Paul Polidor: 02.11.2022-02.11.2025: trei ani care ne întorc în istorie către noiembrie 1987: război și pace vs. puncte fierbinți pe planetă, vezi Venezuela de mâine…
PAUL POLIDOR:
Pentru curajul de a protesta împotriva unui sistem politic inapt în a satisface aspiraţiile popoarelor care compuneau Uniunea Sovietică, Heydar Aliyev este „pus la zid” de presa sovietică a timpului, aservită puterii comuniste, atitudine incorectă pe care a prezis-o (preluare din cartea lui Minodor Mitrică, Renaşterea Azerbaigeanului): ”Intuiesc dificultăţile care vor apărea după această declaraţie a mea. Intuiesc faptul că împotriva mea vor fi declanşate atacuri şi se va declanşa o vânătoare morală.” Era 19 iulie 1991, când a afirmat că părăseşte rândurile comuniştilor, întrucât convingerea sa este că idealurile pentru care a luptat atâţia ani nu mai poartă haina credibilităţii morale, considerând experimentul comunist eşuat, depăşit de evenimentele istoriei contemporane, experiment în care poporul azer, de fapt, nu a crezut niciodată (să nu uităm că prima republică democrată musulmană a apărut în 1918 în Azerbaidjan): ”Am crezut sincer în idealurile Partidului Comunist şi am participat activ la realizarea planurilor sale. Acum această încredere a fost distrusă./…/ Este necesar să spunem ferm şi deschis întregului popor că experimentul comunist şi opţiunea socialistă în ţara noastră nu s-au justificat; stabilită şi menţinută prin forţă, uniunea republicilor pe care o cunoaştem şi-a epuizat resursele.” Însă această atitudine începuse cu 4 ani mai devreme: ”Prin faptul că a criticat deschis noua orientare a centrului de putere de la Moscova, Heydar Aliyev a fost izolat de restul membrilor Biroului Politic.” De fapt, ceea ce s-a întâmplat la 21 octombrie 1987, adică aprobarea „cererii” prezentate de Heydar Aliyev de eliberare din funcţia deţinută, a fost, după cercetările unui ziarist rus, „opera” lui Mihail Gorbaciov, care nu s-a oprit aici: împotriva „cuiului din pantof” a declanşat două campanii în presă, cunoscute sub numele de „ALIEVŞINA”, găselniţă utilizată pentru a caracteriza activitatea de partid a lui Heydar Aliyev atât în capitala azeră, cât şi la Moscova.
Întoarcerea în Azerbaidjan este momentul cel mai greu al carierei sale politice, întrucât ţara este pe picior de război civil, orchestrat, evident, de la Moscova. Sunt extrem de suspecte succedările de evenimente care au dus la războiul din Nagorno-Karabagh:
*După o lună de la evenimentul din 21 octombrie 1987, când Gorbaciov l-a îndepărtat din Biroul Politic pe Heydar Aliyev, pe 18 noiembrie 1987 (ceea ce înseamnă că atacul asupra Azerbaigeanului potrivnic Stăpânului de la Kremlin a fost orchestrat intenţionat de către „eminenţa cenuşie” pe care toată lumea o intuieşte…) consilierul armean la Moscova A.Aganbegian este „montat” să ceară, nici mai mult, nici mai puţin decât unificarea de urgenţă a provinciei Karabagh-ului de Munte, din componenţa teritorială a Azerbaidjanului, cu Armenia. Cutia Pandorei fusese deschisă !… Imediat, adică în lunile noiembrie şi decembrie 1987 încep demonstraţii ale populaţiei la Erevan pentru anexarea provinciei respective la teritoriul armean.
*După doar câteva săptămâni, în ianuarie 1988 încep deportările masive ale populaţiei azere din Armenia în Azerbaidjan, în principal în Baku şi Sumgait. Din februarie 1988, pe tot parcursul anului, au început să fie ucişi azeri de către forţele armene. În decembrie 1988 mai mult de 220.000 de azeri au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele din R.S.S.Armenia.
*La 24 aprilie 1989, sub un pretext fals legat de apropierea vârstei de pensionare, Plenara C.C. al P.C.U.S. ratifica îndepărtarea lui Aliyev: începea efectul de domino al căderilor şi conflictelor. Finalul anului (1 decembrie 1989) pregătea o lovitură: Consiliul Suprem al R.S.S. Armenia emite o rezoluţie privind reunificarea provinciei azere a Karabagh-ului de Munte cu teritoriul armean, violând Constituţia U.R.S.S., conform căreia nicio ţară unională nu putea emite pretenţii teritoriale asupra unei ţări vecine, aflată în componenţa Uniunii Sovietice. La sfârşitul lunii decembrie 1989 deja tot Blocul ţărilor-satelit din sud-estul Europei căzuse, dar Gorbaciov nu va elibera din strânsoare Azerbaidjanul cu o „mănuşă de catifea”…
*Pe 13 ianuarie 1990 unităţile de poliţie din Baku sunt dezarmate la ordinul Ministerului de Interne al U.R.S.S., ca după o săptămână, pe 20 ianuarie 1990, Armata Sovietică să invadeze capitala azeră. Bilanţul: 150 de morţi şi câteva sute de răniţi.
*La 7 martie 1991, Heydar Aliyev afirma la Consiliul Suprem al Azerbaidjanului: ”Este necesar să se ofere tuturor republicilor unionale o adevărată libertate politică şi economică, să li se ofere posibilitatea renaşterii independenţei statului naţional.” După ce la 19 iulie anunţă că părăseşte Partidul Comunist, la 29 august 1991 concluziona: ”Toate structurile Partidului Comunist din Azerbaidjan trebuie să fie lichidate.” La mai puţin de o săptămână de la acest demers fără precedent, răspunsul nu se lasă aşteptat: pe 2 septembrie 1991 (să nu uităm că după 10 ani au picat Turnurile Gemene…) armenii proclamă aşa-numita Republică a Karabahului de Munte. După 2 zile, la 4 septembrie 1991, Heydar Aliyev este ales ca Preşedinte al Adunării Supreme a Republicii Autonome Nahicevan. Deşi la 18 noiembrie 1991 Azerbaigeanul îşi proclamă independenţa, din nefericire ţara este în pragul destrămării şi al declanşării unui război civil.
*Erau vremuri tulburi, nesigure, violente, dar şi sângeroase: pe 26 februarie 1992 are loc masacrul, carnagiul de la Hodjalî: armenii (şi, prin ei, sovieticii) se răzbunau pe noua independenţă a duşmanilor de moarte ucigând populaţie civilă nevinovată, amintind de ororile inimaginabile ale celei de-a doua conflagraţii mondiale…
