Arhivă: Interviu cu actrița Cristina Deleanu editat în Fürth ( Fondat: 1007-Germany)

Arhiva Festivalului-Concurs Internațional ,,PAUL POLIDOR” de Interferențe Culturale vă propune un fragment din interviul realizat în 2015 de către directorul fondator al revistei ,,PERSONALITĂȚI ÎN ARIA INTERFERENȚELOR INTERNAȚIONALE”, Paul Polidor, cu actrița CRISTINA DELEANU. Preluare din Franconia Mijlocie, orașul Fürth-Germania, menționarea exactă a acestei localități găsindu-se în documentul Împăratului Henric al II-lea în prima zi a lunii noiembrie, Anul 1007 (1013 ani de la fondare). Created by WEBCAD Landman:

Paul POLIDOR: Consideraţi că generaţia dvs. de actori a fost una din generaţiile de sacrificiu ale ţării?

Cristina DELEANU: Ce înseamnă sacrificiu? Cum adică? Nu ne-a aruncat nimeni de pe stâncă! Eu cred că tu hotărăşti dacă eşti sau nu un sacrificat. Dacă îţi pierzi credinţa şi nu-ţi canalizezi energia către vadul care curge în direcţia bună, îţi propui propriul sacrificiu! Tu vrei, probabil, să afli de sacrificiul exercitat de regimurile prin care am trecut; că am apucat mai multe, deh! Cuvântul „sacrificiu” e prea greu. Până acum 25 de ani lucrurile aveau oarece organizare. Aş spune chiar că Partidul avea nevoie de interpreţi de texte sau de muzică, frumoşi, cât de cât celebri, ca să arate cât de mare e nevoia de a se arăta alături de artă şi cultură. Într-un fel s-au şi lansat oamenii!… Repartiţiile obligatorii după cei 4 ani de studii (nu 3, ca acum) te făceau să te obişnuieşti a-ţi începe viaţa pe cont propriu. Ceea ce, într-un fel, nu era rău. Atunci începeau alegerile. Alegerea mea, la început inconştientă, a fost să muncesc. Să nu trag chiulul. Vrei să ştii ceva? N-am fost absentă în viaţa mea de la nicio repetiţie, de la niciun spectacol, n-am avut niciodată vreun concediu de boală!… Începutul a fost în Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. Ştiai. Am dovedit câte ceva preţ de 5 ani. Apoi am făcut primii paşi spre Bucureşti. Dar Iaşiul a rămas dragostea cea mare. Aş vrea să pot spune în câteva vorbe, şi mai ales să fac simţită senzaţia, emoţia a ceea ce a însemnat clipa în care am păşit peste pragul teatrului, văzând pentru prima oară o sală veche, mare, cu scaune acoperite de catifea roşie, cu auriu pe lambriuri şi un candelabru uriaş, care cobora sau urca, şi unde luminile se stingeau şi se aprindeau în etape liniştitoare… Cu asta am rămas pentru toată viaţa.

Paul POLIDOR: Care sunt colegii de generaţie cu care v-aţi intersectat destinul artistic pe parcursul carierei? Ce amintiri aveţi de la filmările peliculei „Orgolii” după romanul omonim semnat de Augustin Buzura, când acea ecranizare a făcut posibilă întâlnirea artistică cu interpretarea actorului Victor Rebengiuc?

Cristina DELEANU: De colegii de generaţie m-am cam despărţit după absolvire, după repartiţie. Fiecare a luat-o pe drumul său în provincia în care a ajuns. Cu excepţia colegei de clasă, Cornelia Gheorghiu, cea alături de care am fost invitată la Iaşi. Eu am rămas acolo 5 ani, iar ea a îndrăgit Iaşiul definitiv. Dar frumuseţea şi ŞANSA mea a fost că, la vreo 18 ani de la absolvire, am prins un tren. El s-a numit „La musica”, o piesă franţuzească, autor Marguerite Duras. Norocul m-a dus cu paşi aproape siguri peste pragul Televiziunii Române, unde am dus acest text în speranţa că va fi acceptat. Discuţiile, propunerile, micile modificări necesare „trecerii de cenzură” au dus la realizarea unui tele-play de mare succes pentru acel moment. Regizor a fost prietena mea de-atunci, Olimpia Arghir. Ea nu mai este… Deşi mai făcusem câte ceva în TV –scenete, versuri-, momentul „La musica” a fost cheia răsucită care m-a ajutat să intru pe uşa din faţă a TV-ului şi filmului. „La musica” – o piesă de dragoste franţuzească în trei personaje; parteneri: Ion Caramitru şi Mircea Albulescu. E ceva pentru vremea aceea (1981)!… După această poveste chiar a urmat un deceniu splendid pentru mine. Văzându-mi chipul, primul telefon a fost cel al minunatului regizor de film Manole Marcus, care m-a poftit să joc în „Orgolii”, film cu scenariul scris după romanul omonim de Augustin Buzura. Am insistat asupra acestui moment, mai ales pentru faptul că am avut o a doua şansă legată de parteneri. Nu au fost de generaţie, erau ai altor generaţii şi erau deja consacraţi: Victor Rebengiuc, Silviu Stănculescu, Amza Pellea, Costică Diplan (el era de-al meu) şi, mult mai încolo, la alte piese făcute în TV. Astfel, am avut onoarea să mă aflu lângă George Constantin, Mircea Anghelescu, Ştefan Radof, Ileana Predescu, Emil Hossu, Monica Ghiuţă, Eusebiu Ştefănescu, Vladimir Găitan, Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Şerban Ionescu. În radio (mult radio, care azi parcă nici n-ar exista), printre alţii, m-am întâlnit cu Alexandru Repan, Dan Condurache, fireşte Eugen Cristea. Mulţi, mai mari, mai mici, dar minunaţi. E greu să-ţi înşir toate piesele TV şi Radio, trebuie să-mi controlez toate agendele din ultimii 40 de ani, şi n-avem timp. Ce vreau să reţii este un lucru: am muncit, mai ales decada 80-90, şi am fost fericită. Am rămas fericită. Zodia mea de Capricorn îmi spune limpede: trebuie să muncesc şi să am răbdare pentru ca lucrurile să se aşeze, să se adune şi să mă definească. Paul Polidor, cred că tu ai simţit foarte bine acest lucru şi ai avut, la rându-ţi, răbdare să mă aştepţi să adun 75 de ani şi 53 de carieră pentru a avea ce vorbi.