Preluare S.U.A. Sommer-Paul Polidor: Lideri în film și litere. Interviuri de istorie și culturologie universală. Ediție on-line aniversară: 28 martie 2025: Adrian Severin-71 (n.28.03.1954). Happy Birthday! You can read a part of interview/july 2014/In Romanian).Enjoy! (În imagine: Paul Polidor alături de Adrian Severin, fostul ministru de externe al României, în ziua apariției revistei internaţionale „Războaie, lideri şi criminalitate transfrontalieră”(Director fondator în 2013: Paul Polidor-ISSN:2344-276X // Anul II, Nr.4): ,,Cât privește capacitatea de a suporta durerea, Rusia stă mult mai bine.”(Adrian Severin)
New NGO-Post:28.03.2025 // Ultima accesare site U.S.A.:28.03.2025
Preluare S.U.A. Sommer-Paul Polidor: Lideri în film și litere. Interviuri de istorie și culturologie universală. Ediție on-line aniversară: 28 martie 2025: Adrian Severin-71 (n.28.03.1954). Happy Birthday! You can read a part of interview/july 2014/In Romanian).Enjoy! (În imagine: Paul Polidor alături de Adrian Severin, fostul ministru de externe al României, în ziua apariției revistei internaţionale „Războaie, lideri şi criminalitate transfrontalieră”/Director fondator în 2013: Paul Polidor-ISSN:2344-276X // Anul II, Nr.4):
,,Cât privește capacitatea de a suporta durerea, Rusia stă mult mai bine.”(Adrian Severin)
Paul POLIDOR: Stimate domnule Adrian Severin, aţi afirmat de curând (pe 18 iulie 2014), la emisiunea „Jocuri de putere”, realizată de Rareş Bogdan la „Realitatea TV”, că „acest război se apropie de noi la modul propriu şi acum ne dăm seama că el a fost mereu aproape de noi.” Ştiind că aţi anticipat cu ceva vreme în urmă transformarea tensiunilor din Ucraina, de lângă graniţa rusă, într-un veritabil război civil, vă întreb dacă consideraţi că România va fi atrasă militar în acest război regional, care poate lua oricând o turnură nefericită în plan global, mai ales acum, după catastrofa aviatică din 17 iulie 2014 (acum câteva minute rebelii pro-ruşi au doborât încă două avioane, de astă dată ale armatei ucrainene)?
Adrian SEVERIN: Aşa cum am mai spus-o, actuala criză ucraineană, deopotrivă gravă şi complexă, a fost previzibilă. Avertizez asupra acestui pericol de ani de zile, prin articolele şi analizele mele scrise, prin interviurile mele, prin corespondenţa cu decidenţi politici români şi străini. Nimeni nu a dorit să asculte iar atunci când am încercat să forţez lucrurile acţionând oarecum pe cont propriu am fost eliminat din joc. Formulând respectivele avertismente am subliniat şi faptul că problema nu este una locală, ci una globală. Aşa stând lucrurile, atât timp cât Occidentul euro-atlantic nu se va recunoaşte ca parte în dispută şi nu va fi gata să negocieze o soluţie de compromis, insistând doar ca prin sancţiuni economice să împingă Rusia la dialog cu Ucraina, criza nu se va stinge, ci se va agrava. Ne place sau nu, Rusia nu poate ceda. Cel puţin nu poate ceda fără luptă, doar în baza unor estimări teoretice potrivit cărora pe termen lung va pierde. Teoretic aşa este: pe termen lung Rusia va pierde. Numai că Occidentul nu este în stare să aştepte scurgerea termenului lung. Globalizarea ca fenomen obiectiv, pe de o parte, şi instrumentalizarea ei politică de către Occident, pe de altă parte, au făcut ca interdependenţa dintre lumea euro-atlantică şi cea euro-asiatică să fie atât de profundă, încât rănile provocate uneia produc dureri şi celeilalte. Or, cât priveşte capacitatea de a suporta durerea, Rusia stă mult mai bine.
Trebuie menţionat că interesate în globalizare sunt atât Rusia, doritoare să negocieze cu Occidentul redesenarea arhitecturii de securitate din Europa Centrală şi Orientală, cât şi Ucraina, doritoare să nu rămână singură în lupta inegală cu Rusia. De aceea este posibil ca ambele să se dedea la provocări violente în zona limitrofă, adică acolo unde se află România. Întrebarea este cât va putea România să evite aceste provocări sau să le facă faţă fără implicare în ostilităţi? Sper că în acest moment, decidenţii politici români iau deja în considerare inclusiv o reacţie de ordin militar în situaţia în care dezordinea secesionistă din Ucraina se extinde în Basarabia istorică sau inflamează Transnistria, şi că România deja acţionează diplomatic spre a obţine sprijinul aliaţilor pentru o asemenea reacţie.
Paul POLIDOR: La aceeaşi emisiune aţi spus că „absolut toţi marii producători de arme din lume furnizează arme pretutindeni /…/ şi finanţează, ajută la desfăşurarea în trombă a acestor războaie locale.” Există nu numai ipoteze şi declaraţii orale, dar şi texte scrise sau filme documentare, conform cărora în spatele acestor războaie zonale, unele extrem de sângeroase, stau interese murdare ale unor lideri occidentali, care au nevoie de o stare permanentă în care să provoace diferite forţe beligerante pentru a-şi vinde marfa, adică „produsele” propriilor firme de armament. Dau ca exemplu doar „Războiul Coltanului”, cu milioane de morţi atât în Congo, cât şi în Rwanda şi Uganda, război evocat şi de John Perkins în cartea sa, Istoria secretă a imperiului american: ”Asasinii economici, şacalii şi agenţii guvernamentali din Statele Unite, Marea Britanie şi Africa de Sud aţâţă neîncetat focul conflictului. De pe urma armelor pe care le vând ambelor tabere se fac averi uriaşe (p.333)”. Nu cumva (în afara dorinţei Rusiei de a-şi reface imperiul) în conflictul din Ucraina avem de-a face şi cu criminalitate transfrontalieră, pentru că, aşa cum spuneaţi, pe mapamond „armamentul sofisticat, chiar şi cel nuclear, a ajuns la mâna unor grupuri de neisprăviţi” ?
Adrian SEVERIN: Fără îndoială. Orice conflict cu dimensiuni militare este o mană cerească pentru producătorii de armament. Lobby-ul complexului militar-industrial este unul dintre cele mai puternice din lume. În speţă, dincolo de interesele sale geo-politice, Rusia susţine formaţiunile militare ale separatiştilor rusofoni din estul Ucrainei inclusiv din raţiuni ţinând de interesele industriei sale de armament. Într-o asemenea logică nu este exclus ca la un moment dat să aflăm că negustori de arme occidentali îi înarmează şi pe separatişti, iar nu numai armata regulată ucraineană, după cum arme de fabricaţie rusească vor fi livrate şi Guvernului de la Kiev. Armele pot ajunge într-o tabără sau alta de la terţi intermediari, iar nu numai direct de la producători. De aceea, identificarea provenienţei “puştii fumegânde” nu dovedeşte neapărat opţiunea politică sau implicarea politică a ţării de provenienţă. Că în zonele de conflict şi în mediile instabile înfloreşte crima organizată, corupţia şi traficul ilicit, nu mai este un secret pentru nimeni. Din păcate, la nivel internaţional nu au putut fi convenite încă reguli stricte privind comerţul cu arme, controlul acestuia şi sancţionarea încălcării normelor care îl guvernează. Nu este suficient să facem liste, practic orientative, cu ţări cărora nu li se pot furniza arme. Trebuie să se interzică şi vânzarea de arme de către ţări şi, respectiv, cumpărarea din ţări care astfel îşi finanţează propriile regimuri represive. Trebuie, de asemenea, să se tranşeze cumva controversa dintre cei care cred că interzicerea livrării de arme părţilor implicate în războaie civile contribuie la stingerea conflictelor şi cei care susţin că vânzarea de arme uneia sau alteia dintre părţi ar trebui admisă în măsura în care astfel, echilibrându-se forţele, se impulsionează negocierea de soluţii politice. Chiar dacă în anumite situaţii raţionamentul din urmă ar fi corect, rămâne întrebarea: cine are dreptul să aprecieze şi să decidă oportunitatea livrării de arme în aceste cazuri? Comercianţii, statele sau organizaţiile internaţionale?
Paul POLIDOR: În condiţiile în care: grivna ucraineană este (parafrazând titlul unui film cu Michael Douglas) o monedă „în cădere liberă”; în condiţiile în care instituţiile fundamentale ale statului de drept sunt la mâna magnaţilor („Oligarhia şi Parlamentul Ucrainei se suprapun aproape total, fotoliile celui din urmă fiind vândute cui dă mai mult.” – Parag Khanna, op.cit.); în condiţiile în care modul de conducere a ţării de către politicieni este pseudo-democratic („…după standardele europene de guvernare, Ucraina este mai aproape de Pakistan decât de Polonia” – Parag Khanna-op.cit); în condiţiile în care (extras din interviul cu fostul ministru de externe, Mihai-Răzvan Ungureanu, publicat de revista noastră în aprilie a.c.=2014,n.edit.) „extremistul Tiahnibok a considerat o umilinţă pentru ucrainieni faptul că din luna mai 2014 cetăţenii Republicii Moldova vor putea călători fără vize în Uniunea Europeană”, nu consideraţi că o posibilă aderare a Ucrainei i-ar lega de gât U.E. un bolovan, o piatră de moară, o funie de spânzurat ?
Adrian SEVERIN: Dincolo de dificultăţile integrării europene a Ucrainei, menţionate în chiar întrebarea dvs., mai apare şi dificultatea rezultată din faptul că aparentul entuziasm pro-european al Ucrainei este limitat la o Uniune de tip confederativ cu instituţii slabe, bună doar spre a finanţa din bani comuni proiecte economice convenite politic exclusiv de statele membre prin metoda interguvernamentală. Visul actual al “pro-occidentalilor” ucraineni este o UE funcţionând ca o piaţă comună în principiu liberă, dar supravegheată şi reglementată de o autoritate inter-guvernamentală care intervine prin măsuri de discriminare pozitivă pentru protejarea economiilor mai slabe şi redistribuirea câştigului în favoarea membrilor mai săraci. Or, dacă UE nu va înainta în direcţia constituirii Statelor Unite ale Europei, ceea ce ar reduce atractivitatea sa pentru Ucraina, capacitatea şi dorinţa UE de a integra Ucraina într-o confederaţie incoerentă cu o suprastructură politică simbolică, vor fi minime. „Europa-putere” are obiectiv nevoie de Ucraina; „Europa-piaţă” nu are capacitatea subiectivă de a integra Ucraina. Oligarhii milionari ucraineni, însă, sunt atraşi de „Europa-piaţă” guvernată de principiile liberei circulaţii, unde găsesc clienţi ca alternativă la piaţa rusă, unde se ciocnesc de concurenţa neloială a oligarhilor miliardari ruşi şi trebuie să se încovoaie sub mâna grea a Kremlinului. „Europa-putere”, cu reglementări, disciplină şi control trans-naţional nu le place. Eu unul sunt convins că din punct de vedere geo-strategic UE are interesul de a integra Ucraina, iar asta nu pentru a se război mai bine cu Rusia, ci spre a-şi pune mai bine de acord istoria cu geografia. De asemenea, ca român european doresc integrarea organică a Ucrainei într-o UE organică funcţionând ca o federaţie de state-naţiune. Aceasta pentru varii motive, printre care aducerea tuturor românilor din teritoriile noastre istorice în frontierele unei singure entităţi politice, nu este cel mai puţin important. Întrebarea este dacă acest lucru este posibil, în ce condiţii şi în ce orizont de timp? Dincolo de dorinţele mele personale, o analiză lucidă, bazată pe ceea ce ştim şi putem măsura în prezent, mă duce la următoarele răspunsuri. Unu, posibilitatea ca Ucraina să intre în UE cu tot cu Crimeea şi actualele sale regiuni secesioniste din est este practic nulă. (Tot astfel cum practic nulă este perspectiva Moldovei de a intra în UE împreună cu Transnistria.) Acelaşi lucru se poate spune şi despre o Ucraină transformată într-o federaţie simetrică în care regiunile federate din est vor bloca totdeauna marşul european al vestului. Doi, o Ucraină mai mică, dar aşezată pe baze etno-culturale mai omogene, adică pe principiul naţionalităţilor, are şanse mai mari de integrare în UE. Trei, aceasta se va întâmpla, însă, numai după ce actualul naţionalism ucrainean caracterizând o societate rurală şi oligarhică, se va transforma într-un patriotism luminat şi tolerant, apt să evolueze într-o democraţie trans-naţională ca parte a unei naţiuni europene cosmopolite. Până atunci UE va trebui să dezvolte o relaţie foarte specială şi aprofundată cu Ucraina, punând în comun cu aceasta totul în afară de instituţii şi creindu-i condiţiile pentru a funcţiona ca membru, de fapt înainte de a deveni membru de drept. Respectiva relaţie va avea ca dimensiuni esenţiale, alături de liberul-schimb şi libera circulaţie a persoanelor, asocierea politică, integrarea economică şi armonizarea legislativ-instituţională.
