,,Ion Fănescu”-NGO Center: Academy of International Interferences ,,Paul Polidor”(ISSN:3061-4716). Dumitru Balan:,,Atacuri împotriva Mihaelei Ceaușescu după 1989 când trădările și personalitățile își dădeau la gioale!…”-Nu confundați în textele din revistă numele Marin Ceaușescu, fratele liderului Nicolae Ceaușescu și tatăl Mihaelei Ceaușescu, cu Marian Ceaușescu din 2025, Protestatarul-jurnalist cu formula: Dă, bă, banii înapoi!”-Enjoy!(In Romanian)

Extras din publicația:,,Lucrările Festivalului Internațional Paul Polidor-1999…” – Revistă internațională multilinguală de interferențe, management, istorie și culturologie (ISSN:2668-554X)

Nr.7B (12 febr.2024-12 febr.2025) Apare sub egida ONG/Editurii Cadrelor Didactice din România (înreg.notarial la București)//  În acest număr de revistă – studii și scrieri (de la CMBRAE/ISMB) despre: EDUCAȚIA SEXUALĂ LA PREȘCOLARI & MANAGEMENT EDUCAȚIONAL & Pamflete hibride de Zommer Polidor despre personaje politicianiste, despre drame sufletești ale popoarelor etc. Copiii minori au ajuns să strige la proteste:,,Țară de hoți, escroci și analfabeți funcționali!” & Nu confundați în textele din revistă numele Marin Ceaușescu (fratele liderului Nicolae Ceaușescu și tatăl Mihaelei Ceaușescu din perioada comunistă) cu Marian Ceaușescu de azi, 2025, Protestatarul-jurnalist cu formula: ,,Dă, bă, banii înapoi!” 

DUMITRU BALAN:,,Atacuri împotriva Mihaelei Ceaușescu după  1989 când trădările  și personalitățile își dădeau la gioale!…”

Prof.univ.dr.Dumitru BALAN este membru al Dept.Onorific ONG:,,ACADEMY of INTERNATIONAL INTERFERENCES PAUL POLIDOR”(din 2013)

…Cu niște ani în urmă, pregătindu-și un volum omagial, mi-a solicitat și mie un text; am început să însăilez câteva gânduri-amintiri cu titlul Tot așa de tânără, elegantă și receptivă ca în studenție…  Din păcate, din cauza urgentării unei obligații contractuale cu o editură, n-am reușit să elaborez eseul intuit până la termenul scadent. Redau aici rândurile introductive scrise atunci: „Tot așa de tânără, de elegantă și de receptivă la tot ceea ce e nou o revăd și astăzi pe Mihaela Ceaușescu, cunoscută în anumite perioade și sub numele de Păunescu sau Moraru (după soți), exact ca și atunci cu niscaiva ani în urmă, când s-a întâmplat ca la una dintre grupele de seminar repartizate să se afle și nepoata conducătorului țării (fiica fratelui acestuia).

Încă de la prima noastră conversație, Mihaela m-a impresionat prin cunoașterea foarte bună a limbilor literare rusă și română. Da, și română,  deoarece, în cei 46 de ani petrecuți la catedră, am avut și colegi cu dificultăți în exprimarea orală sau scrisă în limba română, fiind rugat uneori să le revăd (stilizez) anumite pasaje; aici nu am în vedere pe acel coleg  de la ucraineană, N.P., care într-un caz cu totul întâmplător, în fuga condeiului, a comis o greșeală gramaticală într-o cerere adresată decanatului, piesă grea la dosar, speculată prompt de „căutătorii de pete-n soare”: împotriva persoanei respective care avea depusă mai demult cererea de emigrare în Canada, imediat i s-a imputat agramatismul (din facultate îndepărtat, N.P. a emigrat apoi în țara unde a excelat).

O trăsătură distinctă a personalității Mihaelei este reprezentată de generozitatea sa funciară, firească, fără emfază, exprimată, de exemplu, atunci când a ajutat pe cineva să procure medicamente greu accesibile, pe altcineva să obțină o viză pentru Occident pentru participarea la o conferință științifică ș.a.m.d. Straniu, dar au existat, după decembrie 1989, persoane, beneficiare de ajutorul total dezinteresat  oferit  de Mihaela, care s-au manifestat ostil doar pentru simplul motiv că aceasta aparținea genetic și nominal de rubedeniile ostracizate de noua putere politică. Dar aceeași putere, acordând libertăți și drepturi democratice tuturor cetățenilor, a favorizat și evoluția, ascensiunea profesională și științifică, întrutotul îndreptățită, poate a celui mai vrednic și înzestrat vlăstar al neamului Ceaușescu (subl.edit.P.P.). Intenționam să scriu despre comportamentul neepatant, colegialo-amical al Mihaelei în cadrul grupei și al anului de studii. Apoi, ca tânăr cadru didactic, și-a perfecționat treptat măiestria de dascăl, cu unele mici sincope, când, probabil din cauza coliziunilor stringente familiale, n-a putut să-și onoreze totdeauna respectarea orelor de program de la grupa de seminar de care răspundea.

Nemulțumirile colegelor cu ore de predare la aceeași grupă nu-i erau adresate direct, ci șefului de catedră (era concomitent și conducătorul tezei de doctorat a Mihaelei), un fel de „paratrăsnet”  în diverse incidente, apărute inerent în viața colectivului de slaviști supus de-a lungul multor ani unor subtile presiuni. Iar slavistul șef, care încă de pe atunci își propusese să ajungă în rândul „nemuritorilor” (până la urmă a devenit membru al Academiei) s-a străduit să nu amplifice disensiunile, împăcând și capra și varza; am aici în vedere și ulterioara lui poziție în disputa din anii 1990-91 dintre șeful catedrei de filologie rusă (nu-i voi menționa aici numele, decedat, Dumnezeu să-l ierte, am fost în trecutul îndepărtat buni prieteni, primiți în aceeași zi în rândul membrilor de partid, el atunci tot șef de catedră, eu – șef de cabinet) și colectivul acesteia. Adresele și memoriile respectivului șef de catedră au fost secondate și de atacuri în presă împotriva Mihaelei Ceaușescu și adiacent erau menționați nejustificat și alți colegi. Articolul meu : Cine provoacă scandal în Universitate?  l-am arătat și conducătorului tezei de la doctorat al M.C., vizat și el, la rândul lui, în incriminările enunțate; mi-a spus că este foarte bun, dar să-l pun deoparte și dacă se va mai ivi un atac similar, atunci să dau textul în vileag.  N-am    ținut cont de povață și l-am publicat în mai 1991 (inițial trebuia să apară în „Expresul” lui I. Cristoiu, dar până la urmă a fost publicat de „România Mare”, din păcate, cu excluderea aprecierii valorii poeziei ginerelui, M.D., ginere al deja fostului nostru șef de catedră; fraza eliminată am reintrodus-o în volumul Viața unui cărturar). N-am făcut niciodată parte din cercul de amici sau măcar de apropiați ai Mihaelei, în schimb, îi sunt recunoscător că în toamna anului 1989, împreună cu alți colegi de catedră ne-a facilitat vizionarea la video, la locuința ei de pe strada Toamnei,  a    filmului    georgianului Abuladze Pokaianie (Căința), marcant film antistalinist, interzis pe marele ecrane. Cu numai un an înainte, în 1988, din studiul meu despre poeții ruși cantautori mi-au fost excluse paginile unde analizam un ciclu de poezii antistaliniste ale lui Bulat Okudjava (implicate în cenzura internă fuseseră și personalități la care am făcut aluzie mai sus; studiul meu cenzurat a apărut în volumul catedrei Probleme de filologie rusă). După o vizită la Moscova, împreună cu o colegă, Mihaela ne povestea cu un umor suculent, cum exact ca în filmul Hoții și vardiștii sau jocul de-a „șoarecele și pisica” perturba misiunea „băiatului cu ochi albaștri” pe post de „înger păzitor”, acesta fiind unul dintre angajații ambasadei române din capitala – pe atunci încă – a URSS-ului. Expresiile folosite de Mihaela erau de proveniență livrescă sau orală. Astfel, doar cu câteva luni mai înainte în revista studențească „Amfiteatru” apăruseră un ciclu de poezii al Anei Blandiana cu iz antitotalitarist (evident, au urmat și repercusiuni împotriva conducerii menționatei publicații și a presei studențești în general) printre care rezona puternic și versul „băieții cu ochi albaștri de pe Calea Victoriei”. Texte cu respectivele poezii circulau în mediul intelectual și în copii de mână. La Uniunea Scriitorilor adesea vedeam o persoană care intra și ieșea din birourile de la parter ca la el acasă, răsfoia publicațiile zilnice aduse de poștaș, la secția de relații externe cunoșteam cam pe toți scriitorii angajații ai instituției, așa că am întrebat-o pe referenta-dactilografă Nițelea, cine este individul în cauză și mi s-a răspuns aproape în șoaptă: „e îngerul nostru păzitor”. Mult mai târziu am aflat că era vorba de ofițerul de securitate Achim (Nițelea a devenit ulterior soția lui Mihai Beniuc, scriitorul rămăsese mult timp văduv, după decesul Emei Beniuc; după moartea „toboșarului timpurilor noi”, ultima sa soție m-a rugat s-o anunț dacă-i găsesc un cumpărător pentru biblioteca scriitorului).

Referitor la moartea tragică a tatălui său, Marin Ceaușescu, fost șef al agenției economice a României cu sediul la Viena, Mihaela credea, conform autenticei scrisori de adio, că, într-adevăr, tatăl său se sinucisese.  Se sinucisese, dar nimeni n-a putut relata direct împrejurările concrete care l-au determinat să procedeze astfel, poate șantajat cu destinul familiei sale la care ținea atât de mult. Cert este că persoane, să zicem  din anturajul instituțiilor române cu conturi în valută, au devenit în anii ʼ90 moguli în diverse domenii economice sau mass-media. Marin mânuia, mai concret deținea secretul cifrurilor valutei partidului și statului român din băncile străine. Asemănător cumva, la destrămarea URSS-ului și desființarea partidului conducător și „casierul” fostului Partid Comunist al Uniunii Sovietice a avut un sfârșit tragic. Fapt îmbucurător, în momente de cumpănă, Mihaela a aflat momente necesare de respiro în mijlocul studenților la orele de curs sau seminar; la invitația ei, a venit la facultate, la zilele Eminescu, actorul Ovidiu Iuliu Moldovan care a delectat auditoriul cu memorabile recitări.(Probabil, actorul Teatrului Național era cunoscut Mihaelei prin filiera fostului ei soț, Petre Moraru, actor pe atunci al Teatrului de Comedie). Personal n-am apelat la ajutorul odraslelor de înalți demnitari, însă o excepție oarecum uimitoare a survenit pe la mijlocul anilor 90 și se referă la ajutorul material oferit de colega mea de catedră, Mihaela Ceaușescu, și consta în sponsorizarea călătoriei mele, cu trenul la Moscova pentru participarea la o conferință internațională dedicată lui Vladimir Vâsoțki (toate cheltuielile pe perioada manifestării erau suportate de organizatori). Subliniez că inițiativa sponsorizării deplasării mele la Moscova și retur a aparținut total Mihaelei și a fost realizată printr-o firmă pe care o conducea. (De altfel, atunci am aflat pentru prima dată că ea este și un iscusit manager). Era, probabil, o formă de exprimare a recunoștinței pentru intervenția mea fermă de la furtunoasa ședință de catedră? Că, altminteri, niște cărți despre proza rusă contemporană oferite în perioada când mult mai tânăra mea colegă lucra la teza de doctorat sau șase numere ale revistei „Naș sovremennik” împrumutate, nu puteau constitui un motiv viabil, deoarece cărți și reviste am dăruit și împrumutat și altor colegi de catedră sau studenților secției de slavistică. De altfel, cele 6 numere din revista moscovită menționată nu mi-au fost înapoiate, deoarece pachetul respectiv s-a pierdut în timpul mutării Mihaelei din vila de pe strada Toamnei (aici, cum am consemnat deja am avut prilejul de a viziona Căința, film interzis atunci pe marile ecrane ale cinematografelor din România) într-o nouă locuință. Profitând de invitație la conferința de la Moscova am obținut de la fiul lui Vladimir Vâsoțki, Nichita, pe atunci, director al Muzeului „Vladimir Vâsoțki” aprobarea scrisă pentru traducerea în România a poeziilor vestitului bard rus în versiunea fostei mele studente Doina Antonie (după căsătorie și cu adăugirea numelui soțului pictor – Constantinescu). Volumul dedicat lui V. Vâsoțki, intitulat Tăcerea albă a apărut la București în 1997. Concluzionând la acest capitol memorialistic, cred că nu mă înșel, afirmând că Mihaela Ceaușescu este cea mai proeminentă figură din galeria fiicelor de „ștabi” (mai mici sau mai mari) care, poate alături de vărul ei primar, fizicianul Valentin Ceaușescu, prin activitate prodigioasă, prin comportament exemplar, au transformat un nume aproape unanim blamat într-un renume respectat.

O recomandare pe care i-am făcut-o Mihaelei, în ultimii mei ani de activitate la catedră, a fost aceea de a renunța la viciul fumatului, mai ales că în cadrul catedrei noastre doi colegi dragi : Ion Oiță, fost șef de catedră și de comisie  la concursul de admitere a Mihaelei C. pe postul de asistent     universitar,   și     talentatul polonist Ion Petrică (traducător și  prefațator al celebrului roman ,,Vraciul”, filmul omonim cucerind întreaga planetă – n.edit.), fumători înrăiți, ne-au părăsit prematur (halucinant, dar chiar doctorul curant când îl întâlnea pe I. O. fumând pe stradă, îl întreba șocant: „n-ai murit încă?”; lui I.O. o venă nu-i pompa suficient oxigen la creier, fapt pentru care fumatul și consumul de spirtoase îi era total interzis; I.O. ne arăta, scoțând din buzunar, plicuri pline cu medicamente, dar, probabil, le cam dilua în țuicomicină, deoarece mai venea uneori „parfumat” la facultate; de altfel și soția lui, Maria, colega noastră de catedră, îl seconda cu spor la consumul… de tabac). După vreo trei sau patru luni de abținere de la fumat, o surprind pe Mihaela pe unul din coridoarele facultății pufăind din nou (în incinta catedrei, la insistențele mele, se interzisese demult fumatul); mi-a explicat că în lunile fără țigară corpul ei a câștigat simțitor în greutate (nu știu precis, dar mi se pare că și actualul ei soț, Nae, e un amic al trabucului).     Pe unchiul și mătușa Mihaelei, Nicolae și Elena Ceaușescu i-am văzut îndeaproape doar în anul 1987, când însoțind ca translator delegația sovietică, am asistat la ceremoniile de primire și plecare a soților Mihail și Raisa Gorbaciov și la semnarea tratatului de prietenie între R.S. România și URSS de la Consiliul de Stat. Cu următorii doi șefi de stat ai României am avut întâlniri directe și am beneficiat de la ei de prețioase colaborări. O întâlnire (stând la o coadă imensă) am avut  și cu M. Gorbaciov, studentul cu care am locuit în același cămin Stromânka de la Moscova (despre care am scris în prefața la romanul lui Cinghiz Abdullaev, Beznă sub soare), întâlnire din anul 2000 (după câteva ore de stat la coadă să obțin autograf pe volumul său de memorii); când i-am spus că am însoțit delegația sovietică la vizita sa din 1987 în România, fața lui obosită s-a luminat și a exclamat:

„ИНТЕРЕСНАЯ БЫЛА ПОЕЗДКА…”, adică „A fost interesantă călătoria…”). Dacă din apropiere N.C. degaja o controlată stăpânire de sine, o intimidantă percepere a valorii adversarului, chiar aș zice o subtilă bonomie, E.C. emana o inexplicabilă repulsie, o crispare răutăcioasă, o adversitate demonică (poate îmi manifest aici subiectivismul meu excesiv, cunoscându-i doar din niște surse directe analfabetismul ei funciar asociat cu permanenta ambiție de măreție și dominație, precum și atavica ei vrăjmășie față de religie și biserică). Am cunoscut, în schimb, o altă mătușă a Mihaelei, pe Elena Bărbulescu, sora lui Nicolae Ceaușescu. În iunie 1985 am fost repartizat ca șef de comisie la sesiunea de bacalaureat de la Liceul de Construcții din Slatina. La ședința de informare cu toți președinții de comisii și directorii de licee instructajul a fost făcut de șeful Inspectoratului Școlar Județean, profesorul Pătrașcu, pare-mi-se, iar alături de el în prezidiu se afla E.B., adjuncta inspectorului; în tot timpul alocuțiunii sale, inspectorul se tot uita cu smerită pietate, ba mi se părea cu o anumită teamă la adjuncta sa, căutând parcă din priviri confirmarea veridicității vorbelor sale. În final a punctat și E.B. tezele sale generale privind disciplina, corectitudinea și punctualitatea necesare bunei desfășurări a examenelor. La liceul respectiv eu, ca filolog, am atras atenția profesorilor corectori de la limba și literatura română să noteze corect tezele scrise, urmând ca aleatoriu să verific și personal calitatea acestora. Rezultatul a fost deplorabil: cam jumătate din lucrările celor peste o sută de candidați n-au putut obține nici măcar colacul salvator, adică nota 5. E adevărat că urma și șansa a doua, adică examenul oral, dar și aici am întâlnit suculente „perle”; îmi sună și acum în urechi vocea elevului care, înainte de „pledoarie”, trebuia să citească întrebările de pe bilet. Și citește elevul: …romanului Frații Joele, este pus să repete și răspunde identic (biletul scris de mână de profesor a făcut litera „d” care candidatului i s-a părut că-i „o”, iar ,,r” că este ,,l”, plus la final ,,i” a fost luat drept ,,e”(Frații Jderi se americanizaseră). Și, apropo de obiceiurile școlilor de altădată, poate și de acum: profesorul de română, un dascăl competent, o prezență notabilă și la cenaclul literar din Slatina, m-a abordat de la început și cu o deosebită franchețe: mi-a spus că are trei „pupile” pe care le-a pregătit corespunzător  pentru examen și mi le-a nominalizat, unul dintre elevi era pescar, altul îi procura diverse lactate, iar al treilea îi efectua la un atelier auto necesarele reparații la mașina personală. Și, într-adevăr, respectivii elevi s-au prezentat bine la examen; meditațiile sistematice anterioare s-au reflectat pozitiv și în lucrările lor scrise. Din respect pentru sinceritatea și destăinuirile benevole nesolicitate despre hibele sistemului de învățământ nu voi destăinui numele respectivului profesor.   Ziua următoare anunțării rezultatelor la lucrarea scrisă de la Română, a sosit în vizită la liceu Elena Bărbulescu, cică pentru a vedea modul cum este pregătit examenul pentru așa-zisa probă practică. Suntem convocați în ședință: conducerea liceului, președinții celor două comisii de bacalaureat (subsemnatul, precum și colega mea, un cadru didactic de la Institutul Politehnic București) și profesorii examinatori și corectori. După ce se trece rapid la discuțiile simpliste despre importanța majoră a activităților practice în viața școlii se trece la așa-zisa explicație a rezultatelor foarte slabe la proba scrisă de la Română. Cu niște exemple concrete din lucrări, explic profesoarei de istorie, E.B., parcă avea atunci și doctoratul deja susținut, că notele slabe de la scris sunt rezultatul slabei pregătiri la disciplina în discuție nu din ultimii ani de școală, ci  din  carențele  serioase   din  clasele I-IV. Spre uimirea mea, versata dăscăliță (de facto conducătoare a  inspectoratului școlar) nu m-a întrerupt,  nici  nu m-a contrazis, deși am menționat în treacăt și faptul că predarea la clasă a fost excesiv  perturbată de muncile la câmp la strânsul recoltei, completate cu truda de salahori ai elevilor la construcție de blocuri noi. În vorbele de final E.B. și-a expus ideea fixă  cu necesitatea conduitei ireproșabile a elevilor și intensificarea activității profesionale și politice a cadrelor didactice la catedrele pe care le dețin. În general, atmosfera acelei ședințe a fost amiabilă, fără tunetele și fulgerele la care mă așteptam atunci. Atitudinea, în ultimă instanță, diplomatică a E.B., mi-a dat speranța că ulterior mânia lui Zeus nu mă va urmări. La un mic scut de apărare mă gândeam atunci și la articolul Dumitru Balan, apărut în „Pravda”, care chiar în acele zile când mă aflam la Slatina se difuza la chioșcuri (la chioșcul principal din piața Slatinei, vânzătoarea  mi-a  spus  că ziarele s-au vândut deja țăranilor pentru împachetat…).  Și,  Slavă Domnului, n-am suportat niciun fel de repercursiuni !… La Moscova am fost coleg cu Margareta Eschinasy (sosită de la Universitatea din Saratov),  dar care n-a rezistat prea mult din cauza rezultatelor la învățătură; a absolvit apoi la Filologia Universității bucureștene; a funcționat pe post de corector la editura „Eminescu”. Fiică de ilegaliști comuniști, în timpul războiului cu întreaga sa familie a locuit în URSS, prin Asia Centrală, apoi la revenirea în România a beneficiat de situația politică a părinților, cărora li s-a repartizat un imens apartament într-o clădire naționalizată dintr-un select cartier de pe strada Londra. În cazul Margaretei, buna cunoaștere, încă din copilărie, a limbii ruse nu a fost suficientă pentru afirmarea plenară a personalității sale. Sora Margaretei, o talentată violonistă, a emigrat împreună cu soțul în Israel. După decembrie 1989 Margareta a refuzat să părăsească vastul apartament rămas după decesul părinților, refuzând oferta generoasă, de început, a proprietarilor de drept ai clădirii, inclusiv cu apartamentul în cauză. Margareta, îmbâcsită cu perimate idei socialiste, era convinsă că și noul stat îi va conserva „moștenirea” preluată de la părinții profitori ai regimului comunist. Până la urmă a fost evacuată silit din selectul imobil și nevoită să se mulțumească cu o micuță garsonieră cu numeroase hibe. Prea târziu regreta că n-a acceptat prima ofertă care i s-a propus.     Ca o constatare generală pentru toate fiicele de nomenclaturiști aș putea sublinia faptul că întrebau de fiecare dată, când nu știau ceva, cu foarte multă eleganță și concentrare.(în imagine: Mihaela Ceaușescu)