exprimat dorința de a scrie un articol-necrolog pentru ziarul săptămânal bilingv ,,Zorile” invocând motive diverse, fie că nu l-au cunoscut îndeajuns pe răposat, fie pur și simplu că erau foarte ocupați cu urgențe ardente; până și eu, fără a fi lingvist, ci literat, apoi neintrând în cercul de apropiați ai decedatului, m-am ,,încurcat” în acea stare de fapt, într-un fel în așteptarea cererii unui text din partea redactorului-șef al ziarului. Aici se lipește proverbul românesc: ,,Viii cu viii, morții cu morții…” (Până la urmă autorul acestui text i-a dedicat un necrolog apărut în sus menționata publicație / Z.P.) Sub iscusita pană a Marinei Militaru figura lui Victor Vascenco s-a trezit crescând, luând amploare și osatură culturală sau, parafrazând titlul unei cărți de Magda Ursache, a devenit vizibilă ieșind cu bune și rele dintr-un caracter uman destul de complicat. Indiscutabilul merit al acestei nuvele rezidă și în aceea că deschide o ,,fereastră” (în capitala României) despre lumea limbii și literaturii ruse în vremea regimului totalitar.
Румынии при тоталитарном режиме.
Раньше в Германии, а именно в Ганновере, Моника Билан выпустила книгу о знаменитом бухарестском педагогическом институте русского языка и литературы имени Максима Горького (она же и её муж Раду Билан преподавали в этом институте).
Кстати, большинство преподавателей института перешло на вновь образованный факультет славянских языков впоследствие факультет иностранных языков бухарестского университета. Много малоизвестных сторон филологического образования в столице Румынии скрупулёзно раскрыты профессором Вирджилом Шоптеряну, в своей посмертной книге Marturiipestetimp (Свидетельства время спустя, Бухарест, 2020), где достоверно описывается обстановка и на том факультете, где обучалась Марина Милитару (тогда ещё женой Васченко), но самое главное здесь чётко изображён т.н. Григоре Михня, одно время преданно служивший в преславутой организации силовиков, прозванной в народе ещё и «глаза и уши»; в лице этого видного лингвиста, представленного в книге под псевдонимом легко можно узнать того маститого слависта-
Mai devreme, în Germania, anume la Hanovra, Monica Bilan a scos o carte despre renumitul institut de limba și literatura rusă ,,Maxim Gorki” (ea și soțul ei, Radu Bilan, au predat la acest institut).
Apropo, majoritatea profesorilor institutului a trecut la noua facultate de limbi slave, pe urmă la facultatea de limbi străine a universității bucureștene. Multe aspecte, puțin cunoscute, despre învățământul filologic în capitala României sunt dezvăluite scrupulos de profesorul Virgil Șoptereanu în cartea sa, apărută post-mortem, Mărturii peste timp (București, 2020), în care este descrisă veridic atmosfera din acea facultate unde a învățat și Marina Militaru (încă nevasta lui Vascenco pe-atunci), însă cel mai important lucru aici este portretizarea așa-numitului Grigore Mihnea care, într-o vreme, slujise cu devotament (în) faimoasa organizație a Silovicilor (popular: ,,Ochii și Timpanul”); este ușor de ,,mirosit” în carte pseudonimul acestui reputat slavist-manager despre care se făcu vorbire mai sus (adică, pentru publicul larg: Gheorghe Mihăilă – n.edit.)
менеджера о котором речь шла выше.
Мемуарные страницы М. Билан, В. Шоптеряну, а ныне и М. Милитару воспринимаются и как драматические тексты недавнего времени о нераскрытой стороне судеб их авторов, как живой диалог с современниками о сложном выборе житейских и профессиональных путей, о постоянной борьбе за личную и общую свободу индивидуума.
Повесть Марины Милитару увлекательна, искусно продумана, интересно написана, а следовательно, предназначена для широкой читательской аудитории.
Думитру Балан, член Союза писателей Румынии
Бухарест, ноябрь 2020г.
Caseta tehnică: rezervări editoriale la
fundatia.paulpolidor@yahoo.com
ed.cadrelordidacticedinromania@yahoo.com
Mesaj tel. președinte ONG: 004.0740.47.48.14
Site NGO:
Paginile de memorii semnate de M.Bilan, V.Șoptereanu, azi de M.Militaru se prezintă ca texte dramatice creionând un timp nu de mult (apus?…), o latură nerevelată a destinelor auctoriale în maniera unui dialog viu cu contemporanii noștri despre alegeri complicate ale unor vieți profesionale, dar și personale, despre o luptă pentru libertatea generală și sufletească a individului.
Nuvela Marinei Militaru rămâne atractivă, atent gândită, interesant scrisă și, prin urmare, destinată unui larg auditoriu de cititori.*
Dumitru Balan, membru al Uniunii Scriitorilor din România, nov.2020.
Tălmăcire de Zommer Polidor**
*Text integral al prefeței la volumul Marinei Fridrih-Militaru, Viața mea în Rusia, în România și în Germania (Heidelberg, 2020), apărut în limbile rusă și germană (ediții separate); pasajele cu italice au fost omise, în scopul urgentării editării cărții. Din păcate, aceasta a fost ultima scriere memorialistică, deoarece, în anul următor, Marina, mare amatoare de excursii pe planeta noastră, ne-a părăsit definitiv, plecând în călătorie în lumea astrelor.
**Textul traducerii, precum și titlul în limba română aparțin tălmăcitorului, iar cel în limba rusă a apărut sub titlul Reflecții despre o povestire veridică.
