Paul Polidor:,,Centenar DEBUSSY, o viziune interferențială a secolului 1918-2018”

Scriam într-un prim studiu de acum un sfert de secol, ,,Istorie și Cinema” (publicat la editura Pandora) că există în istoria artelor momente irepetabile (precum întâlnirile din ,,orele astrale ale omenirii” despre care vorbea Stefan Zweig) și aminteam, ca o parafrază inter-culturală, de cele ,,unsprezece minute astrale” din celebra peliculă a lui William Wyler ,,Ben-Hur” cu Charlton Heston  în rolul principal (1959, când tăioasele care de luptă, sub semnul înfruntării, spărgeau canoane, rupeau zăgazuri în imaginea peliculei și maniera regizorală de a face film istoric). Un astfel de moment în istoria artei contemporane este reprezentat de cele aproape unsprezece minute ale compoziției muzicale debussyene ,,Preludiu la după-amiaza unui faun”(Prélude à l’après midi d’un faune, 1892-1894), ironizată de critica vremii, compoziție despre care acum se spune, pe drept cuvânt, că a inaugurat muzica secolului al XX-lea. În 1894, de exemplu, deși compozitorul asista la repetiții, muzicienii-tehnicieni erau deconcertați de scriitura orchestrală, criticii afirmând că Debussy perturbă, deranjează echilibrul muzicii timpului său. În căutările și definirea unui stil propriu sui-generis, compozitorul francez a luat drept repere estetice mai mult poezia simbolistă ori pictura impresionistă ale vremii decât compozițiile muzicale semnate de celebritățile epocii, lucru care a marcat un vizionarism în pionieratul studierii interferențelor culturale. Poate că extrem de originalul stil Debussy n-ar fi existat: a)- fără Madame Mauté de Fleurville, soacra poetului Verlaine cu a sa ,,Art Poétique” (,,De la musique avant toute chose”); b)- fără interferența cu creațiile poetice, plastice, artistice, semnate de: Monet (,,Răsăritul – o impresie”, de unde și catalogarea lui Debussy ca fondator al curentului impresionist în muzică, deși această ,,înregimentare” estetică îi displăcea…), Cézanne, Manet, Rimbaud (șeful școlii poetice simboliste), Edgar Allan Poe (de fapt, pentru a enunța toate căutările compozitorului în lumea poeților și liricii ne trebuie un studiu separat);  c)- fără cercetarea exotismului muzicilor medievale ori primitive (precum cea javaneză la Marea Expoziție Universală de la Paris, 1889, unde a remarcat că, de fapt, contrapunctul lui Palestrina este surclasat de contrapunctul ,,zărit” auditiv în muzica indoneziană cântată de un ansamblu gamelan; unii critici spun că n-ar exista influențe directe ale muzicii indoneziene în creația lui Debussy, alții, dimpotrivă, recunosc atracția lui pentru ,,permutări” ideatice în scriitură pornind de la structurile scărilor pentatonice din diverse muzici populare de pe mapamond, impropriu numite game, în contrast cu clasicizatele scări heptatonice din universul gamelor majoră și minoră cu șapte sunete); d)- fără interferența cu suprarealiștii și dadaiștii timpurii, precum Satie; e)-fără interferența cu spațiul iberic ori rusesc (nu s-a putut abține să nu se amorezeze și de fata, pe care o medita, a protectoarei lui Ceaikovki, Nadejda von Meck, obligată să-i spună lui Debussy să-și facă bagajele și să plece după ce a cerut-o-n căsătorie pe Sonia!…), din universul rusesc impregnându-se de ideile novatoare ale lui Musorgski privind vorbirea cântată în operă, lucru, de altfel, materializat în ,,Pelléas și Mélisande”. Și alte aspecte ale interferențelor ne ,,tălmăcesc” de ce Debussy era o ciudățenie a naturii umane. Având tatăl în închisoare ca revoluționar al Comunei din Paris (așchia n-a sărit departe de trunchi!) este preluat de ruda colegului din închisoare pentru a-i oferi lecții gratuite de pian și-a-l împinge către admiterea la Conservator, lucru care se întâmplă în pragul ieșirii din copilărie. Apoi, în opinia noastră înfățișarea fizică a lui Debussy nu aparține în totalitate sângelui francez, ci celui al interferențelor, după cum viețile sale, domestică și spirituală, au pendulat tot timpul între Zodia Leului (puțini au vorbit despre felina din el…) și Zodia Fecioarei (s-a născut la ,,graniță”, în ziua de 22 august 1862) de-aici, probabil, trăgându-i-se și moartea timpurie (Debussy a murit la doar 56 de ani). Sunt și analize jurnalistice despre tumultuoasa lui viață intimă (influența astral-senzuală a ,,Regelui Junglei!…” , simbolul femeii fiind cel care ,,a făcut și-a desfăcut” destinul omului Debussy, relațiile sale abrupte soldându-se cu divorțuri, părăsiri, auto-împușcări ale partenerelor sale (situate între comedie neagră și suicid), certuri violente cu libretiști, dramaturgi, compozitori, poeți datorită unor situații conjuncturale legate de sexul frumos. Debussy fusese un rebel și-un revoltat începând din copilărie și tinerețe, când le-a spus profesorilor săi de la Conservator persiflându-i: ,,Aud armoniile mele,  dar  nu le-aud pe-ale voastre!…”. După Conservator pleacă în Italia (unde consideră că este pus la ,,muncă” forțat), se întoarce la Paris și, conștient de valoarea sa, refuză să dea curs invitațiilor la întâlniri cu artiști celebri din acea perioadă, inclusiv cu Marcel Proust care-l adora. Toate aceste interferențe cu realismul vieții boeme  de zi cu zi (era un degustător de caviar și fuma țigară de la țigară, Enciclopedia Universală Britannica asociind culorile timbrale din creațiile sale cu senzualitatea stărilor de spirit dominate de hedonism și langoare), problemele vieții sociale și profesionale (lipsa banilor, ruptura cu mediul academic, refuzul de a termina diverse proiecte muzicale, turneele obositoare prin Europa, Rusia sau la Londra) au culminat cu depistarea cancerului de colon cu doi ani înainte de moarte, moment urmat de operația, după părerea mea, nereușită (a  făcut  o greșeală că s-a operat), și avansarea bolii necruțătoare (cu cancerul nu te joci nici azi, vezi cancerul pancreatic doborâtor al întregii familii Pavarotti rapid: mama, tata și tenorul secolului însuși).

Ca artist Debussy a rămas inflexibil față de toți compozitorii formelor academice ori încadrabile într-un curent estetic (pentru el nu însemnau nimic nici Brahms, Ceaikovski ori  Beethoven,  chiar dacă de multe ori s-a contrazis în fapte. Inițial este atras de Bayreuth și festivalul Wagner, ulterior devine dușmanul acestuia. Ia lecții cu César Franck, dar mai apoi îl ,,pălmuiește” (Franck era de o delicatețe umană sub o aură de religiozitate, că n-ar fi jignit pe nimeni  cu un gest măcar…), zicându-i să-l mai scutească de sfatul: ,,Modulați, modulați!”(parafrazându-i pe copiii și tinerii de azi, era ceva de genul:,,Mă lași?…”). Puțin cunoscutul pe-atunci Debussy îi cere acordul vestitului dramaturg belgian Maeterlinck să-i pună pe muzică piesa ,,Pelléas și Mélisande”, apoi, după ce ,,și-a văzut sacii-n căruță”, nu i-a spus adevărul dramaturgului (în sensul că directorul Opera Comique, Albert Carré, refuza să-i dea rolul Mélisande lui Georgette Leblanc, preferând-o pe Mary Garden),  Debussy (care, între noi fie vorba, era și egoist, și ipocrit), nemairecunoscând că i-a promis rolul acesteia. Rezultatul? Maeterlinck, spumegând de furie vine acasă la Debussy să-l bată  măr, dar acesta a refuzat să se lupte, acceptând de la nevastă săruri parfumate pentru calmare…

De fapt, rebelul, dar și ipocritul  Debussy chiar a prefigurat un secol plin de ipocrizii politice, de conflicte militare, de sânge jertfit aiurea (Germania și Franța își declară război în ambele războaie mondiale, ca mai apoi Guvernul Mondial să le dea ordin să tranforme ura în ,,dragoste frățească” pentru a deveni motorul economico-financiar al unei uniuni europene în care au atras și țări, zice Noua Ordine Mondială, de mâna a doua, a treia, precum România, ,,Yes-men-ii” puși la devalizarea țării de jupânul Big Brother cedând (pentru interese personale) suveranitatea economică, plus cea financiară a statului, nemaiexistând în toată istoria multimilenară a românilor ,,șefi” care să-și urască mai mult propriul popor.

Din fericire, evoluția spirituală a multor generații de copii și tineri din ultimul secol (prin prelungirea vieții acestora) a fost dusă pe culmi de rafinament și originalitate de artiști, mari spirite vizionare, între care și Debussy.  Precizăm că ideal ar fi să despărțim artistul de om, dar, ca și în alte cazuri celebre, viața personală a oferit ,,cheia” înțelegerii multora din operele culturale, care au  ,,născut” influențe covârșitoare asupra istoriei umanității. Deși omul Debussy, ca, de altfel, noi toți, era supus greșelilor din viața personală, cu toate aceste impedimente de natură sociologică, geniul lui Claude Debussy a izbândit în multe direcții estetice și estetizante ca jalonări în universul interferențelor. Au fost interpreți de marcă ai compozițiilor sale care mărturiseau în anii 70 că, la o jumătate de secol de la moartea sa (pe 25 martie 1918), cunoscându-se scandalurile produse de inovațiile compozitorului, nu se așteptau ca Debussy să fie asimilat de noile generații de muzicieni așa de repede. După Chopin literatura muzicală pentru pian a fost îmbogățită de Achille-Claude Debussy poate cu cele mai rafinate piese scrise vreodată. Opera sa   ,,Pelléas și Mélisande”, neavând urmași, a rămas un pisc al unicității. Mirosul său de felină arată că, de fapt, a adulmecat de la începutul secolului dezvoltarea muzicii de jazz ori a celei de film (nu întâmplător pelicula hitchcock-iană s-a impregnat de muzica lui Debussy, iar Jerry Goldsmith s-a inspirat pentru filmul ,,Alien” din același Debussy). Cu sau fără contribuția nijinskiană în coregrafia dansului pentru Prélude à l’après midi d’un faune (și scandalul aferent din zona gay, vezi cazul Diaghilev), Debussy și-a croit loc în istoria artelor nu într-o manieră clasicizată (să spunem, x simfonii ori y concerte pentru pian și orchestră), ci, așa cum spunea el însuși când masacra atmosfera pedantă a clasei de compoziție Guiraud și emitea niște acorduri stridente pe care refuza să le rezolve, prin ,,Mon plaisir!…” Secolul Debussy rămâne, prin urmare, veacul revoluțiilor și inovațiilor în mai toate domeniile lumii științifice și culturale, un secol greu digerabil de istoria lumii.

Paul Polidor

Membru al Academiei de Literatură și Arte a Ucrainei

1 nov.2018

Pin It on Pinterest