Paul Polidor: ,,Decalogul lui Heydar Aliyev (1923-2003)” în revista ,,Personalități”(ISSN:2286-2110)

În imagine: Paul Polidor alături de E.S.Dr.Huseyn N.Najafov, Ambasadorul Extraordinar și Plenipotențiar al Republicii Azerbaidjan în România azi, 26 februarie 2020, la comemorarea genocidului de la Khodjaly (din 26 februarie 1992).

DECALOGUL lui HEYDAR ALIYEV

de Paul Polidor

Cele mai importante 10 (zece) repere, în aria interferenţelor, ale vieţii liderului naţional al Azerbaidjanului

I. Se naşte sub semnul zodiei Taurului, la 10 mai 1923, Heydar Alirza Oğlu Aliyev. Revista „Personalităţi în aria interferenţelor internaţionale” îi dedică acest număr, care apare pe 10 mai 2013, exact la 90 de ani de la naşterea viitorului lider naţional al poporului azer.   Ca orice personalitate puternică, Heydar Aliyev a fost atras, în anii copilăriei şi tinereţii, apoi ai formării profesionale, de mai multe domenii ale cunoaşterii (învăţând alfabetele arab, latin şi chirilic şi apropiindu-se în timp atât de cultura europeană, cât şi de cea arabă sau rusă), de la poezie şi limba azeră până la arhitectură şi istorie, de aceea credem că nu întâmplător  istoria    Azerbaidjanului i-a rezervat un loc în Pantheonul Eroilor Naţionali.

II. Cel de-al Doilea Război Mondial, în special după declanșarea Planului Barbarossa de către Hitler la 22 iunie 1941, a început să schimbe viaţa multor tineri, printre care şi a lui Heydar Aliyev: este nevoit să-şi întrerupă  studiile la Facultatea de Arhitectură a Institutului Industrial al Azerbaidjanului şi să înceapă o carieră militară, fiind recrutat  în unităţile speciale de securitate. Şcoala  de ofiţeri de profil i-a confirmat aptitudini extraordinare pentru cariera de militar. Rezultatul a fost că în 1964, adică la 41 de ani, a fost numit vicepreşedinte al Comitetului Securităţii Statului, în 1967 devenind preşedintele acestui organism şi avansând la gradul de general-maior (peste doi ani va fi nevoit să renunţe la uniforma militară). Primele semne ale crizei sistemului colonial şi economic sovietic de la începutul anilor 60 au condus, între altele, şi la numirea lui Heydar Aliyev, în 1969, în funcţia de prim secretar  al C.C. al Partidului Comunist din Azerbaidjan.

III.În perioada sovietică a condus Azerbaigeanul între 1969 şi 1982 (de fapt, Heydar Aliyev o consideră, temporal, mai extinsă, adică de 15 ani, între 1970 şi 1985, când a venit la putere Mihail Gorbaciov). Reformele economice înfăptuite atunci sunt nenumărate şi este profund nedrept să nu fie recunoscute ca atare numai pentru faptul că au aparţinut unei epoci comuniste, de tristă amintire…  Despre acest deceniu şi jumătate, de uluitoare realizări în viaţa economico-socială a ţării, însuşi Heydar Aliyev vorbea, pe drept cuvânt, cu nedisimulată mândrie (preluare din cartea academicianului Kopi Kyçyku, „HEYDAR ALİYEV, un Atatürk al epocii noastre”): ”Anii 1970-1985 au intrat în istoria construirii Azerbaidjanului ca paginile cele mai strălucite ale ei.” Acest pas înainte se vede „după proporţiile schimbărilor înfăptuite, după caracterul profundelor reforme structurale făcute în sferele economică şi socială, după trecerea situaţiei materiale a poporului într-un nou stadiu calitativ.” Ar putea părea lipsite de substanţă aceste afirmaţii sau pline de subiectivism, dar cruda realitate de pe „şantier” (căci în această perioadă fastă pentru proiecţia industrială de viitor, ţara a devenit un imens şantier!) a dat rezultate extraordinare într-o vreme  când, în 1969, spre exemplu, Azerbaidjanul „se afla în postura nefericită  de simplu furnizor de materii  prime pentru economia neperformantă a U.R.S.S.” (preluare din cartea lui Minodor Mitrică, „Renaşterea Azerbaidjanului”). În momentul când Heydar Aliyev (în 1982) a fost desemnat (în încercarea sovieticilor de a promova la vârful conducerii de partid  şi lideri ai unor ţări de religie musulmană) membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S. şi a fost nevoit să plece de la Baku la Moscova, Azerbaidjanul făcuse nişte progrese economice incredibile: ”În perioada 1969 – decembrie 1982 venitul pe cap de locuitor s-a dublat şi venitul naţional brut a crescut de două ori şi jumătate. Producţia de bunuri manufacturate aproape că s-a triplat, la fel ca şi cea de bunuri destinate populaţiei. De asemenea, s-a dublat productivitatea muncii. Volumul producţiei industriale din acea perioadă a fost egal cu volumul total al celor 50 de ani anteriori lui 1969.” No comment !… Însă nimic nu se aseamănă cu neţărmurita afecţiune şi dragoste cu care un lider îşi înconjoară poporul: ”Orice lucru pe care l-am făcut mi-e extrem de drag. Şi uzina, şi fabrica, şi centrala electrică, şi drumul, şi podul, şi clădirea, şi palatul – toate. Dar cele mai dragi pentru inima mea sunt poporul meu, patria mea, pământul meu.”

IV. Între 1982 şi 1987 este martorul decăderii imperiului sovietic,  conducătorii căruia încep să moară pe capete la intervaluri de timp foarte scurte, fără a mai pune la socoteală şi starea de lehamite şi dispreţ pe care o mare parte a populaţiei o nutrea faţă de cercul închis şi de neatins al Puterii, aşa cum apare în cartea „La cele mai înalte nivele” (Relatare din culisele puterii referitoare la sfârşitul Războiului Rece) de Michael R. Beschloss şi Strobe Talbott: ”Membrii suitei lui Bush glumeau,  spunând că s-au familiarizat deja cu rutina înmormântărilor: vizionarea trupului neînsufleţit, parada militară din Piaţa Roşie, recepţia din Sala Sf.Gheorghe, dineul cu spaghete preparate de un bucătar italian excelent de la Casa Spaso. Vicepreşedintele şi Blackwell fură surprinşi să constate că moscoviţii păreau foarte încântaţi că scăpaseră de boşorogul ramolit. La mai puţin de 30 de minute după încheierea ceremoniei funerare, văzură muncitori care sfâşiau portretele lui Cernenko şi le aruncau la gunoi.”

V.Pentru curajul de a protesta împotriva unui sistem politic inapt în a satisface aspiraţiile popoarelor care compuneau Uniunea Sovietică, Heydar Aliyev este „pus la zid” de presa sovietică a timpului, aservită puterii comuniste,  atitudine  incorectă pe care a prezis-o (preluare din cartea lui Minodor Mitrică, Renaşterea Azerbaigeanului): ”Intuiesc dificultăţile care vor apărea după această declaraţie a mea. Intuiesc faptul că împotriva mea vor fi declanşate atacuri şi se va declanşa o vânătoare morală.”  Era 19 iulie 1991, când a afirmat că părăseşte rândurile comuniştilor, întrucât convingerea sa este că idealurile pentru care a luptat atâţia ani nu mai poartă haina credibilităţii morale, considerând experimentul comunist eşuat, depăşit de evenimentele istoriei contemporane, experiment în care poporul azer, de fapt, nu a crezut niciodată (să nu uităm că prima republică democrată musulmană a apărut în 1918 în Azerbaidjan): ”Am crezut sincer în idealurile Partidului Comunist şi am participat activ la realizarea planurilor sale. Acum această încredere a fost distrusă./…/ Este necesar să spunem ferm şi deschis întregului popor că experimentul comunist şi opţiunea socialistă în ţara noastră nu s-au justificat; stabilită şi menţinută prin forţă, uniunea republicilor pe care o cunoaştem şi-a epuizat resursele.” Însă această atitudine începuse cu 4 ani mai devreme: ”Prin faptul că a criticat deschis noua orientare a centrului de putere de la Moscova, Heydar Aliyev a fost izolat de restul membrilor Biroului Politic.” De fapt, ceea ce s-a întâmplat la 21 octombrie 1987, adică aprobarea „cererii” prezentate de Heydar Aliyev de eliberare din funcţia deţinută, a fost, după cercetările unui ziarist rus, „opera” lui Mihail Gorbaciov, care nu s-a oprit aici: împotriva „cuiului din pantof” a declanşat două campanii în presă, cunoscute sub numele de „Alievșina”, găselniţă utilizată pentru a caracteriza activitatea de partid a lui Heydar Aliyev atât în capitala azeră, cât şi la Moscova.

VI.Întoarcerea în Azerbaidjan este momentul cel mai greu al carierei sale politice, întrucât ţara este pe picior de război civil, orchestrat, evident, de la Moscova. Sunt extrem de suspecte succedările de evenimente care au dus la războiul din Nagorno-Karabagh:

*După o lună de la evenimentul din 21 octombrie 1987, când Gorbaciov l-a îndepărtat din Biroul Politic pe Heydar Aliyev, pe 18 noiembrie 1987 (ceea ce înseamnă că atacul asupra Azerbaigeanului, potrivnic Stăpânului de la Kremlin, a fost orchestrat intenţionat de către „eminenţa cenuşie” pe care toată lumea o intuieşte…) consilierul armean la Moscova A.Aganbegian este „montat” să ceară, nici mai mult, nici mai puţin decât unificarea de urgenţă a provinciei Karabagh-ului de Munte, din componenţa teritorială a Azerbaidjanului, cu Armenia. Cutia Pandorei fusese deschisă !… Imediat, adică în lunile noiembrie şi decembrie 1987 încep demonstraţii ale populaţiei la Erevan pentru anexarea provinciei respective la teritoriul armean.

*După doar câteva săptămâni, în ianuarie 1988 încep deportările masive ale populaţiei azere din Armenia în Azerbaidjan, în principal în Baku şi Sumgait. Din februarie 1988, pe tot parcursul anului, au început să fie ucişi azeri de către forţele armene. În decembrie 1988 mai mult de 220.000 de azeri au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele din R.S.S.Armenia.

*La 24 aprilie 1989, sub un pretext fals legat de apropierea vârstei de pensionare, Plenara C.C. al P.C.U.S. ratifica îndepărtarea lui Aliyev: începea efectul de domino al căderilor şi conflictelor. Finalul  anului (1 decembrie 1989) pregătea o lovitură: Consiliul Suprem al R.S.S.Armenia emite o rezoluţie privind reunificarea provinciei azere a Karabagh-ului de Munte cu teritoriul armean, violând Constituţia U.R.S.S., conform căreia nicio ţară unională nu putea emite pretenţii teritoriale asupra unei ţări vecine, aflată în componenţa Uniunii Sovietice. La sfârşitul lunii decembrie 1989 deja tot Blocul ţărilor-satelit din sud-estul Europei căzuse, dar Gorbaciov nu va elibera din strânsoare Azerbaidjanul cu o „mănuşă de catifea”…

*Pe 13 ianuarie 1990 unităţile de poliţie din Baku sunt dezarmate la ordinul Ministerului de Interne al U.R.S.S. ca, după o săptămână, pe 20 ianuarie 1990, Armata Sovietică să invadeze capitala azeră. Bilanţul: 150 de morţi şi câteva sute de răniţi.

*La 7 martie 1991 Heydar Aliyev afirma la Consiliul Suprem al Azerbaidjanului: ”Este necesar să se ofere tuturor republicilor unionale o adevărată libertate politică şi economică, să li se ofere posibilitatea renaşterii independenţei statului naţional.” După ce la 19 iulie anunţă că părăseşte Partidul Comunist, la 29 august 1991 concluziona:”Toate structurile Partidului Comunist din Azerbaidjan trebuie să fie lichidate.” La mai puţin de o săptămână de la acest demers fără precedent, răspunsul nu se lasă aşteptat: pe 2 septembrie 1991 (să nu uităm că după 10 ani au picat Turnurile Gemene…) armenii proclamă aşa-numita  Republică a Karabahului de Munte. După 2 zile, la 4 septembrie 1991, Heydar Aliyev este ales ca Preşedinte al Adunării Supreme a Republicii Autonome Nahicevan. Deşi la 18 noiembrie 1991 Azerbaigeanul îşi proclamă independenţa, din nefericire ţara este în pragul destrămării şi al declanşării unui război civil. *Erau vremuri tulburi, nesigure, violente, dar şi sângeroase: pe 26 februarie 1992 are loc masacrul, carnagiul de la Hodjalî: armenii (şi, prin ei, sovieticii) se răzbunau pe noua independenţă a azerilor ucigând populaţie civilă nevinovată, amintind de ororile inimaginabile ale celei de-a doua conflagraţii mondiale…

VII. În aceste vremuri de coşmar, într-o ţară dezbinată, în primul rând, de duşmanii din interior, vânduţi, în principal, sovieticilor, majoritatea populaţiei recunoştea în personalitatea morală a lui Heydar Aliyev pe adevăratul salvator al ţării. Heydar Aliyev devine al treilea Preşedinte al Republicii Azerbaidjan (1993) şi cel care îi va reda ţării demnitatea şi locul pe care îl merita de mult timp între statele independente ale lumii, la ceremonia de preluare a atribuţiilor de şef al statului spunând: ”Jur să servesc Republica Azerbaidjan şi poporul azer, să lupt pentru independenţa statului nostru şi pentru ca acest stat independent să îşi ocupe locul pe care îl merită între statele lumii civilizate în comunitatea mondială. Cu mâna pe Cartea Sfântă a Coranului jur să păstrez tradiţiile naţionale şi spirituale ale poporului azer şi voi garanta consolidarea acestor tradiţii.”

VIII. Situaţia dezastruoasă din anii 1988- 1993, legată de escaladarea conflictului dintre Armenia şi Azerbaidjan pentru controlul asupra regiunii Nagorno-Karabach, nu putea fi anihilată decât prin ceea ce a realizat într-un timp foarte scurt noul preşedinte: o deschidere fără precedent a ţării în domeniul relaţiilor internaţionale, în special o rapidă apropiere de Occident, şi anume: *Pe 20 decembrie 1993, la doar două luni de la depunerea jurământului în calitate de Preşedinte al Republicii Azerbaidjan, Heydar Aliyev, într-un vizionarism politic istoric (care va culmina cu un eveniment extraordinar la 12 mai 1994!), semnează cu Preşedintele Franţei, François Mitterand, Tratatul de Prietenie, înţelegere reciprocă şi cooperare între Republica Azerbaidjan şi Republica Franceză. În cartea lui Minodor Mitrică, ,,Renaşterea Azerbaidjanului” se specifică : ,,Parisul nu a fost ales întâmplător de către preşedintele Heydar Aliyev. Prin tradiţie, Franţa este considerată o ţară unde există o puternică diasporă (şi extrem de agresivă, la fel ca în S.U.A.-n.n.) armenească. În perioada sovietică, prin ordinele date de sus de tot, adjuncţii ambasadorului la Paris au fost întotdeauna armeni.” Neuitând că Turcia şi România au fost prima şi, respectiv, a doua ţară din lume care au recunoscut independenţa Republicii Azerbaidjan, Heydar Aliyev s-a întâlnit curând cu preşedinţii Suleyman Demirel (în februarie 1994) şi Ion Iliescu (1-2 iulie 1995). N-au fost uitate, de asemenea, pacea cu vecinii, larga deschidere către lume şi organismele acesteia : Marea Britanie (22-24 februarie 1994 – întâlniri cu premierul John Major şi fostul premier, Margaret Thatcher // a cărei ceremonie de înhumare are loc în momentul scrierii acestor rânduri, 17 aprilie 2013-n.n.) ; China (martie 1994 ; întâlniri cu şeful de stat chinez, Jiang Zemin) ; NATO ! (3-5 mai 1994) ; UE (Bruxelles, aprilie 1995) ; OSCE (Lisabona, decembrie 1996); Rusia (iunie 1997) ; S.U.A. (12-28 februarie 2000 ; întâlniri cu preşedintele Bill Clinton) etc.

IX.Realizează cel mai important lucru al carierei  sale  de  om  politic, apărător şi salvator al azerilor, reuşind IMPOSIBILUL: la 12 mai 2004 intră în vigoare acordul de încetare a focului pentru conflictul sângeros armeano-azer privind Karabagh-ul de Munte, acord care este în vigoare şi astăzi ! De asemenea, tot în 2004 semnează „Contractul Secolului”, exploatarea uriaşelor rezerve ale petrolului azer din Marea Caspică de către companii din Azerbaidjan, S.U.A., Marea Britanie, Rusia ş.a.

X. Dă frâu liber iniţiativei particulare, moment capital surprins în cartea sa, „Renaşterea Azerbaigeanului”, de către ziaristul Minodor Mitrică: ”În anii de după obţinerea independenţei şi, mai ales, de după alegerea preşedintelui Heydar Aliyev la conducerea statului, în economia Azerbaigeanului s-au făcut din plin resimţite efectele iniţiativei private, specifice azerilor.” Ca şi cum nu trecuseră zeci şi zeci de ani de opresiune morală din partea gigantului sovietic,  azerul de rând a „revenit foarte repede la mentalitatea, s-ar putea spune chiar istorică, a celor care doresc să promoveze prin forţele proprii, să se lanseze într-o afacere, să-şi facă o fermă, să-şi deschidă un atelier de prelucrare a pieilor sau de ţesut covoare. Azerii îşi recapătă vechile deprinderi de a fi meşteşugari şi comercianţi buni”, devenind astfel utili nu numai satisfacerii propriilor necesităţi ale traiului zilnic, dar şi întregii societăţi, de a pune umărul la reconstrucţia ţării.(17 aprilie 2013-26 febr.2020)

Paul Polidor (politolog)

Membru al Academiei de Literatură și Arte a Ucrainei

 

 

Pin It on Pinterest