Fest.Polidor(2020)-Prof.Univ.Dr.D.Copillin:,,Împăratul Constantin cel Mare era dac!”

Fragment din ,,DECALOGUL la 90 de ani” despre opera culturală a eminescologului DUMITRU COPILU-COPILLIN, membru al:,,International Academy of Cultural Interferences ,,PAUL POLIDOR” (în curs de apariție în diverse publicații periodice, atât ON-LINE, cât și pe suport de hârtie tipărită (editare 1 = 27 oct.2020): ,,Partea acestui tărâm moștenit de la străbuni, hărăzit mie de soartă ca proprietate personală inviolabilă, a fost/am încercat să-l transform într-un teren fertil, în așa fel ca sămânța să poată încolți și să dea rodul ales așteptat, dar numai învățând să-l  salvez de dăunători cu metode naturale/de auto reglare. Regula a fost și a rămas una simplă: numai călăuzit de gândul cel bun  îți poți forma reflexele de a acționa potrivit preceptului (ușor de înțeles, ascultându-l pe cel din oglinda în care te privești dimineața, la început de zi și oricând la început de drum): 1. „Nu-mi pasă” = (nu-mi pasă de starea mea de stres/ anxietate/ frustrări/ îngrijorare/ stare de neliniște/ teamă nedeslușită/ frică/ panică sau prea îndelungată îndurerare, ca potențiale stări de boală ce pot fi o piedică în a face binele dorit ție și semenilor tăi pământeni, de care „boli rele” poți scăpa numai scrâșnind din dinți, cântărind îndelung, îndurând, dar și sperând, mai ales iubind și acționând cu  pasiune și cu plăcerea lucrului binefăcut); 2. „Am de toate” = (strictul necesar); 3. „Pot orice” = (încerc). Da, pot încerca – dar ce anume, cum și când i-o veni vremea – și, mai că fără să-mi dau bine seama am început să exprim cu voce tare să mă aud și în scris pe hârtie să văd ceea ce retrăiam, cugetam, simțeam și vorbeam în anii copilăriei, așa cum vorbeau membrii familiei mele și consătenii între care am trăit și cu care împreună am crescut, m-am format ca om. Numai cu timpul însă am fost în stare să intuiesc, ceea ce apoi mi s-a adeverit, anume că „limgua nostrica” (limba geto-dacilor)/din care se trage limba noastră (rumână/română) actuală, în care eu ardeleanul nici la vârsta senectuții nu am uitat încă să „vorovesc” (în graiul neaoș din satul ardelean natal, marcat și în textul  de față adesea cu explicații sau între ghilimele). Am în vedere chiar limba în care vorbeam și încă vorbesc curent cu consătenii, mai ales când mă aflu în satul natal, de asemenea  limba în care acum mi se solicită să evoc în scris amintirile din anii copilăriei și nu cred că mă voi putea abține să scriu „mai încolo”/în paginile care urmează, în stilul și forma în care ar cam fi vorbit – în limba lor vorbită – străbunii noștri daci, potrivit dovezilor geo-etno-genetice aceștia a moștenind-o de la geții care vorbeau maitotașa în teritoriile geto-traco-dacice în urmă cu 6-7 mii de ani î.Hr. În cărțile istoricilor străini, iar în ultimii ani și în cărțile savante românești din ultimii ani se demonstrează că „limba țărănească”, a românilor din satele ardenești, până în zilele noastre ar arăta cam cum arăta limba vorbită de străbunii noștri daci, care atunci  în vremea lor se numea „limba theodisca”, un fel de  „latină vulgară”, comună  în spațiul carpatic și extra carpatic – vatra comună cu centrul în Ardeal – atenție, încă înainte de apariția Imperiului Roman, la mijlocul mileniului I î.Hr. Câteva date-eveniment lămuritoare: de-a lungul istoriei Imperiului Roman, – întemeiere în anul 509 î.Hr. (ca stat roman post-republican, primul monarh Cezar August, 27 î.Hr.) și desființarea în anul 1453 – culmea dezvoltării lui fiind atinsă în evul mediu de Imperiul Roman de Răsărit sau Bizantin (denumirea oficială fiind unica Ρωμανία/Romania/Basileía Romaíon),  avînd capitala la Constantinopol  (330-1204 și 1261-1453, denumirea capitalei venind de la Împăratul Constantin cel Mare (recunoștea că e dac), care a oficiat  creștinismul ca religie de stat în 330 d.Hr.); limbile oficiale ale imperiului erau greaca (în vorbirea curentă și în administrație, iar ca obiect de studiu instruirea elitelor). În contrapondere cu limba geto-traco-dacă, de la care,  firesc, nu se putea altfel, dovadă borna cronologiei, noul imperiu preia alfabetul, cifrele, vocabularul, structura – se știe doar că romanii și dacii vorbeau pomenita mai sus ”latină vulgară”, comună, susținută continuu prin vorbirea/comunicarea orală și de numeroșii înpărați, ca și de notorietățile din multe domenii, care erau daci –  însă, mai ales după înființarea capitalei Roma, oficială devine și limba latină (adică latina scrisă, o limbă artificială creată de sacerdoții Curții Imperiale – pentru elite, devenind prin impunere limba conducerii, limba Curții de Justiție, limba documentelor oficiale de identitate și administrație, cu timpul practicată în afaceri, diplomație etc,  urmând a înlocui greaca, chiar și după epoca istorică milenară a „școlarității”, adică după apariția cărturarilor, a lingviștilor, a grămăticilor, care (o dată cu preluarea adaptată a culturii grecești) au unificat „dialectele” din toate imperiile supuse. În prezent latina mai dăinuie ca limba liturgică a religiei catolice, este viabilă în știință (denumirile științifice practicate și azi) și, deși considerată „limbă moartă”, în literatură încă mai excelează prin reușite traduceri (de pildă, în ce ne privește, traducerile din Eminescu), iar ca pretinsă limbă „internațională”, în scris și vorbit pentru cunoașterea și înțelegerea internațională a fost înlocuită de mai vechea esperanto și mai noua ido.”(D.COPILU-COPILLIN)