Reper:

UN STIL PROPRIU DE ABORDARE

Personalitate indiscutabilă a culturii româneşti – poet, compozitor, interpret, traducător (ca să menţionez  doar câteva din domeniile  în care excelează), apreciat în ţară şi peste hotare – Paul Polidor are preocupări multiple, eficiente şi benefice  pentru societate, pentru fiecare dintre noi. Între acestea, nu în ultimul rând, se situează pasiunea pentru istoria  naţională  şi universală (înscrierea la un masterat de istorie  este o dovadă  în acest sens), modul  personal  în care  prezintă  şi analizează  fenomenul  istoric. Chiar dacă nu eşti  întotdeauna de acord  cu  concluziile dânsului (şi nici nu trebuie, căci poate are dreptate), recunoşti de la primele  fraze un stil  propriu  de abordare, concluzii personale, care te îndeamnă  să termini  lectura textului  şi să meditezi  la ceea  ce a  scris.

Prof.univ.dr.Alesandru Duţu

Istoric militar (22 septembrie 2008)

ŞVABUL VON NEURATH ŞI HITLER, PERSUASIVITATE ŞI DECLIC ÎN CRIZA RENANĂ (1936)

Zommer Polidor

Reper:

În  cazul acesta, în care, de fapt, curajosul era Neurath, nu se poate vorbi la Hitler, încă, de îndrăzneală sută la sută. De altfel, dictatorul, la întoarcerea glorioasă din Renania, văzând cum şi-a prins adversarii nehotărâţi, a simţit o imensă uşurare: ”Cât mă bucur! Doamne, ce mă bucur că totul a mers aşa uşor. Norocul ţine cu cel curajos. Dumnezeu îl ajută.”

Se cunoaşte de-a lungul istoriei „aplecarea” dictatorilor în a oferi daruri colaboratorilor fideli: bani, maşini, vile, domenii, terenuri ş.a. Printre cei care au beneficiat, pentru serviciile aduse sistemului nazist, de astfel de „donaţii”, se numără şi Konstantin von Neurath, ministru  de  externe  între   1932  şi 1938.

Hitler făcea, într-adevăr, cadouri camarilei sale, Neurath primind, la un moment dat, suma de 250.000 RM (Reichsmark), în condiţiile în care, în acea perioadă, un muncitor agricol zilier primea doar 3 RM pe zi. Hitler le cumpăra atât tăcerea, cât şi loialitatea. Îi vroia şantajabili.

La 15 martie 1939 armata germană ocupă ce mai rămăsese din Cehia, adică Moravia şi Boemia (Iosif Tiso fiind convins de Hitler să declare cu o zi mai devreme, pe 14 martie, independenţa Slovaciei). În Boemia şi Moravia este instituit un protectorat, din staff-ul căruia făcea parte şi von Neurath, după ce fusese schimbat de la conducerea Externelor şi înlocuit cu mai docilul von Ribbentrop. Hitler învinsese teama, reuşitele îl „îmbătaseră”. Nu mai avea nevoie de Neurath, pe care n-a ezitat „să-l tragă de urechi”, imputându-i că a acţionat cu prea multă blândeţe în timpul reprimării demonstraţiilor studenţeşti din 28 octombrie 1939 împotriva ocupaţiei germane. Von Neurath şi-a revenit brusc din „adormire”, luându-şi revanşa împotriva evreilor. A aplicat fără şovăire în  „Reichsprotektor” sancţiuni dure care ţineau de Legile Nürnberg privind statutul evreilor: le-a limitat libertatea de mişcare, i-a constrâns să-şi prindă de îmbrăcăminte semne distinctive prin care erau urmăriţi şi recunoscuţi ca evrei; copiii lor au fost opriţi să participe la viaţa culturală a comunităţii, ca şi la cea în instituţii de învăţământ, deşi se ştia câte personalităţi dăduseră evreii în lumea ştiinţifică şi culturală europeană. După confiscarea proprietăţilor, uşor-uşor  evreii  s-au  trezit  deportaţi  în  lagărul de concentrare Theresienstadt, care ar   fi   trebuit   să  ia  ochii  lumii,  nemţii  încercând  acolo,  prin  filme  de propagandă, să  arate  existenţa unor condiţii de viaţă cvasi-normală, pe care le creaseră pentru evrei; versurile din textul „Cosmetizare nazistă” dezvăluie, însă, duplicitatea monstruosului sistem conceput de Hitler: „Şi vine Crucea Roşie /   la  fardatul Theresienstadt / să soarbă-n falsa cafenea minciuna:/ într-un relativ confort / trăiesc evreii aici / faţă de starea de război / din Europa, / zice documentarul hitlerist, / pompând gogoriţe / în ochii publicului. / Cu precizie germană / patru luni i-a luat / Ministerului Propagandei / să termine filmul / până-n 23 iunie 1944. / Realizatorii şi regizorul peliculei / şi-au făcut datoria. / Jăvrism arian? / Şi i-au exterminat la Auschwitz.”(1) Von  Neurath a contribuit, fără doar şi poate, la crearea acestei colonii „model”, cei mai mulţi dintre evrei fiind din Protectorat. Trimiterea lor spre lagărul morţii din Auschwitz a fost o altă dramă din odiseea exterminării evreilor, la care „a pus umărul” şi fostul ministru de externe german.

Poate că nu întâmplător Neurath, şvab la origine, s-a implicat într-o astfel de colonie. După dicţionar, „şvab” înseamnă: ”Nume generic dat coloniştilor germani, francezi, italieni, spanioli şi bulgari aşezaţi succesiv în unele regiuni din Banat şi Transilvania, prin sec.XVIII; persoană care face parte dintre urmaşii acestor colonişti.”(2) Aceste rădăcini ale lui Neurath  vor „vorbi” în două cazuri în care, dacă Neurath nu ar fi intervenit, războiul ar fi luat o altă turnură prin întârziere, şi ştim cu toţii ce efect are asupra desfăşurării evenimentelor  întârzierea decizională. De altfel, Hitler, într-o convorbire particulară, înregistrată, însă, de serviciile secrete finlandeze, afirmă (asta după ce-l schimbase pe Neurath de la Externe!) că altul ar fi fost cursul războiului dacă ar fi dispus de Franţa în 1939, şi nu în anul următor. Culturologic, un colonist se defineşte, în primul rând, prin curaj. Astfel, Neurath, abil şi persuasiv, îl determină pe Hitler, poate în cel mai dificil moment al acestuia, să înceapă cuceririle teritoriale. În primăvara anului 1936 Hitler a riscat pasul care, ulterior, l-a transformat în erou. Nu o dată s-a spus despre el că a jucat „la cacealma”. Faptul de-a fi fost o „mutare” curajoasă îl relevă şi Gheorghe Onişoru: ”Seria încălcării sistematice a prevederilor de ordin politico-militar stabilite la Versailles a început cu îndrăzneaţa (subl.n.) acţiune din 7 martie 1936. De notat faptul că trupele franceze nu au avut nici cea mai mică reacţie în faţa avansării diviziilor germane. Abia la 12 martie Marea Britanie, Italia şi Belgia vor denunţa violarea pactului de la Locarno de către Germania, dar totul se va rezuma la nivelul declaraţiilor.”(3) De fapt, Hitler a avut tupeul, sub „nasul” marilor puteri europene, să trimită în zona demilitarizată renană 30.000 de soldaţi. Occidentalii au stat cu mâinile în sân.

„Divide et Impera !” a fost principiul după care Hitler  s-a călăuzit în politica sa, remilitarizarea zonei renane contribuind din plin la o nouă reaşezare a raporturilor de forţe în plan european, mai ales că diabolica sa viclenie viza şi slăbirea celor două alianţe balcanice, pe care în final le-a manevrat după bunul său plac: „Presiunea crescândă a puterilor fasciste, absenţa ripostei ferme a Angliei şi Franţei au generat manifestări de incertitudine şi oscilaţie în politica externă a unor state din Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică şi au determinat unele acţiuni care au dus la slăbirea celor două alianţe. În lumina situaţiei create după  7  martie, cercurile  conducătoare din România  vor  căuta  să  evite  pe cât  posibil un conflict cu Germania, atât timp cât Franţa şi Anglia nu se arătau dispuse să garanteze cu forţa armelor statu quo-ul teritorial şi politic.”(4) În acest sens, şocantă este avertizarea lui Edmund Burke (1729-1797), considerat de mulţi părintele conservatorismului: ”Singura condiţie necesară ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic”(5), aserţiune care apare drept motto al filmului „Hitler. Ascensiunea răului”(6). Marile puteri n-au reacţionat pentru că la început l-au considerat pe Hitler un apărător al Europei? Posibil. Dictatorul german spunea la un moment dat că, atâta timp cât pe câmpul de luptă se varsă sângele german pentru a opri infectarea culturii europene cu ciuma bolşevică, duşmanii nazismului şi, în special, evreii, nu vor avea zile uşoare. De fapt, mai mult Anglia n-a reacţionat. Franţa, însă, nutrea o veche dorinţă de revanşă şi chiar de răzbunare, prin Tratatul de la Versailles încercând să îngenuncheze Germania dacă nu definitiv, măcar pentru o perioadă îndelungată. Pe de altă parte, sângele comun popoarelor germanice şi-a spus cuvântul în încercarea repetată a lui Hitler de-a ajunge la o înţelegere cu britanicii încă de când a ajuns la putere.  Este   elocvent   faptul   că,   prin   acordul   naval germano-englez din 18 iunie 1935, prevederile din Tratatul de la Versailles, referitoare la înarmarea navală a Germaniei erau, de fapt, atinse de nulitate, de aceea încăpăţânarea de mai târziu a lui  Churchill de-a nu ceda presiunilor a fost otravă în somnul dictatorului.

Pe 7 martie 1936 aliaţii occidentali au pierdut şi ultima ocazie de a opri, prin puterea armelor, pe „propovăduitorul” german (de fapt, austriac la origine) al păcii. Asta în condiţiile în care cei mai mulţi dintre comentatori confirmă faptul că reînarmarea Germaniei era, în acea perioadă, un proces în desfăşurare, iar unii şochează prin afirmaţii conform cărora martie 1936 ar fi fost cel mai măreţ moment al occidentalilor dacă acţionau, pentru că atunci Hitler nu avea nimic! De fapt, însuşi dictatorul declara: ”Reocuparea Renaniei de către trupele noastre a fost cea mai dificilă şi cea mai îndrăzneaţă realizare a vieţii mele”.(7) Mişcare abilă pe care a susţinut-o, într-un moment în care generalii încremeniseră de frică, şvabul Konstantin von Neurath. Este uluitoare, în acest sens, mărturisirea lui Reinhard Spitzy, aghiotantul lui Hitler: ”Ministrul de Externe, Neurath, a fost singurul (subl.n.) care a spus: D-le Hitler… (puncte de suspensie cu multe înţelesuri!-n.n.) puteţi risca.”(8)  În româneşte s-a tradus, însă, ”puteţi încerca asta”, deşi pe ecran apărea „You can risk it. Nothing will happen.”(9) De altfel, şi dicţionarele româneşti confirmă sensul termenului:

a)-”risca: I.to risk; II.to take risks”(10) sau

b)-”risk: I.s. risc, pericol, primejdie;

II.vb.tr. 1.a risca; 2.a îndrăzni”(11),

deci în nici un caz „a încerca”. Este important termenul „a risca”, pentru că vorbeşte de teama lui Hitler la începutul perioadei de încălcare flagrantă a tratatelor. ”L-am auzit adesea pe Hitler povestind  despre  asta,  îşi aminteşte Reinhard Spitzy, cum  toţi generalii erau speriaţi de moarte şi doar Neurath, un şvab inteligent (subl.n.), i-a spus: D-le Hitler, puteţi risca (în româneşte apare din nou încerca).”(12) În cazul acesta, în care, de fapt, curajosul era Neurath, nu se poate vorbi la Hitler, încă, de îndrăzneală sută la sută. De altfel, dictatorul, la întoarcerea glorioasă din Renania, văzând cum şi-a prins adversarii nehotărâţi, a simţit o imensă uşurare: ”Cât mă bucur! Doamne, ce mă bucur că totul a mers aşa uşor. Norocul ţine cu cel curajos. Dumnezeu îl ajută.”(13) Revin în mintea lui motivele măreţiei eroilor din miturile germane şi, „ameţit” de succesul reocupării Renaniei, ascultând în extaz la gramofon uvertura operei Parsifal de Richard Wagner, artistul ratat medita la soarta învingătorului: ”Clădesc noua mea religie după Parsifal /…/. Doar atunci când cineva se învăluie în mantia de erou îl poate sluji pe Dumnezeu.”(14)

O vorbă zice: ”Dă-i nas lui Ivan şi se suie pe divan!”. Aşa şi Hitler: după ce s-a „hrănit” de câteva ori (crucial!) cu nehotărârea occidentalilor, chiar a prins curaj, şi încă unul nebun, moment care contrastează cu 7 martie 1936. După doi ani, la 12 martie, trece graniţa în Austria pe la Braunau am Inn, orăşelul său natal. ”Pentru Hitler sosirea în Austria a fost ultima picătură, îşi aminteşte Alfred Hrdlicka, sculptor austriac. Cu siguranţă nu se aştepta ca simpaticii austrieci să-l întâmpine atât de călduros.”(15)

După patru ore de mers într-o maşină deschisă, în faţa unor mulţimi delirante, ajunge în Linz, oraşul unde locuise o vreme. Temătorul Hitler din 1936 acum acţionează pe loc, schimbând planul de atac, după cum spune Reinhard Spitzy: ”Euforia în Linz era de nedescris. Apoi s-a întâmplat ceva ciudat.  Hitler nu plănuia să anexeze (subl.n.) Austria atunci. Voia doar să instaureze în Austria un guvern naţional-socialist. A spus: Veştile din Anglia şi Franţa sunt bune. Nu există nici o ameninţare din partea lor. Ruşii nu pot acţiona. De ce să nu facem totul acum?”(16) Încă o dată face apel la istoria Evului Mediu, redenumind Austria Ostmark.(17) Prin urmare, într-unul din discursurile furibunde ale acelui moment, Hitler declară cu un curaj atingând demenţa: ”Proclam o nouă misiune pentru această ţară. Este asemănătoare poruncii care i-a făcut pe colonizatorii (subl.n.) germani să vină aici din toate părţile vechiului Imperiu. Cea mai veche Ostmark a poporului german va fi de acum înainte cel mai nou bastion al naţiunii germane şi astfel al Reich-ului german.”(18) Dar, pentru a avea acest curaj, cu doi ani înainte, în 1936, îl împinsese în „prăpastia” cuceririlor şvabul Konstantin von Neurath.

NOTE

(1) Paul Polidor, Eugen Rus, Istorie  şi cinema(ediţia a II-a,Editura Fundaţiei Paul Polidor, Bucureşti, 2007, p.134

(2) Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984, p.933

(3) Gheorghe Onişoru, Istoria contemporană universală 1917-1945, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p.36

(4) România în relaţiile internaţionale 1699-1939, Editura Junimea Iaşi, 1980, p.499

(5) „The only thing necessary for the triumph of evil is for good men to do nothing.”

(6) „Hitler, The Rise of Evil”(film artistic) Două premii Emmy în 2003 /montaj, scenografie/ şi nominalizare la Premiul Golden Satellite pentru actorul Robert Carlyle în rolul lui Hitler

(7) Guido Knopp şi Ivan Fila,  Hitler.A Profile, Episode Three: The Blackmailer //Hitler.Un profil, Episodul al treilea: Şantajistul (film documentar ZDF – 1995)

(8) Ibidem

(9) Ibidem

(10) Andrei Bantaş, Dicţionar român-englez, Editura Teora, 1994, p.349

(11) Dicţionar englez-român, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1974, p.614

(12) Guido Knopp şi Ivan Fila, op.cit.

(13) Ibidem

(14) Ibidem

(15) Ibidem

(16) Ibidem

                (17) Interesantă situarea termenului „Ostmark” în aria interferenţelor: a)- Carol cel Mare pune, în 803, bazele unei ţări, căreia îi spune „Ostmark”(nume purtat în Evul Mediu de Austria);

b)-„Ostmark” corespunde sintagmelor „marcha orientalis” (în latină) şi  „marca de răsărit”(în română);

(18) Guido Knopp şi Ivan Fila, op.cit.