Belize: trafic inter-american de cocaină
BELIZE – PLACĂ TURNANTĂ A TRAFICULUI
INTER-AMERICAN DE COCAINĂ
Paul Polidor (politolog)
Reper:
Titlul original: ”Ross Kemp on gangs”
Genul: Film documentar
Titlul cu care a fost difuzat în limba română:
„Ross Kemp în jungla urbană”
Presented by Ross Kemp
Series Producer: Matt Bennett
Directed by Even Thompson
A TIGERASPECT PRODUCTIONS and MONGOOSE PRODUCTIONS
for SKY TELEVISION
Copyright: British Sky Broadcasting – 2008
(Citatele din acest material, care nu fac referire la opera unui anumit autor, reprezintă transcriere
de pe banda video)
1.INTRODUCERE
Ţările mici, de multe ori datorită poziţionării lor geografice, joacă un rol de neignorat în extinderea criminalităţii transfrontaliere, mai ales în contextul unor afaceri desfăşurate la nivel internaţional, iar Belize nu face excepţie în acest sens. Asta pentru că vorbim de miliarde de dolari care se rulează în traficul de cocaină dinspre continentul sud-american către cel nord-american, 37% din cocaina de contrabandă intrând în S.U.A. prin Belize. Filmul documentar prezintă nişte imagini şocante, care contrastează cu prezentările oficiale ale acestei ţărişoare, aparent nesemnificativă în concertul regional şi geopolitic, de aceea studiul de faţă încearcă o abordare în aria interferenţelor, care poate lumina unele aspecte obscure sau mai dificil de înţeles.
2. BELIZE, ISTORIE ŞI DEVENIRE:O GĂSELNIŢĂ A MARILOR PUTERI
Cu o suprafaţă de 22.965 km pătraţi (unele surse dau suprafaţa de 22.963 km. pătraţi, iar altele de 22.966 km. pătraţi) şi o populaţie de peste un sfert de milion de locuitori (o sursă din 2009 indică o populaţie de 295.000 de locuitori), Belize certifică, în opinia noastră, statutul de zonă a interferenţelor culturale de-a lungul secolelor, fiind unul din teritoriile cu cele mai amestecate populaţii şi de aceea fără identitate naţională bine precizată, în ciuda reclamelor pentru diferite enciclopedii şi dicţionare.Belize a fost aria de vieţuire în Evul Mediu a triburilor amerindiene maya (unele vestigii din perioada numită preclasică, aprox. 300-900 d.Hr., fiind studiate pentru a se descoperi cauzele pentru care mayaşii s-au îndreptat către nord, după ce brusc şi-au părăsit aşezările), ulterior a fost locuit de amerindieni din zona Caraibilor.Prezenţa lui Cristofor Columb (1451-1506) este consemnată de diferite surse: unele afirmă că acest teritoriu ar fi fost descoperit de Columb, altele că a fost vizitat de Columb în 1502, iar altele că navigatorul ”a observat insula în 1504, în ultima din cele patru călătorii americane”(1) Belize de mai târziu a fost inclus, începând cu secolul al XVI-lea, în viceregatul Noua Spanie, aşa că ne-am aştepta, precum în majoritatea ţărilor din America Centrală, ca în Belize limba oficială să fie spaniola. Spaniola, este adevărat, se vorbeşte actualmente foarte mult, dar nu a reuşit să devină limba oficială, şi acest lucru are o explicaţie politică.O altă putere a timpului avea alte planuri cu acest teritoriu mereu în bătaia tranzitului; ce s-a întâmplat, prin urmare, în 1638 ? Scurtând povestea, o variantă spune că pe cursul râului Belize se stabilesc coloniştii englezi, care îşi consolidează autoritatea şi reuşesc o primă recunoaştere din partea Spaniei în 1798. Mai nuanţat şi mai aproape de adevăr sună astfel: ”Pe la 1638 nişte marinari britanici naufragiaţi au ajuns aici şi au înfiinţat primele aşezări. Ei şi-au dat seama imediat de abundenţa lemnului preţios şi şi-au câştigat traiul din exportul acestuia. La sfârşitul secolului XVIII au izbucnit conflicte cu spaniolii, care au capitulat în faţa britanicilor şi s-au retras înfrânţi.”(2)Secolul al XIX-lea are câteva repere importante, însă, şi aici datele diferă în funcţie de surse. După 1798, stăpână pe situaţie, peste mai puţin de o jumătate de secol, în 1836, Marea Britanie revendică statutul de posesiune a acestui teritoriu cu numele de Hondurasul Britanic (pe mare cel mai apropiat vecin este Hondurasul „nebritanic”, la 75 km. distanţă peste golful omonim). În 1862 câştigă statutul de colonie şi abia după nouă ani, în 1871, devine colonie a Coroanei britanice, putere care va accepta foarte greu ideea de independenţă şi apoi acordarea acesteia.A doua jumătate a secolului al XX-lea a adus şi alte forme de confruntare inter-zonale: la referendum-ul din 1960, populaţia din Hondurasul Britanic respinge cu vehemenţă anexarea la Guatemala, în urma acestui eveniment Marea Britanie acordând în 1964 teritoriului autonomie internă. Cine se uită pe hartă va observa că această ţară mică, situată pe coasta estică a Americii Centrale istmice, vecină la est cu Marea Caraibilor marginită de Mexic la nord-vest şi de Guatemala la vest şi sud, parcă este „înghiţită” de Guatemala dominatoare, precum în Orientul Mijlociu Libanul de Siria. La 1 iunie 1973 îşi ia numele de Belize, însă abia după opt ani, la 21 septembrie 1981 i se acordă independenţa în cadrul Commonwealthului. Marile puteri ţărilor mici, pe care vor să le domine pentru interese economice concrete, dacă nu au un duşman, le inventează ele unul. Sunt surse care afirmă că un permanent conflict teritorial cu Guatemala face absolut necesară continuarea prezenţei militare britanice în Belize, ceea ce nouă ni se pare „cusut cu aţă albă”. Este adevărat că Guatemala a refuzat să recunoască independenţa noului stătuleţ vecin, dar de fapt Guatemala refuza recunoaşterea independenţei ultimei colonii britanice din spaţiul american !… Iniţial a revendicat suveranitatea asupra întregii ţări, ulterior numai asupra a 20% din teritoriu, districtul sudic Toledo.Într-un teritoriu aproape eminamente hispanic, această oază de interese britanico-americane le-a stat în gât ca un os ţărilor de prin împrejurimi. Şi, ca să dăm un exemplu concludent de excludere intenţionată a statului Belize din „clubul zonal”, pentru Guatemala (cităm) ”balanţa comercială continuă să fie negativă: izolarea economică din perioada războiului civil este depăşită treptat. Guatemala, Mexic, Honduras şi El Salvador au semnat în 2001 un acord de comerţ liber de pe urma căruia profită şi Guatemala. Lipsa de investiţii este o barieră în calea dezvoltării, în principal din cauza nivelului ridicat al dobânzilor şi datorită răspândirii corupţiei”(3). În contextul macro-continental, spaţiul american înseamnă, de fapt, spaţiul dominat de S.U.A., iar în cazul analizat de noi au fost puşi, de regulă, numai conducători „cuminţi şi ascultători”, de aceea Belize nu a fost victima reacţiilor adverse şi a „tablei de şah”, plină de răzvrătiri şi revolte, precum în Guatemala: ”United Fruit a lansat o agresivă campanie de imagine în Statele Unite cu scopul de a convinge publicul şi Congresul american că Arbenz (fostul preşedinte al Guatemalei, ales în mod democratic, lider care a promis că va ajuta săracii şi clasa de mijloc printr-un program de reformă agrară, în condiţiile în care firma americană, United Fruit Company, era proprietarul despotic al multor pământuri din America Centrală –prec.n.) făcea parte dintr-un complot rusesc şi că Guatemala era un satelit al Uniunii Sovietice. În 1954 CIA a orchestrat o lovitură. Piloţii americani au bombardat capitala Guatemalei (Ciudad de Guatemala), iar Arbenz /…/ a fost înlăturat, înlocuit fiind de colonelul Carlos Castillo Armas, un nemilos dictator de dreapta.”(4) Rezultatele nu s-au lăsat prea mult aşteptate, iar concluzia este una : nimeni nu se împotriveşte Statelor Unite! „Noul guvern datora totul celor de la United Fruit. Pe lângă mulţumiri, guvernul a deturnat procesul de reforme privind proprietatea pământului, a abolit taxele pe dobânda şi dividentele plătite investitorilor străini, a eliminat votul secret şi a trimis la închisoare mii de oameni care îl criticau. Oricine îndrăznea să vorbească făţiş împotriva lui Castillo era persecutat. Istoricii au stabilit originea violenţei şi terorismului care a lovit Guatemala până la sfârşitul secolului în alianţa, nu foarte secretă, dintre United Fruit, CIA şi armata din Guatemala, sub conducerea colonelului dictator”.(5)
3.FOSTA CAPITALĂ BELIZE, PARADISULTRAFICANŢILOR DE COCAINĂ
Pentru criminalitatea transfrontalieră statul Belize este o adevărată mină de aur. Coasta lungă de sute de kilometri, care poate reprezenta, în acelaşi timp, şi graniţe terestre nepăzite, facilitează la nivel global un trafic de cocaină care atinge în fiecare an, ca valoare, suma de 23.000.000.000 (douăzeci şi trei de miliarde) dolari. Pentru traseul narcoticelor, Belize a căpătat un rol capital în afacerea mondială a drogului, întrucât prima etapă a business-ului şi anume producţia de pe continentul sud-american se „împlineşte” prin cea mai importantă etapă, cea a trimiterii şi desfacerii mărfii pe continentul nord-american. În acest context, termenii cei mai potriviţi vizează ”importul şi exportul (în conotaţiile semantice corespunzătoare acestora, deplasarea fizică a produselor stupefiante de pe teritoriul unui stat în teritoriul altui stat sau din limitele unui teritoriu în limitele altui teritoriu din acelaşi stat)”.(6)Plajele din Belize atrag un număr de turişti anual de patru ori mai mare decât toată populaţia ţării, dar în acelaşi timp labirintul de mangrove şi de insule atrage traficanţii de narcotice. Din nefericire, pagubele produse de un uragan au afectat atât de tare oraşul Belize, încât a cedat în 1970 statutul de capitală în favoarea oraşului Belmopan. Aceasta ar putea fi explicaţia oficială, celălalt tip de explicaţie fiind extrem de practică :nu trebuie să stea guvernul cu nasul în toate afacerile noastre, mai ales că, faţă de Belmopan, Belize cumulează o bună parte din populaţia ţării, plus afluxul intens de turişti şi contrabandişti. Aici cocaina vine pe mare, columbienii folosind bandele locale (recompensate cu droguri, arme şi bani gheaţă) pentru ca „marfa” să ajungă la cartelurile mexicane, după cum se specifică în documentarul prezentat de Ross Kemp. În Belize trăiesc circa 3.000 (trei mii!) de gangsteri, oraşul este plin ochi de arme şi droguri, anual sunt sute şi sute de crime comise de bande, Departamentul de Stat al S.U.A. descriind situaţia ca fiind critică. Dar ce treabă are Departamentul american cu o ţară care nu este teritoriu american ? Sunt multe motive care ”explică” supoziţia noastră, conform căreia Belize este o găselniţă şi o afacere a marilor puteri : în primul rând, cea mai mare parte a drogurilor se îndreaptă, dinspre Columbia, via Belize, către Mexic şi S.U.A.; în al doilea rând, nu credem că din cei peste un milion de turişti care vin anual în Belize la distracţie nimeni nu prizează cocaină sau nu cheltuie bani pentru a-şi satisface plăcerile. Pe de altă parte, nu trebuie ignorată nici relaţia de dependenţă faţă de „ţara-mamă”: în 1997, spre exemplu, statisticile indicau că, pentru Belize, principala piaţă de desfacere era Marea Britanie cu 45,5%, de aceea nu deranjează pe nimeni, se sugerează în textul documentarului, dacă armata britanică face instrucţie în Belize. Cu doar 70.000 de locuitori, fosta capitală „este al şaselea cel mai periculos loc din lume unde poţi muri împuşcat. Belize este un oraş la un pas de anarhie : poliţia încearcă să controleze violenţa, alături de care lucrează forţele de apărare, înarmate masiv”.(7) Şi este doar o faţetă a problemei. Acum vom intra în miezul chestiunii, pe teritoriul bandelor.
4. ”NOI, NEGRII, IERTĂM, DAR NU UITĂM:VĂ VOM UCIDE ŞI PE TINE, ŞI PE FEMEIA TA !”
Nu este o glumă. Ross Kemp se află într-o maşină alături de un poliţist, dar omul legii spune că, atenţie, la nici 100 de metri de secţia de poliţie ai intrat în teritoriul bandelor. Sunt vecinii poliţiei, căreia îi lasă „bilete de amor” pe ziduri cu litere de–o şchioapă: ”Suntem ucigaşi sângeroşi. Duceţi-vă dracului cu toţii !” Frumos, elegant. Poliţistul exemplifică: într-un week-end au avut loc incidente serioase cu arme de foc. Este filmată zona despre care vorbeşte: „Casele sunt din lemn, gloanţele pot trece prin ele. Penetrează casa şi tot ce-i prin ea.”(8) Cad victime copii nevinovaţi, femei, în general populaţie civilă. Imaginaţi-vă aceste scene terifiante în Ploieşti, de exemplu, ca gloanţele să secere copii stând în casă. O criminalitate crescândă trebuie să dispună şi de o ofertă variată de „scule”, aşa că în cartierele active,în care au loc împuşcături, armele de foc sunt diversificate:
*puşca AK-47 ;
*puşca AR-15 ;
*puşca M-16;
*semiautomate ;
*explozibili.
De altfel, într-o seară, povesteşte poliţistul , a explodat în oraş o grenadă asupra unui grup de tineri. Este un caz extrem de rar în istorie, spune omul legii, când se aruncă explozibil peste un cartier populat, unde cresc foarte mulţi copii de vârstă mică : ”Sunt zone extrem de sărace. Oamenii nu primesc nici un fel de ajutor social şi trăiesc din vânzarea cocainei şi a marijuanei.”(9) Reamintim că analizăm criminalitatea în Belize, care este un stat având, cităm: ”Regim politic: Monarhie parlamentară în Commonwealth: Şef de stat: Regina Elisabeta a II-a, reprezentată de un guvernator general„(10) Violenţa a atins praguri de neînchipuit, afirmă documentarul, exemplificând prin banda Dog Pound, care a devenit notorie în Belize, pentru că, în loc să te atace cu arme, ”te muşcau de gât sau îţi smulgeau urechile cu dinţii ; te muşcau precum câinii, ca să-ţi sfâşie gâtul, urechea sau obrazul.”(11) Aceste practici animalice au legătură, mai degrabă, cu sălbăticia, prin urmare nu s-a filmat într-un oraş din America Centrală, ci direct în jungla socială afro-americană. Relaţiile sociale de acest tip sunt decelate şi de gândirea clasicilor sociologiei, care au încercat să prevină societăţile prin aserţiuni nu de puţine ori încărcate de vizionarism: ”Durkheim a fost foarte abil în demonstrarea modurilor de funcţionare a ceea ce el numeşte realităţile sociale, pe care le-a descris ca fiind moduri de a acţiona, a gândi şi a simţi, externe individului şi dotate cu o forţă de constrângere, motiv pentru care realităţile sociale controlează individul.”(12) Ross Kemp reuşeşte, asumându-şi nişte riscuri, să facă un interviu cu banda Dog Pound. La interviu toţi aveau feţele acoperite. Redăm câteva reacţii-repere, selectiv, din timpul interviului: „Dacă–mi ucid doi băieţi, eu le voi ucide trei ! // M-am născut în cartierul meu şi aici voi muri. // ”Nu avem parte de slujbe bune, de salariu minim, de ceva bănuţi. Cum să trăim ? Am crescut în ghetto. Fata mea are trei ani, băieţelul meu un an. Am o răspundere şi trebuie să mă achit de ea„.(13) Lipsa unei perspective asupra zilei de mâine naşte mărturisiri fruste, care explică de ce infracţionalitatea rămâne printre singurele soluţii de acţiune şi supravieţuire. Pentru a putea domina o ţară cu toate structurile ei sociale, trebuie să ai specialişti în criminalitate urbană care să pregătească acest teren sensibil, de aceea nu întâmplător sociologia specializat–urbană care a făcut cercetări amănunţite în această direcţie a fost cea americană : ”Sociologii din Chicago nu au analizat societatea ca pe un întreg sau un megasistem care controlează totul, ci grupurile mai mici şi modul în care ele îşi înţelegeau rolul în societate. Deoarece Chicago era o societate în dezvoltare rapidă, formată din numeroase etnii, sociologii puteau urmări direct un proces social complet nou. Culturile imigranţilor şi-au format propriile subgrupuri în ghetourile în care ideile standard ale americanilor albi nu ajungeau. Şcoala de la Chicago a realizat o serie de studii despre grupuri şi bande nonconformiste alienate.”(14) Aspectul interferenţelor culturale a fost cercetat destul de puţin, de aceea ar trebui să ne pună pe gânduri următorul pasaj al filmului : ”Noi, negrii, iertăm, dar nu uităm. Dacă uit de tine azi, nu este o problemă, îmi voi aminti de tine peste patru ani şi, dacă voi avea arma în mână, te voi ucide şi pe tine, şi pe femeia ta. Te ucid, nu-mi pasă.”(15) Poşta electronică este, pur şi simplu, asasinată de celebrele „scrisori nigeriene”, ulterior vest–africane, chiar şi în România, dar nimeni nu vrea să spună adevărul despre acest gen de infracţionalitate. Léopold Sédar Senghor face o incursiune în cultura negritudinii, dar cât ai încerca să găseşti ceva despre defectele africanilor, nu vei găsi. În schimb, extrem de interesantă este analiza „sângelui” ca produs al interferenţelor în istorie. Practic ceea ce a ascuns în volum despre gena violenţă, afirma indirect vizavi de „încrucişări” pe alte continente, în cazul nostru sud-american. Într-un dărâmător studiu, intitulat „Asturias metisul”, Senghor afirma că „era născut la 19 octombrie 1899, în Guatemala, la confluenţa sângelui spaniol şi indian. În mod fizic era, deci, metis, dar de un dublu metisaj. Paul Rivet ne învăţa că în vinele indienilor din America tropicală curgea sânge negru; Alexander von Wuthenau ne-a confirmat-o la Primul Festival Mondial al Artelor Negre. Cât despre spanioli, se ştie bine că, tot astfel ca şi ceilalţi mediteraneeni, provin din toate înrudirile: a iberilor şi celţilor, a fenicienilor şi evreilor, a germanilor care au traversat peninsula să se războiască în Africa de Nord, şi a maurilor veniţi de pe malurile Senegalului ca să ocupe o treime din aceeaşi peninsulă, timp de vreo şapte sute de ani. Şi, pentru a nu merge până la negroizii din Capsian, dacă vechii greci îi numeau pe aceştiaMauroi , „Mauri”, era din cauza culorii întunecate a pielii lor.
De fapt, erau berberi metisaţi cu sânge negru.„(16)
5. TRAFICUL DE COCAINĂ. VARIANTE ,,DE LUCRU” ÎNTR-O SOCIETATE ANOMICĂ
Pentru cartelurile sud-americane Belize reprezintă un punct nevralgic şi rentabil, întrucât sunt întrunite aproape toate condiţiile realizării unei infracţionalităţi la scară mare. Spunem „aproape”, întrucât poliţia din Belize nu are nici o dotare tehnică şi nici personalul care să se opună forţelor de contrabandă : abia în 2006, prin sprijin financiar venit din S.U.A., a apărut prima Pază de Coastă din Belize, mai mult de faţadă, în opinia noastră. Deşi are opt vase cu care îi intimidează (şi cam atât!) pe infractori, Paza de Coastă are de acoperit peste 14.000 kilometri pătraţi de ocean, prin urmare îi este imposibil să împiedice sosirea pe mare a traficanţilor. Se punea şi întrebarea : dacă spre nord graniţa cu Mexicul este destul de aproape, de ce infractorii nu duc marfa direct în Mexic ? Folosesc Belize, pentru că nu există destui oameni sau forţe de ordine care să-i apere zonele de coastă şi ţărmurile. Datorită situaţiei materiale dezastruoase, localnicii, decât să sprijine forţele de poliţie, pactizează cu diavolul oferind traficanţilor canistre pentru combustibili şi informaţii, adică le spun unde sunt recifele, dar şi poliţia la pândă. Şi se face trocul : columbienii oferă droguri contra carburant. Un intervievat spune şi cât: două kilograme de cocaină pentru două canistre ! Vi se pare puţin ? Plus că mai există şi „Loteria maritimă’’, adică pe româneşte „Dacă nu curge, pică” : asta înseamnă că localnicii găsesc în apă ceea ce rămâne după o livrare, rămăşiţe de stupefiante, care pătrund în mediul social. Că ele duc imediat la lupte între bande este sigur : oricum, altceva n-au de făcut. De când au apărut aceste cantităţi ameţitoare de cocaină, nu mai există culoare omogenă de piele, ci doar atotputernicul dolar,care face exact ce-a făcut de-a lungul istoriei: dezbină, învrăjbeşte. Bandele se suspectează, se spionează, se înjunghie. Ca nişte lupi care-şi delimitează cu urina teritoriul, liderii bandelor îşi apără zona de acţiune cu ferocitate (exemplu: înfig şurubelniţe în gâtul sau spatele duşmanilor!, că doar nu s-a schimbat nimic de la latini citire,” Homo homini lupus”, sau aruncă, într-o manieră „clasică”, aşa, câte-o grenadă în public). Din nefericire, ţintind un zid, schijele vor ricoşa, mutila ori ucide.Cea mai gravă problemă pentru mediul social, spectator la aceste orori, o constituie interferenţele dintre teritoriile inamice : oamenii sunt efectiv prizonierii bandelor de stradă, iar preţul părăsirii cartierului în care locuieşti poate fi moartea. În Belize traficanţii nu-şi abandonează doar ambarcaţiunile, ci şi avioanele, pentru că valorează doar o mică parte din încărcătură. „Stat în stat”, marii lideri din spatele traficului au închis un loc public, în Belize,pentru a-l folosi ca pistă de aterizare. Au delimitat o porţiune de autostradă suficient de lată pentru a-şi face treaba, inclusiv au ciuruit parbrizul maşinii de poliţie care a îndrăznit să-i deranjeze.Rentabilitate ? Într-un astfel de avion, confirmă poliţistul intervievat,se poate transporta lejer cocaină în valoare de 50.000.000 dolari (cincizeci de milioane), iar avionul valorează cam un milion, prin urmare, dacă-l abandonează,pierderea este mai mult decât acceptabilă. Caporalul Longsworth, intervievat de Ross Kemp, spune că în Belize „cocaina a început să intre pe la finalul anilor 1980 spre începutul anilor 1990. Un kilogram de cocainăîn Belize face cam 10.000 de dolari. Dacă e prelucrată pentru distribuţie în doze mici, valoarea ei se triplează. Tone de cocaină trec prin Belize anual : 7% rămâne aici, rezultând în mare parte cocaină cristalizată. Distribuitorul principal are un laborator de prelucrare.El o prelucrează, le-o dă gangsterilor la colţ de stradă, iar ei o vând toxicomanilor. Distribuitorul nu e singurul lider, sunt şi alţii care au legături cu cartelurile şi bandele„.(17) Ştirile televiziunilor din Belize prezintă un caz extrem de dur şi, în acelaşi timp, special, caz care confirmă ramificaţiile otrăvite ale traficului de droguri până la nivel guvernamental, documentarul având curajul să dezvăluie faţa nevăzută şi criminală a unui lider. Nu este o noutate că membri ai guvernelor sunt implicaţi în întreţinerea şi dezvoltarea criminalităţii transfrontaliere, dar ce se întâmplă într-o ţară mică nu poate fi făcut, se subînţelege, decât cu încuviinţarea tacită a marilor puteri. Banul nu mai este ochiul dracului, ci s-a transformat în diavolul însuşi, cu tentacule în loc de coarne: ”Era şeful bandei din Str.George, un VIP în lumea interlopă din Belize. El a fost angajat (subl.n.) de un membru corupt al guvernului din Belize ce colabora cu cartierul mexican Juarez pentru a introduce 12 tone de cocaină în S.U.A. cu ajutorul membrilor înarmaţi ai bandei din Str. George. Era un tip tare, care le spunea poliţiştilor în faţă că este de neatins şi că avea la dispoziţie 30.000.000 dolari bani gheaţă.”(18) Este relevată astfel o stare de anomie a societăţii, iar această stare de lucruri confirmă ipoteza conform căreia „anomia”, într-un sens mai special, apare în tot ceea ce este dezechilibru între forţele noastre “interioare (dorinţe, pasiuni, sensibilitate etc.) şi forţele exterioare (cantitatea de bunuri economice, respectabilitatea, aprecierea, puterea, influenţa, privilegiul, prestigiul etc.). În orice moment ar trebui că între plăcerea acţiunii şi neliniştea dureroasă care o însoţeşte să existe o balanţă favorabilă celei dintâi. Anomia este, deci, în acest plan starea care răstoarnă o asemenea balanţă, demotivează acţiunea, o face neplăcută, lipsită de sens, dureroasă, absurdă chiar.”(19 ) Oricine se uită cu atenţie la acest film documentar şi încearcă să înţeleagă şi să citească „printre rânduri”, va observa iţele ascunse ale afacerii marilor puteri în Belize, manevrând un guvern marionetă, implicat în acceptarea infracţionalităţii generalizate, ba chiar în sprijinirea acesteia. Istoria sociologiei denumeşte acest context anomia unei societăţi incluzând „inexistenţa ori ineficacitatea unei autorităţi capabilă să spună ce este drept şi să fixeze limita pasiunilor, astfel încât acea limită să fie admisă. Când spui despre o societate că este anomică, spui că îi lipseşte în întregime puterea morală da a fixa ce e drept şi ce e nedrept în această societate şi de a pune limite acceptate diverselor pasiuni.”(20)
Ross Kemp face un tur de forţă şi, după acest episod, reuşeşte să prindă un scurt interviu cu unul dintre liderii bandei din Str.George, Jason Brown, care cu detaşare spune băieţilor din echipa de filmare că el, pentru membrii de rând ai bandei, se consideră „un fel de locotenent. Mă asigură că soldaţii noştri îşi îndeplinesc sarcinile. Eu sunt plătit, dar răspund şi de cei din subordinea mea. Maşina mea are geamuri fumurii, tu nu mă vezi, dar eu te văd. Băieţii mei vor aştepta să le spun să acţioneze. În 15 minute te vor ataca şi vei fi mort. Dacă îl omori pe unul de-al lor, ei vor să se răzbune imediat. // Dacă eu, la ora prânzului, îl împuşc pe unul în cap şi tu eşti martor, dacă ai spune cuiva, ţi-aş împuşca şi familia, şi pe tine.”(21) Jason Brown a recunoscut că este responsabil de fapte atroce, cutremurătoare şi, cu toate acestea, deşi ştia că este urmărit, a acceptat să ducă echipa de filmare în Str. George. Reacţia criminalilor a fost firească, pentru ei legea junglei este o stare de fapt : ”Nimeni nu-şi face de cap aici. /…/ Nu ne pasă din ce bandă este, îl omorâm, oricine-ar fi. // Am fost deja închis pentru uciderea unui poliţist.”(22) Reporterul este şocat de atitudinea lor relaxată faţă de violenţă : „În alte locuri nu simţi că stai pe stradă lângă cei mai înrăiţi criminali, care, însă, brusc se pot schimba, să apese pe trăgaci, să arunce grenade instantaneu.”(23) În opinia noastră aici avem de-a face cu o formă a unor tipuri particulare de criminalitate, mai ales prin „posibilitatea trecerii de la starea acută la cea cronică”(24)Precum un animal între duşmani, mereu la pândă sau hăituit, omul este o fiară în jungla urbană. Jason şi-a folosit o dată fetiţa drept scut împotriva focurilor de armă în momentul când s-a tras asupra lui, de aceea Ross Kemp mărturiseşte în faţa camerei de luat vederi că îi este greu să realizeze aceste emisiuni. Aproape la fel se întâmplă şi cu noi, cei care analizăm documentarele despre criminalitate: ne încărcăm cu energie negativă. Chipurile pe care le-am văzut în Belize, mai negre ca tuciul, îţi dau impresia că te afli mai mult în Africa decât în America Centrală, iar prezentările din diverse enciclopedii şi dicţionare îţi oferă informaţii derutante : ”Populaţia este un amestec eterogen. Oameni de diferite culori, limbi şi origini formează un amestec al culorilor. Ca număr, cel mai mare grup mestizos,49% întrecându-i pe creoli care ating 25%. Indigenii (11%) care locuiesc mai ales în partea nordică şi vestică a ţării, sunt urmaşii mayaşilor care în trecut trăiau în actualul Belize. Garifuna (6%) formează un grup etnic distinct din amestecul populaţiei negre (sclavi africani şi urmaşii acestora) şi caribi. Pe lângă aceste grupuri mai trăiesc în ţară minorităţi de origine asiatică (în special indieni şi chinezi) şi europeană.”(25) Era de aşteptat: aţi văzut vreun loc pe planetă unde să nu existe chinezi ? Genul acesta de manifestare în faţa violenţei spune foarte mult despre interferarea sângelui şi chiar a unor cutume inter-continentale, iar concluziile documentarului sunt revelatoare: ”Faptul că unii încă vor să-l ucidă pe acest tânăr şi că el încă e hotărât să se răzbune, demonstrează ciclul nesfârşit de violenţă şi de represalii ce există în Belize. Mi se întâmplă ca, după filmări, să plec cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Dar cel mai îngrijorător este că, prin această ţară mică, tranzitează sute de tone de cocaină /…/ Iar cererea de cocaină e globală !…”(26) Reacţiile oamenilor legii, care sunt implicaţi în stoparea acestui gen de infracţionalitate, aproape de oriunde pe planetă, sunt unanime : sistemul globalizării, cu premeditare conceput, nu va eradica fenomenul, ci îl va amplifica.
NOTE
(1)MAREA ENCICLOPEDIE – STATELE LUMII
Ediţia originală publicată în 2008
Das Neue Bild unserer Welt
Copyright 2008 wissenmedia GmbH, Gütersloh / Germania
Copyright 2009, Editura Litera pentru versiunea în limba română
Traducere din limba engleză: Laura Perşoiu, Florentina Corban
Vol.7: America Centrală şi Indiile de Vest, p.16
(2) Ibidem
(3) Ibidem, p.20
(4) John Perkins, Confesiunile unui asasin economic, trad: Ana Budică – Bucureşti: Litera Internaţional, 2007, p.20
(5) Ibidem
(6) Vezi Eldar H. Hasanov, Lupta împotriva infracţionalităţii legate de droguri. Aspecte de dreptinternaţional şi comparat: Traducere de Ştefan Hostiuc, Editura Paideia, 2002, p.51
(7) ”Ross Kemp on gangs”
(8) Ibidem
(9) Ibidem
(10) Marea Enciclopedie, op.cit, p.16
(11) ”Ross Kemp on gangs”
(12) Richard Osborne şi Borin Van Loon, Câte cevadespre sociologie, trad. Roxana Niţă, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2003, p. 44
(13) ”Ross Kemp on gangs„
(14) Richard Osborne şi Boris Van Loon, op.cit, p.76
(15) ”Ross Kemp on gangs„
(16) Léopold Sédar Senghor, De la negritudine lacivilizaţia universalului, Editura Univers, Cu un cuvânt al autorului, Selecţie şi traducere : Radu Cârneci şi Mircea Traian Biju, Bucureşti – 1986, p.233
(17) ”Ross Kemp on gangs„
(18) Ibidem
(19) Ilie Bădescu, Istoria sociologiei: Vol 1: Perioadamarilor sisteme, Editura Economică, Bucureşti – 2002, p. 351
(20) Ibidem
(21) ”Ross Kemp on gangs”
(22) Ibidem
(23) Ibidem
(24) Virgil Dragomirescu, Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.94
(25) Marea Enciclopedie, op.cit, p.15
(26) „Ross Kemp on gangs”
