Dr.Dumitru BALAN a promovat încă din aprilie 2000 studiul ,,ISADORA-ESENIN SUB ZODIA INTERFERENȚELOR CULTURALE / MELOPOETICA SENTIMENTELOR” de Paul POLIDOR (scris în 1995 pentru Centenarul nașterii marelui poet Serghei Esenin, republicat on-line după centenarul morții, 1925-2025, new Post-NGO: 20 aprilie 2026)..

Reper:“Este bine să-i vedem pe cei care creează în viaţă, fiindcă pe urmă degeaba scoatem volume omagiale… Astăzi are loc, iată, o nouă lansare a unor lucrări semnate de Paul Polidor. Aş vrea să spun, în acest sens, că domnul Paul Polidor este nu numai un poet şi un compozitor înnăscut, ci şi un fin analist al literaturii, un fin critic. Pentru cine vrea să citească, există un studiu excepţional, ISADORA – ESENIN SUB ZODIA INTERFERENŢELOR  CULTURALE, cu o viziune nouă, modernistă, într-un volum editat la Universitatea din Bucureşti în 1995, studiu care ne-a surprins plăcut pe toţi, adică nu erau lucrurile banale care se ştiau despre aceşti doi mari artişti…”

DUMITRU BALAN, 6 aprilie 2000,

în Rotonda Muzeului Literaturii Române, la lansarea cărţii lui Paul Polidor, Emigrant în reverii

 

1995

ISADORA–ESENIN SUB ZODIA INTERFERENŢELOR CULTURALE /

MELOPOETICA SENTIMENTELOR de Paul POLIDOR

 

Artistul  la care ne vom referi în rândurile  următoare  l-am “cunoscut”  având  prenumele Isadora, iar numele Esenin.

O vreme am crezut că aura de legendă care pluteşte în jurul  destinelor  celor doi mari  creatori, cândva soţ şi soţie, ar putea fi  apanajul unui soi de intangibilitate. Cu timpul, însă, călătoriile (1) imaginare  în lumea  artelor şi familiarizarea cu anumite clişee,  apoi cu locurile comune, “decriptabile” o dată  cu permanentul refugiu în zona intersectărilor ideatice, apropierile  telepatice din sfera artisticului ne-au convins de contrariu.

Descătuşarea sufletului  liric, debordarea  imagistică, respirările poetice, trecute prin filtrul unui melos pseudoascuns au sălăşluit permanent în impulsul creator  al  celor  doi, Esenin şi Isadora, de  aceea poate  n-a  fost întâmplătoare  înaintea lor. ”Pădurea va fi mută / de freamăt muzical” , scria Esenin în 1916. Nu departe de această imagine (2) stă cea a fecioarelor  din Taurida (în viziunea Isadorei Duncan)  dansând  pentru  eliberarea lui Oreste. Unduirile “Bacchantelor” se  răsfiră  “în sunetul naiului care suspină, / Urmărind  singure dorinţa / De-a lungul  umbrei pădurilor”.

Călătorind (3), ca şi Isadora Duncan, Maxim Gorki a ajuns la o concluzie asemănătoare; chiar în vremurile  de restrişte, de asprimi (mai ales atunci), lirica se regăseşte pe sine în cântec, în melos. Universul poeziei  lui Esenin este impregnat, precum – cu o comparaţie  deloc  plastică  – pieptarul  lui Andrei Tarkovski  cu ulei, de permanentul  simţ  melodic, ritmic.

Leagănul iubirii, ca şi-n lirica eminesciană, rămâne  sânul naturii: “Se ţese zarea rumenă pe-un iaz cu ţărmi  molateci / Cocoşii pot, sălbaticii, să plângă depărtării./  Este-o tristeţă veselă în rumeneala zării.” Mireasma pământului reavăn e una cu imaginea iubitei,  fruct al naturii-mamă: “Proaspătă ca fraga timpurie /…/ erai /…/ Înserarea mea trandafirie, / Splendidă  ninsoare  luminând”. Ochii care au pălit sub umbrela asfinţitului,  fagurii “lacuştri” peste care “susurând” “trece-o boare” ,unda  mlădioasă a fiinţei iubite, seara (de astă dată  “vânătă”), “buzele de-o  taină”   “ovăsul părului”  “moale”  –  toate   se  subsumează  simbolurilor  unei  senzualităţi  persuasiv-imagistice din creaţia lui Esenin. Interiorităţile, despletirile  suave,  clipa “dezgolită”  de falsitate, intensităţile creionând  radiograme  ale pulsului – sunt  identificabile  în trăiri  gâtuite  de  emoţie,  în  confesările   artistice   ale  celor  doi: “E de-ajuns să te privesc tăcut ,/ – scrie Esenin – Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul /…/ N-aş mai şti nici versul ce înseamnă, De-aş atinge aste braţe reci / Şi-al tău păr ca floarea  cea de toamnă.”

Intuind cruzimea soartei (4), un vers ca acesta (“Doar eşarfa mai păstrează  pură / Mierea candidelor tale mâini”) este revelator pentru  tragedia  zilei de 14  septembrie  1927, vers scris cu nouă (cifră fatidică,  multiplu de trei) ani înaintea  propriei  sinucideri. Prematura  dispariţie  a celor  doi îşi găseşte, de altfel,  şi o explicaţie profundă în dezechilibrele produse de diferenţa  necruţătoare  dintre  nimicnicia vieţii reale şi asceza permanentă  a artistului către inefabilul creaţiei: “Ora era prea sfântă pentru a fi exprimată în vorbe, scria Isadora. Fiecare  din noi  îşi descoperise  cea mai potrivită expresie a adoraţiei; rămaserăm multă vreme  adânciţi  într-o  meditaţie  din  care  ieşirăm  epuizaţi  şi parcă rătăciţi. Mă întreb adesea pentru ce muritorii  care au atins asemenea înălţimi trebuie să coboare din nou în mocirla zilnică ?” Numai aparent paradoxal,  Isadora  mărturiseşte (printre puţinele  afirmaţii  de acest gen) că finalizarea unui act sexual se traduce  prin capitularea creierului: “Da, recunosc că tot restul vieţii împreună cu arta nu contează în faţa gloriei supreme a clipei prezente; mă plec de bună-voie  în faţa acestei clipe, încuviinţez  dizolvarea, distrugerea, moartea.” /…/  “Dar  această  trădare  a inteligenţei în spasmul final, în acest naufragiu în neant aduce întotdeauna cele mai mari dezastre ale spiritului.” Şi apoi şochează spunând: “Cei care pot, să mă  judece, dar să blesteme mai degrabă  natura  sau  pe Dumnezeu pentru a fi  făcut  din această  clipă  supremă  lucrul  cel mai dorit în univers. Deşteptarea, însă, e cu atât mai teribilă cu cât beţia e mai profundă.”

Să nu uităm că vorbim de doi oameni care au murit la o vârstă (6) incredibil  de tânără; este explicabilă – prin urmare – o experienţă care, sub aceste mărturisiri, ar părea  obscenă. N-ar trebui să ne uimească  perenitatea  sentimentului, forţa cu care iubirea  străpunge  veacurile. Este cel mai mare dar pe care Dumnezeu  l-a  făcut oamenilor: naşterea, sub zodia dragostei, a păcatului, dar şi a înţelegerii, bunătăţii, compasiunii sau respectului pentru fiinţa umană, sclava prin  dispariţie  fizică  a unui act originar. Ar trebui tăcerea sau muzica lăsate să vorbească, pentru că însuşi Esenin   conchidea: “În dragoste  cuvântul  e de prisos  oricând. În dragoste se tace sau se suspină-n taină / Vorbesc  doar  ochii  umezi  mistuitor  arzând / Sărutul n-are nume, fiind menit să fie, / Sărutul nu-i ca o slovă pe un mormânt din veac /…/ În dragoste sunt toate mireazmă şi furtună,/ Treci beat de fericire, zaci de tristeţe supt.” Isadora şi Serghei au înfrânt stadiul  prozaic al iubirii trupeşti  cu descătuşările  artei, precum sugestiv scria artista Duncan: ”Tristeţea, durerile, deziluziile dragostei le transformai pe toate în artă. Imaginai povestea Iphigeniei, despărţirea ei de viaţă şi dansul ei pe altarul morţii.” Melosul, aproape de inima şi creaţia celor doi, a mocnit  surd în anii copilăriei, apoi a răbufnit în versuri sau imaginări ale dansului. O anumită  pudoare (7) a destăinuirilor erotice, parţial întâlnită în melopoetica Isadora-Esenin, o regăsim şi în lirica lui Nicolae Labiş, foarte apropiat de marele poet rus atât prin muzicalitatea  versului, cât şi  prin  destinul  nefericit  al morţii  într-un  fatidic-nefast  decembrie, la o vârstă când nu se moare. În postfaţa la volumul de poezii  al lui Labiş, criticul literar Paul Dugneanu  semnala  că pudoarea “mărturisirii  erotice se observă şi în Cântecul unui brad, stările sufleteşti fiind personificate şi transferate bradului îndrăgostit, care  se doreşte  un instrument  muzical  (o vioară)  pentru  a dărui  iubitei  un cântec vrăjit de iubire”. S-ar putea  considera astfel că drumul prin melopee poate cicatriza –  printr-o  uluitoare  terapie –  rănile iubirii, aşa cum Pan inventează naiul, refugiindu-se sub aura de farmec a sunetelor zămislite de syrinxul care-i  aminteşte  de iubita  pierdută  în  apa  Ladonului,  nimfă metamorfozată într-o trestie. Atenuarea  pulsaţiei  erotice găseşte, iată, unde  compensatorii  în atmosfera  orfică (Aşa ca trandafirul  sărutul lin adie, / Petalele  lui roşii pe buze se desfac – Esenin).

Contrapunctic, în viziunile Isadorei Duncan spiritul (8) lui Tannhäuser pluteşte peste “frenezia aşteptărilor  voluptoase  ale  unui cerebral, căci… grota închisă a satyrilor, a nimfelor şi a lui Venus e grota închisă a  spiritului lui Wagner, exasperat de aşteptarea continuă  a ceea ce simţurile lui speră şi ceea ce el nu poate găsi  decât în imaginaţie.”  Cele Trei Graţii “povestesc  de aventurile  lui (Zeus – prec.n.), capetele  li se înclină  de  dragoste, sunt inundate de dorinţa Ledei îndrăgostită de lebăda albă.” /…/ N-aţi  prefera  oare – scria artista –  s-o  vedeţi pe Lena în umbră, pe  jumătate  acoperită  de aripile de lebădă şi tremurând la apropierea  sărutului ?”

Ca şi în poezia lui George Alboiu, în arborescenţa (9) vizuală a Isadorei Duncan poate fi decelată  interferenţa  imaginii  melopoetice cu cea plastică. Celebra poezie “Berioza”, semnată Serghei Esenin, stă şi ea mărturie acestei  filiaţii.  În universul  melopoetic  Isadora  “omogenizează” mii de fire nevăzute pe un fundal de imagini plastice rarisime. Iată una din confesiunile ei miraculoase:”La Florenţa petrecurăm mai multe săptămâni în cutreierări extaziate de-a lungul muzeelor, grădinilor şi livezilor de măslini. Pe vremea aceea  Botticelli era cel care captivase tânăra mea imaginaţie. Rămâneam  zile întregi  aşezată în faţa “Primăverii”, de care mă îndrăgostisem. Un bătrân  gardian  simpatic  îmi  dădea  un scăunel  şi contempla cu o privire mişcată adoraţia mea. Rămâneam  lângă pânză până când începeam să văd  crescând realmente florile pictate, picioarele  goale  dansând, trupurile  mişcându-se, până când un înger al bucuriei venea să mă cuprindă. Mă gândeam atunci: voi dansa această imagine (subl.n.)”.

Sunt glasuri (10) care afirmă că artista Duncan este un precursor  al euritmiei. Părerea  noastră  o situează  pe Isadora  deasupra euritmiei, datorită  interferenţelor  dintre arte în care ea a creat. Improvizaţiile (artă pură, de altfel) Isadorei Duncan reprezintă şi în acest moment, la aproape şaptezeci de ani de la strania ei dispariţie  fizică, momente  intangibile  în zona  anticipărilor istorice în arta dansului (altceva  decât  coregrafia  clasică), culmi  aproape  imposibil de atins. Inspirat de tabloul lui Botticelli, dansul  Isadorei “încerca să dea mişcarea  lui  dulce şi minunată, tandrele ondulări  ale  pământului  acoperite  de flori,  hora  nimfelor  şi zborul  zefirilor, care se desfăşoară  în jurul  figurii centrale, jumătate  Afrodita,  jumătate Madona, al cărei  singur  gest  simbolic  vesteşte  naşterea primăverii.”

Finalul,  (11)  inevitabil,  stă  sub  semnul  lui  Umberto  Eco  cu  a  sa  opera  aperta:  “Oare  aveau  dreptate  vechii  greci  (arta  şi civilizaţia  cărora  Isadora  a  divinizat-o – n.n.) care denumeau poietes (creator) între  toţi  artiştii numai pe muzician şi pe poet ? Sau  gânditorii Orientului  medieval  care socoteau  poezia  înrudită  numai cu muzica, fiind  însă mai presus de cuvântul  vorbit (al –mantiq) după cum  acesta e mai presus de muţenie ori sănătatea e mai bună decât boala?”

Răspunsul îl poate da, după opinia noastră, analiza  interferenţelor dintre arte, de care ne vom ocupa în incursiunile  noastre viitoare.*

 

Abrevieri (în ordinea apariţiei în material):

 

1. prec.n. = precizarea noastră;
2. subl.n. = sublinierea noastră;
3. n.n. = nota noastră;
4. p. = pagina, paginile;
5. vol. = volumele;
6. No; nr. = numărul;
7. Int. = interpreţi;
8. op. = opus;
9. sec. = secolul;

10.ed. =  editura;

11.cap. = capitolul.

———————————–

*Text publicat în volumul “Serghei Esenin – Centenar (1895 – 1995),, Editura Universităţii din Bucureşti, 1995, p.300-306

Autorul a prezentat această comunicare pe un fond muzical ales.

 

Repere informaţionale (conform cifrelor):

(s-au respectat întocmai formele din materialele  discografice etc.)

 

1. a) fond muzical; It was… (“The green desert”: Electronic music by Serghei Djokanov;

Performed by  Serghei Djokanov – synthesizers *“Roland 100”:

*“Roland GH”:

*“ACS”:

*electric  strings “Solina”;

*electric piano “Vermona” and

*“Roland 100” sequencer.

1. b) Antologie de poezie rusă; perioada clasică, Antologie şi prezentări de Tatiana Nicolescu, III, Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, 1987, p.269.

 

2. a) Isadora Duncan ,Viaţa mea, Bucureşti, Editura Ploscău ,1991, p.100.
3. b) fragment muzical din piesa orchestrală Pseudohaiku (muzica: Paul Polidor ; piesa apare pe caseta Generaţie de sacrificiu, Compania Domino, 1994-1995).
4. c) Gheorghe Zamfir la nai (Romantic Dreams, Philips).

 

3. a) fond muzical: Simfonia  fantastică (Hector Berlioz, fragment).

3.b) Mirena Frânculescu, Mircea Itu: “Poezii de dragoste” (antologie universală), vol.I-II, Editura “Orientul Latin”, 1992, p.27, 65, 99.

 

4. Fond muzical : Richard  Wagner, Tannhäuser, Ouverture.

 

5.a) fond musical: The  River of Belief (Enigma)

5.b) fond musical: Just walk away (Celine Dion)

 

6.a) Wolfgang Amadeus Mozart: Piano  concerto No.21 in C Major ,K.467, “Elvira Madigan”,  Andante.

6.b) Iphigenia (film),1977, Grecia, Regia: Michael Cacoyannis; Int.Irene Papas

6.c) Iu. Prokuşev: Iunost’ Esenina, Moscova, Moskovskij rabocij,1963.

 

7.a)  Johannes Brahms: Simfonia nr. 3 în fa major, op.90 (III. Poco allegretto); orchestra „Wiener Symphoniker“, Dirijor: Wolfgang Sawallisch, Înregistrare Veb Deutsche Schallplaten – Berlin;

7.b) Nicolae Labiş, Poezii, ediţie alcătuită de Gheorghe Tomozei; Postfaţă de Paul  Dugneanu; Editura Eminescu, 1989, p.387.

 

8. Fond muzical : Richard  Wagner, Tannhäuser, Ouverture.

 

9. Piotr Ilici Ceaikovski : Concert nr.1 pentru pian şi orchestră în si bemol minor, op.23 (II.Andante  semplice, final), Orchestra simfonică a Filarmonicii Naţionale din Varşovia, Dirijor : Witold Rowicki, Solist: Witold Malcuzynski.

 

10. Serghei Djokanov, It was…

 

11. a) Paul Polidor: Un fel de Crăciun (orchestral; final)
12. b) Al-Mas’udi (sec.X), Kitab murug ad-dahab wa  ma’adin  al  gawhar (“Cartea câmpiilor de aur şi a minelor de nestemate”), ed.Barbier de Meyrd şi Pavet  de  Courteille,  Paris 1861-1877,  vol.VIII, cap.62, p.38-40, în  Grete Tartler , “Melopoetica”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984, p.5.