,,Paul Polidor”-Fest.Cultural Interferences, Ed.XXVII-2026. Dr.Dumitru Balan: Prefața volumului BEZNĂ SUB SOARE, semnat de Cinghiz Abdullaev, fostul ofițer al GRU (Direcția Principală de Spionaj, agenție sovietică de informații militare de pe lângă Ministerul Apărării). Preluare din: Ediția a 2-a, revăzută. Traducere, prefață și note de DUMITRU BALAN. Postfață de generalul VICTOR STĂNCULESCU. București, Ideea Europeană, 2018.(În imagine: Dumitru Balan și Victor Stănculescu)

Declicul unui nou volum din seria: Paul Polidor – Lideri în film, Carte, Arte: prefața de mai jos, semnată de istoricul cultural Dumitru Balan, deschide o nouă ,,Cutie a Pandorei” în analiza combinatorie dintre jurnalismul de investigații în portretizarea liderilor (nu neapărat politici și militari) și pamfletul-eseu bazat pe arhive multi-media. Iată textul scriitorului Dumitru Balan din 2008:

 

K.G.B. ȘI C.I.A. VERSUS CEAUȘESCU ȘI FIDEL CASTRO. Marginalii la romanul Beznă sub soare

Prodigiosul și talentatul scriitor azerbaigean Cinghiz Abdullaev, după succesul repurtat în România cu thrillerul Drongo. O eroare admisibilă (București, Editura Paideia, 2004), se prezintă cititorilor noștri cu un nou roman documentaro-ficțional, până nu demult interzis publicării atât în România, cât și în Republica Moldova.

Deși povestea de față, Beznă sub soare, este relatată într-un plan oarecum alternativ, operațiunile propriu-zise privind evenimentele declanșate în România în dramaticul decembrie 1989 (expuse sub forma amintirilor) au o desfășurare succesivă, precedând în timp organizarea atentatului împotriva lui Fidel Castro, iar liantul comun îl constituie implicarea acelorași agenți K.G.B. Confruntarea sângeroasă a acestora cu echipa comandoului palestinian sau zădărnicirea tentativei de răpire a cadavrelor Ceaușeștilor de pe aeroportul Otopeni de către agenții chinezi de sub conducerea lui Li Sian conferă acțiunii dinamism și suspans, caracteristice tuturor romanelor lui Abdullaev.

Acuitatea și verosimilitatea întâmplărilor zugrăvite sunt atestate de prezențaîn roman a personajelor emblematice din Consiliul Frontului Salvării Naționale (Ion Iliescu, Petre Roman, Victor Stănculescu, Silviu Brucan ș.a.), de referirile la unele documente, deja istorice, ale vremii, dar și dubiile, persistente și astăzi, izvorâte din secretizareaarhivelor sau, de exemplu, din refuzul prelungit (de peste zece ani) al instanțelor de drept de a permite deshumarea rămășițelor pământești ale soților Ceaușescu, la cererea expresă a lui Valentin Ceaușescu și a lui Mircea Oprean, soțul Zoei Ceaușescu. Un detaliu semnificativ poate fi și faptul că înhumarea cadavrelor Ceaușescu a avut loc fără înștiințarea și fără acordul administrației cimitirului Ghencea din București. E interesant de consemnat că un fost brancardier, din simplu sergent atunci, a devenit general.

Lectura romanului, instructivă și antrenantă, îi oferă cititorului avizat posibilitatea să rememoreze momente importante din istoria recentă a lumii contemporane, să compare propriile opinii cu aprecierile autorului cărții privind asemenea figuri ale momentului precum Kriucikov, Bakatin, Primakov, Gorbaciov, Andrei Kozârev ș.a.

Volumul de față constituie o mărturie în plus că serviciile secrete străine au acționat, ca de altfel și în alte țări din fostul bloc răsăritean, pe teritoriul țării noastre, impulsionând revolta populară. Havel, de exemplu, a afirmat că revoluția de catifea din 1989, din Cehoslovacia, a fost opera agenților K.G.B. și G.R.U. Iar cunoscutul disident și politolog rus Vladimir Bukovski, al cărui roman autobiografic Și se întoarce vântul… (Fundația Academia Civică, București, 2002) mi-a fost dat să-l traduc, la una dintre ultimele sale vizite în România (mai 2006), invitat fiind la emisiunea „În Prim Plan” (realizator Dan Turturică) al postului național TVR 1, răspunde astfel la două întrebări esențiale:

• Domnule Bukovski, cum comentați Revoluția din România, din

decembrie 1989?

• Evenimentele din decembrie 1989 din România au fost organizate și

coordonate de K.G.B., din câte știu eu.

• Dar de ce a fost sângeroasă, și nu pașnică precum în alte țări?
• Dacă Ceaușescu nu a vrut să plece de bună voie, a trebuit forțat.

Două personaje principale ale Beznei sub soare (denumire codată a operațiunii de asasinare a liderului cubanez), Bernardo Urbieta și generalul K.G.B. Serghei Cernov, șeful său, după participarea la evenimentele din România, primesc ordin să acționeze pentru înlăturarea de la putere a lui Fidel Castro. Planul elaborat personal de către generalul Cernov fusese aprobat de conducerea superioară a K.G.B.-ului aflată în contact direct și cu ministrul Afacerilor Externe, Andrei Kozârev.

Personajele din roman se interferează în dinamica acțiunii cu numeroase personaje fictive (sau poate unele tot reale!) precum agenții K.G.B. Nilin, Dancenko, Maximov, Irina Joachin, Dravinski, Manuel Vales (racolat din spionajul cubanez), agenta dublă Ines Contreras, slujind cu abnegație și spionajul rus și pe cel cubanez, agenți C.I.A. Roger Robinson, Otilio Silveira, domnișoara Summers, Brown, Bob Williams, Trentini, Lehmann, agenții spionajului cubanez Alfredo Barros, Ramon, Jose ș.a.

Pentru înlăturarea lui Fidel Castro sunt angajate cele două faimoase servicii secrete ale lumii K.G.B. și C.I.A.; Abdullaev zugrăvește cu o deosebită plasticitate întâlnirea din Mexic între foștii rivali, generalul K.G.B. Serghei Cernov și colonelul C.I.A. Paul Biksby. Acest epizod din paginile cărții (fictiv sau real?) a fost precedat în realitate de prima întâlnire ca a avut loc între reprezentanții C.I.A. și K.G.B. în septembrie 1989 la Santa Monica, în California, cu puțin înainte de căderea Zidului Berlinului.

Operațiunea în sine, soldată în final cu un imprevizibil eșec, ridică, pe de o parte, problema patologiei sistemului dictatorial din Cuba (cu dese referiri la cultul deșănțat al personalității lui Ceaușescu) și, pe de altă parte, problema moralității, în multe cazuri, eufemistic vorbind, îndoielnice, a serviciilor secrete (în scopul menținerii secretului total asupra acțiunii Beznă sub soare sunt săvârșite și crime oribile, cu victime nevinovate, uneori, chiar din rândul ofițerilor acestor servicii).

Acțiunea prezentului thriller politic, fascinant și tulburător, se desfășoară în diferite orașe precum Madrid, Toledo, Paris, București, Târgoviște, Ciudad de Mexico, Moscova, Merida, prilej pentru autor de a surprinde, cu finețea observatorului atent și a călătorului împătimit, obiceiurile și comportamentul localnicilor. Narațiunea istorico-polițistă are și o vădită tentă social-psihologică.

Alternanța celor două subiecte, să le numim convențional românesc și cubanez, imprimă, într-un fel subtil (în cazul primului făcând apel la amintiri, documente sau evocări oarecum comparative), un ritm alert și incitant întregii povestiri. Din complexa și sufocanta rețea de cauze și efecte ale evenimentelor românești declanșate în decembrie 1989, Cinghiz Abdullaev extrage conexiuni verosimile, subliniind, în ansamblu corect, rolul major jucat de diferite personalități care au facilitat prăbușirea sistemului totalitar ceaușist. Un rol hotărâtor, de primă importanță și decisiv, l-a avut generalul Victor Stănculescu, fapt ce m-a determinat să-i solicit o postfață la prezenta carte. Acum, când aștern aceste rânduri pe hârtie, încă n-am primit textul promis, dar, în consonanță cu profilul generalului, conturat de Abdullaev, se cuvin reamintite două episoade cruciale. Stănculescu este chemat în dimineața zilei de 22 decembrie 1989 la Comitetul Central al partidului, unde Nicolae Ceaușescu îi cere generalului să preia conducerea armatei după sinuciderea ministrului Vasile Milea. Aflând că spre clădirea Comitetului Central se îndreaptă două regimente, unul de tancuri și altul mecanizat, noul ministru îi ordonă căpitanului Marius Tufan, de la grupa de transmisiuni a armatei, aflată în sediul C.C., să comunice „numaidecât ordinul meu să se întoarcă în cazărmi”. Apoi, Victor Stănculescu a venit la Nicolae Ceaușescu și-i raportează că unitățile sunt pe drum și speră că vor ajunge la timp, dar ținând cont de presiunea crescândă din piață, îi sugerează că ar fi mai bine să părăsească sediul. Sfatul a fost urmat și soții Ceaușescu fug, îmbarcați în grabă într-un elicopter, de pe clădirea C.C., scenă la care am fost martor personal, cocoțat pe gardul de fier din fața Consiliului de Stat (în stânga aripei fostului Palat Regal).

Fuga dictatorului a permis ocuparea fără incidente a sediului C.C. de către masele de manifestanți.

Într-o secvență video, înregistrată la procesul Ceaușeștilor de la Târgoviște, prezentată la Televiziunea Română, doar la doi ani după eveniment, dictatorul afirma că a fost împins să părăsească sediul puterii de către un trădător.

Importantă e și nota telefonică nr.38 expediată de generalul locotenent Victor Atanasie Stănculescu de la sediul Ministerului Apărării Naționale, pe 22 decembrie 1989, la ora 13.30:

„Unitățile militare de pe întreg teritoriul țării se retrag în cazărmi, în ordine și calm, fără a se lăsa provocate, dezarmate sau dispersate. Unitățile care sunt angajate în fața comitetelor județene de partid vor calma spiritele, fără să tragă, după care se retrag în cazărmi. În unități se va organiza apărarea cazărmilor și a tuturor obiectivelor militare”.

Exact cu două ore înainte, generalul locotenent Ilie Ceaușescu, fratele dictatorului, transmitea nota telefonică nr.37 din 22 decembrie 1989, ora 11.30:

„Toate unitățile militare să se considere în stare de luptă și să acționeze conform «Stării de necesitate»”.

Este evident contrastul dintre cele două note telefonice.

Armata și personal generalul Victor Atanasie Stănculescu au forțat căderea regimului Ceaușescu, evitând un extrem de probabil și îngrozitor masacru al populației civile și, demn de remarcat, a evitat amestecul în politică. E interesant că Ion Iliescu și alte persoane, care au preluat puterea în după-amiaza zilei de 22 decembrie, s-au deplasat la sediul Ministerului Apărării, la Victor Atanasie Stănculescu.

E total absurdă azi tracasarea prin tribunale a bravului ostaș al armatei române, față de care contemporanii ar trebui să manifeste o permanentă recunoștință.

Dar cine este de fapt autorul cărții de față? Pentru acei care n-au putut lectura primul roman al scriitorului azerbaigean, tradus în limba română, voi reaminti că renumitul maestru al slovei scrise, ale cărui cărți alcătuiesc, după cum afirmă critica literară „o enciclopedie a spionajului contemporan”, este o personalitate de anvergură mondială.

Cinghiz Akifovici Abdullaev s-a născut la Baku, la 7 aprilie 1959, într-o familie de intelectuali de elită. Este deținătorul a trei licențe universitare, doctor în drept. Cunoaște cinci limbi. Este membru de onoare al Academiei naționale, secretar al Filialei P.E.N.-clubului din Azerbaigean. A practicat boxul, este maestru al sportului la tir. Tirajul cărților lui Abdullaev depășește cifra de 20 de milioane exemplare. Este autorul a peste 600 de cărți, publicate în 24 de țări, în 17 limbi ale lumii. Conform unui rating al popularității, se află printre primii trei scriitori cu cel mai mare număr de cititori din spațiul Comunității Statelor Independente.

Detectivul Drongo din numeroasele sale romane polițiste a intrat în faimoasa galerie de nume celebre, precum comisarul Maigret (din romanele lui Georges Simenon), detectivii Hercule Poirot (Agatha Christie) sau Philip Marlowe (Raymond Chandler).

Cu o bogată și extraordinară biografie, care ar putea constitui izvorul unor noi romane, Abdullaev a lucrat la Ministerul Industriei Aviatice din U.R.S.S., la Ministerul Apărării, la contraspionajul militar sovietic G.R.U., la Comitetul Central al Partidului Comunist din Azerbaigeanetc. Ca șef al Secției cu misiuni speciale a călătorit în diverse țări din Europa, Africa precum și în Afganistan. S-a evidențiat în mod deosebit într-o operațiune extrem de periculoasă din Anglia, unde a participat la eliberarea unor comandanți angolezi căzuți prizonieri. (Au scăpat cu viață doar patru persoane). A fost decorat cu numeroase ordine și medalii.

În timpul evenimentelor din decembrie 1989 s-a aflat în România, mărturiile sale prezentând o importanță aparte.

În ani ʼ90, a fost persoana nongrata pe teritoriul românesc și doar după o întâlnire de la Baku a lui Abdullaev cu președintele țării noastre, Ion Iliescu, la inițiativa ambasadorului Republicii Azerbaigean în România, Eldar Hasanov, un mare prieten al poporului român, scriitorul a putut participa, în 2004, la Zilele literaturii române de la Neptun, la invitația Uniunii Scriitorilor din România, și la lansarea romanului său Drongo. O eroare admisibilă de la București. (Din delegația respectivă a făcut atunci parte și președintele Uniunii Scriitorilor din Azerbaigean, prozatorul, dramaturgul, scenaristul și eseistul Anar, tradus în română cu povestirea anti-utopică Berbecul alb, berbecul negru și cu recentul volum de interviuri realizat de Natavan Faig). Cu fermecătorul și spiritualul om de o înaltă ținută intelectuală Cinghiz Abdullaev am avut plăcute prilejuri de a mă întâlni atât la București, cât și la Baku și Moscova (la un congres al scriitorilor). E un bun prieten al poporului român, având inițiative notabile în cadrul Asociației Azerbaigean – România din patria sa  natală.

Am tradus în limba română cu mult interes și cu o reală bucurie acest roman, ingenios conceput și realizat la o înaltă „temperatură” estetică, mai ales că pe unele dintre personajele evocate direct sau altele nemenționate de autor am avut eu însumi prilejul de a le observa din imediata apropiere și cu care deseori m-am intersectat.

Cu Mihail Sergheevici Gorbaciov, în perioada studiilor mele de la Moscova, am locuit în același cămin studențesc (atunci îi făcea curte colegei mele de grupă Tatiana K.; la alegerea acestuia în funcția de secretar general al P.C.U.S., Tatiana mi-a expediat o scrisoare entuziastă despre „Mișa”), apoi, mult mai târziu, în 1987 l-am revăzut împreună cu soția sa, Raisa, cu prilejul vizitei în România (atunci am însoțit, ca translator, echipa televiziunii sovietice).

Am mai avut prilejul să-l însoțesc într-o vizită în România și pe Ceslav Ciobanu, angajat la Secția internațională a C.C. al P.C.U.S., translatorul de limbă română al lui Mihail Gorbaciov, un tânăr basarabean, care, ceva mai târziu, va afirma că distanțarea conducătorilor sovietici față de politica lui N. Ceaușescu reieșea și din textul comunicatelor și materialelor de presă referitoare la rezultatele întâlnirilor dintre liderii comuniști: „Nu veți găsi în ele nici un cuvințel în sprijinul lui N. Ceaușescu, nici o laudă la adresa lui. Comunicatul referitor la ultima întâlnire începe cu constatarea că «părțile și-au expus punctul de vedere cu privire la problemele actuale…» – formulă care în practica diplomatică este utilizată numai atunci când la masa convorbirilor se așază politicieni care nu au nimic între ei”. („Uniunea Sovietică”, ediția română, nr.8, august 1990, p.5).

Cu Dan Marțian, prim secretar al U.T.C., apoi membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale și președinte al Camerei Deputaților, am fost coleg la Universitatea de Stat „M. Lomonosov” din Moscova (ca studenți) și apoi la Universitatea din București (în calitate de cadre didactice), deseori ne împrumutam reciproc publicații despre condamnarea stalinismului în U.R.S.S.

În București, într-o grupă de seminar la literatură, pe care o conduceam, printre studenți s-au numărat Mirela Roman, sora mai mare a lui Petre Roman, și Iuliana Pârvulescu (ulterior, pentru o scurtă perioadă și colegă de catedră), fiica lui Constantin Pârvulescu, primul nomenclaturist (suspectat și de legături cu foști cominterniști sovietici) care a avut curajul ca la Congresul al XII-lea să se ridice împotriva realegerii lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general.

Ca secretar al Comitetului U.T.M. de la Institutul Pedagogic „Maxim Gorki” (circa cinci ani) am fost subordonatul prim-secretarului Centrului Universitar U.T.M. București, Ștefan Bârlea (ulterior secretar al C.C. al U.T.C., șef de cabinet al lui Nicolae Ceaușescu și președinte al C.S.P.), și al președintelui Uniunii Asociațiilor Studenților din capitală, Cornel Burtică (apoi președinte al U.A.S.R. pe țară, secretar al C.C. al P.C.R. – când, printre altele, a dat personal aprobarea pentru tipărirea romanului Bunavestire de Nicolae Breban – și ministru al Comerțului Exterior); întâlniri tangențiale am avut cu Ștefan Andrei (când răspundea de Relații Externe la tineret), unul dintre cei mai străluciți diplomați din perioada postbelică; cu prim-secretarul P.C.R. al Centrului Universitar pe capitală, Cornel Pacoste ș.a.

Un disident adevărat și un opozant curajos al lui N. Ceaușescu a fost prozatorul, eseistul, traducătorul și editorul Victor Frunză (1935-2007), autor al celei mai complete și documentate, deocamdată, Istorii a stalinismului în România (într-o nouă ediție, revizuită, a fost denumită Istoria comunismului în România), de care m-a legat o constantă prietenie din perioada studiilor universitare.

Fostul meu student, Alexandru Mica, propulsat de mine în biroul U.T.M. pe an (ulterior a devenit un reputat rapsod și folclorist; după decembrie 1989 a fost ambasador al României în Coreea de Nord și cadru didactic universitar), după câte am aflat de-abia la începutul anilor ʼ90, a fost pregătit ca ofițer de informații externe încă de pe băncile facultății, urmând cursuri speciale de pregătire pe linie de contraspionaj, dar – fapt esențial – a complotat împreună cu Virgil Măgureanu (din perioada când erau colegi la D.I.E., apoi Mica se transferă la Direcția Presă și Tipărituri, iar de aici, la Academia „Ștefan Gheorghiu”, unde îl reîntâlnește pe Măgureanu, cu care devenise între timp și vecin, undeva pe la începutul anilor 80) și cu alte cadre din securitate și armată pentru înlăturarea prin forță a regimului Ceaușescu.

În perioada când Virgil Măgureanu era lector universitar la Academia „Ștefan Gheorghiu” am avut o colaborare amiabilă cu acesta, eu răspunzând de un grup de studenți de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, care efectua așa-numita practică în producție la sus-menționata instituție; îmi amintesc cum printre textele oferite studenților pentru traduceri se afla și un volum în limba polonă despre mecanismele accederii la cucerirea puterii politice în stat.

Se știe cu ce duritate și autoritarism excesiv se comportau oamenii din garda pretoriană a Ceaușeștilor; îmi răsună și acum neplăcut în urechi vocea tăioasă și parcă-i văd ochii furioși ai acelui individ ce mă apostrofa în sala Consiliului de Stat, în 1987 (cu ocazia semnării comunicatelor oficiale de către conducătorul statului român și M. S. Gorbaciov); în timp ce mă contram cu acesta, Bogorodiță (lucra atunci la Ministerul de Externe, după 1989 a fost o perioadă ambasador într-o țară africană) m-a luat deoparte și mi-a spus să fiu mai precaut, deoarece am de a face cu generalul de securitate Mitran (pare-mi-se, Ilie). Paradoxal, dar cu fratele său, regretatul Mircea Mitran (ca diplomat de carieră a reprezentat România la O.N.U. și a fost ambasador în Japonia) fusesem bun prieten în grupa de la secția de română de la Facultatea de Filologie a Universității din București (ne mai întâlneam apoi, uneori, la întrunirile periodice ale promoției noastre „Nichita Stănescu”).

Despre hibele de caracter ale lui Nicolae Ceaușescu ne povestea Mihai Novicov, fost rector și ani îndelungați șeful meu de catedră (la respectivele întâlniri „de taină” participau printre alții și profesori universitari ca Gh. Barbă și V. Șoptereanu); îl cunoștea foarte bine pe viitorul dictator încă din perioada detenției comune din închisoarea Doftana, ba chiar o dată i-a aplicat și o justificată corecție. Novicov a resimțit din plin ranchiuna lui Ceaușescu în diferite împrejurări, culminând cu stoparea candidaturii sale în rândul membrilor Academiei de Științe Sociale și Politice.

În unele publicații s-a scris despre o victimă a lui Ceaușescu, Virgil Trofin; fost prim-secretar al C.C. al U.T.C., secretar al C.C. al P.C.R., apoi, după ce a căzut în dizgrația soților Ceaușescu, a fost trimis la munca de jos, la țară, ca președinte al unei gospodării agricole de stat. L-am mai evocat pe Trofin în referatul Martor la recrudescențe staliniste, publicat într-unul dintre volumele „Analelor Sighet”. Ca și în cazul comandantului militar sovietic Mihail Frunze, un posibil concurent al lui Stalin la funcția supremă în stat, care este internat forțat în spital și moare în 1925 pe masa de operație (episod relatat de Boris Pilniak într-o nuvelă, ceea ce, printre altele, i-a cauzat și lui moartea, fiind împușcat în 1938), tot așa și Virgil Trofin este trimis pe masa de operație, pare-mi-se, pentru o banală apendicită, unde își găsește neașteptat sfârșitul. Pe Trofin l-am însoțit, ca translator, la festivalul tineretului și al studenților de la Helsinki, din 1962.

Pe Ion Iliescu l-am cunoscut în anii ʼ70, când, venind la Iași, cu un grup de activiști din conducerea P.C.U.S., am fost primiți de către noul prim-secretar al județenei de partid (evident, programul vizitei era stabilit de la centru, din București), după ce fusese demis în 1971 din funcția de secretar al C.C. al P.C.R. din cauza unor observații critice referitoare la vizita întreprinsă de soții Ceaușescu (din delegație făcuse și el parte) în China și Coreea de Nord. Gazda m-a cucerit cu atmosfera colocvială creată, cu nonșalanță, cu atenția nedisimulată acordată fiecărui interlocutor, cu stilul neșablonard, cu care a condus discuțiile, în general, cu aleasa și vădita sa ținută intelectuală. Atât atunci, cât și ulterior, la participarea sa, ca șef al statului român, la manifestările importante organizate de Ambasada Azerbaigeanului în România, unde eram și eu invitat ca membru fondator și apoi președinte al Asociației de prietenie România-Azerbaigean, am rămas plăcut surprins de folosirea fluență și sigură de către acesta a limbilor rusă și franceză. La televizor l-am auzit vorbind și în engleză (adversarii săi politici o denumesc ironic „engleză de baltă”). Iliescu este, indiscutabil, cel mai instruit și cel mai cult dintre toți șefii de stat din România postbelică. El a pus, de asemenea, împreună cu liderul național azerbaigean, Heidar Aliev, bazele unei fructuoase colaborăripe toate planurile dintre România și Azerbaigean. Exceptând unele pete negre, precum mineriadele, acceptarea tacită a baroniadei locale (în plan politic), admiterea imixtiunii factorului politic în actul de justiție, Ion Iliescu a reușit totuși să conducă și să apropie țara noastră, prin apele învolburate ale tranziției, spre zona de civilizație și prosperitate a Uniunii Europene.

După decembrie 1989 m-am implicat nemijlocit în cazul Mihaelei Ceaușescu, fiica fratelui dictatorului, Marian Ceaușescu (găsit spânzurat în sediul agenției economice de la Viena, al cărei șef era). Conducerea catedrei dorea cu orice preț izgonirea Mihaelei (lector universitar atunci, azi apreciat profesor universitar) din universitate, doar pentru faptul că era nepoată lui Nicolae Ceaușescu. M-am opus vehement și argumentat (condusesem cu ani în urmă și grupa din care făcea parte Mihaela, deci o cunoșteam destul de bine, ca o studentă disciplinată și modestă), împiedicând săvârșirea unui act samavolnic. Despre acest episod am publicat și un articol Cine provoacă scandalul în Universitate?, menționează laconic și împricinata  în volumul autobiografic, cu titlul unui vers eseninian, Nu regret, nu mă jelesc, nu strig. (București, Editura Compania, 2004) și descrie mai amplu poetul și prozatorul Piotr Pâtalev (în perioada evenimentelor din decembrie 1989 se afla la Ambasada sovietică în calitate de angajat în personalul tehnic) în nuvela documentară Cum am ajutat-o pe nepoata dictatorului, inclusă în volumul său Acolo, dincolo de graniță (Herson, 1999, pp.465-484).

Multe persoane din numeroasa familie a clanului Ceaușescu au fost plasate în posturi importante din aparatul de partid și de stat, dar vina principală revine soților Elena și Nicolae Ceaușescu, atât pentru penuria de produse agroalimentare, lipsă de căldură și lumină, pentru politica industrială irațională, pentru problemele grave de ecologie și protejare ale mediului ambiant, cât mai ales pentru sălbaticul sistem de supraveghere a conștiințelor și de suprimare a libertății de opinie.

Cu toate că s-au scris zeci de cărți, că toate posturile de televiziune și radio au organizat multe dezbateri, având ca invitați persoane care au participat direct la evenimentele declanșate de decembrie 1989, analiști politici, istorici, scriitori și ziariști, au rămas destule enigme neelucidate.

Câteva corective și precizări utile ne oferă și cartea lui Cinghiz Abdullaev, un roman, totuși, prin excelență, de acțiune și suspans, care amplifică bogata gamă a „ De Ce” -urilor.

De ce soții Ceaușescu au fost condamnați și executați chiar de Crăciun?

De ce numeroșii teroriști (procurorul general al României anunța că a arestat 800)s-au evaporat ulterior în mod misterios? (Alexandru Mica, dar și alte surse, consideră că acest episod cu teroriștii a fost o pură înscenare).

De ce Consiliul Frontului Salvării Naționale l-a numit la conducerea Ministerului Apărării Naționale pe generalul Nicolae Militaru, cunoscut fiind că acesta, în trecut, fusese descoperit ca agent K.G.B., anchetat și trecut în rezervă? (Imediat, din ordinul noului ministru, colonelul de contrainformații militare, Trosca, este chemat împreună cu echipa sa de U.S.L.A. la minister, unde, în apropiere de clădirea respectivă, este organizată o ambuscadă, iar tot grupul este nimicit. Trosca fusese cel care instrumentase dosarul „Militaru”; generalii Nuță și Mihalea sunt debarcați din tren, la Simeria, și urcați într-un elicopter militar, iar acesta, la scurt timp, va fi spulberat în aer; Nuță, de asemenea, participase la strângerea de materiale pentru dosarul „Militaru”).

De ce pe balconul C.C.-ului și pe zidul Televiziunii Române n-au existat urme de gloanțe sau schije, pe când pe clădirile din jurul zonelor respective urmele sutelor și miilor de gloanțe,ba chiar și de proiectile, au putu fi observate apoi mult timp?

De ce s-au deschis larg granițele țării (în alte state, când au avut loc revolte și mișcări sociale de amploare, acestea s-au închis) și s-a abrogat legea patrimoniului național?

De ce noua putere nu s-a preocupat mai atent de situația unor persoane participante la evenimentele decembriste, ca, de exemplu, de Gică Popa, președintele completului de judecată de la procesul Ceaușeștilor (s-a sinucis), de locotenentul major de locație, care a fost asesor în același proces (s-a îmbolnăvit grav, i-a căzut părul și apoi a fost atacat cu cuțitul de un necunoscut) ș.a.m.d.? (Decesul dramatic al unor foști nomenclaturiști poate fi însă ușor explicat prin starea de stres provocată de arestările și condamnările lor: Ioan Totu, fost ministru de Externe, apoi președinte C.S.P., s-a sinucis spânzurându-se; Ion Radu, fost vicepreședinte al guvernului, s-a sinucis împușcându-se; Nicolae Giosan, fost președinte al Adunării Naționale, a murit de infarct în celula sa de la Jilava; a murit în acea perioadă Cornel Pacoste ș.a. Enigmatică pare a fi și moartea controversatului general Ștefan Gușe).

De ce noua putere a permis traficul masiv de legitimații de revoluționar? (Au apărut numeroase organizații ale revoluționarilor și în localități unde nu s-a tras niciun foc de armă, iar destui posesori de astfel de legitimații, în perioada dramaticelor evenimente, nici n-au ieșit măcar în stradă, stând acasă în fața televizorului).

Aceste dileme și multe altele justifică pe deplin apariția unor asemenea cărți, care predispun la o profundă reflecție, precum acest captivant și instructiv roman al lui Cinghiz Abdullaev.

 

2008                                                                                      Dumitru Balan

========================================================================