Festivalul ,,Paul Polidor”(2018):,,Eminescu și Marea Unire” de Prof.Univ.Dr.Dumitru Copilu-Copillin

Ne onorează publicarea în cadrul festivalului a unui text semnat de un

participant la frumoasa vârstă (cum spune Domnia-Sa)

de 87 de ,,pre-primăveri”, de reputatul eminescolog, Prof.Univ.Dr.DUMITRU COPILU-COPILLIN, membru al:

,,PAUL POLIDOR INTERNATIONAL ACADEMY of CULTURAL INTERFERENCES”(since 2016)

 

Eminescu și Marea Unire, un vis împlinit*

 

Idealul pentru care a militat Mihai Eminescu întreaga sa viață activă până la sacrificiul de martiriu a fost Cauza națională, reper fundamental, atunci când vorbim despre limbă, istorie, credință, tradiție, neam, unire, cultură, valori care ne pot reprezenta în lume ca popor. Pentru Eminescu, om al vremi sale aceasta presupunea apărarea identității și unității naționale de pe întreg teritoriul moștenit de la străbuni, prin: 1. Reunirea geografică a provinciilor istorice românești, conform dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca popoarele singure să-şi hotărască soarta lor,  obiectiv pentru care a militat poetul, iar după el generația care a înfăptuit Marea Unire din 1918; 2. Păstrarea, consolidarea și promovarea limbii și culturii naționale prin ceea ce, mai bine decât noi, în urmă cu cel puțin 130 de ani au susținut în timpul vieții poetului notorietăți ale vremii, românești și străine.

În condițiile în care în ultimul deceniu de viață a poetului autoritățile românești de regulă refuzau să ofere străinătății date despre viața și activitatea lui, deoarece în țara sa „încă nu i se…admite dreptul la recunoaştere” (am citat dintr-o sursă de circulație europeană  „Istoria literaturii universale”. apărută la Sankt Petersburg-Moscova, autorul căreia  pentru a-l prezenta în cartea sa pe Eminescu a solicitat o istorie literară publicată atunci de Gr Popu, care precum Maiorescu vedea în Eminescu o valoare națională; oficialitățile românești au motivat refuzul, scurt: „Această carte este interzisă în România”). Se știe că mediul academic și universitar rusesc prin tradiție conservator și reținut față de noile valori apărute în alte țări, dovadă că Eminescu încă nu era tradus în Rusia, totuși profesori de la Universitatea din Sankt Petersburg au rezumat în cursurile lor în principal ceea ce ”a intrat recent în circuitul marilor valori europene”, printre ele și  „poetul de vază al României, Mihai Eminescu”, în acest înțeles fiind și consacrat în enciclopedia germano-rusă de atunci, „Brockhaus-Efron” ca „velikii-poet” („mare poet al contemporaneităţii”). Trebuie să precizăm acum și aici faptul că această apreciere nu este una gratuită, ea s-a adeverit încă în timpul vieții poetului prin traducerea și îndeosebi ecoul fulminant al poeziilor sale în 6 limbi europene din 11 țări (reținem un singur exemplu: debutul editorial răsunător  mai întâi în Germania, care include 29 de poezii în antologia „Rumanische Dichtung”, apărută între 1881-1889 la Leipzig și Bonn în 4 ediții, după care au urmat traduceri și ecouri în Italia, Franța, Rusia, Austria, Cehia, Elveția, Ungaria, România și, atenție, Anglia, unde în 1887 apare volumul cu traduceri și comentarii despre Eminescu, „Monarchs I Have Met”,  reeditat și în SUA, la New York, surprinzător, în 8 ediții).

În timp ce Europa și America literară recunoștea în Eminescu o mare valoare națională și europeană, în țara sa era interzis din cauza convingerilor și acțiunilor sale politice, arestat prima dată în 28 iunie 1883, condamnat și izolat ilegal într-un ospiciu privat, deci eliminat din viața publică. Acest adevăr a fost deconspirat nu după un veac, așa cum vedem că se întâmplă cu atâta rezistență încă în România, ci după numai exact trei luni, la 27 septembrie 1883, apreciat fără nici o reținere un caz național „flagrant” de „persecuție politică” de către o instanţă mondială atât de înaltă, pentru acele vremuri reprezentând un fel de «CEDO» sau «Amnesty International» in nuce», înființată de Victor Hugo pentru protejarea mişcării literare din diverse ţări ale lumii. Avem în vedere cel de al VI-lea Congres al „Asociației internaționale a Scriitorilor”, organizat de data aceasta în Olanda la Amsterdam. La acest congres, reprezentanții României, atât raportorul oficial diplomatul T. G. Dgiuvara, cât  și savantul B. P. Hașdeu au prezentat „cazul Eminescu”, în același timp protestând împotriva „izolării într-un ospiciu” a poetului român și eliminării lui din viața publică, prin aceasta încălcându-i-se drepturile civile. Se apreciază că sub presiune mediatică internațională, declanșată de acest Congres, Eminescu a fost transferat de la ospiciul clinicii private bucureștene la o vestită clinică din Ober-Döbling de lângă Viena, unde s-a însănătoșit grabnic doar prin „dezintoxicarea” de mercurul administrat în România, la ospiciul privat al dr. Soutzo.

Ulterior, în preajma momentului voit tragic al morții poetului, reluând ideea militantismului eminescian pentru valorile și destinul neamului românesc, B. P. Hașdeu pleda – în premieră – pentru a i se recunoaște „meritul lui cel mai covârșitor [care] este acela de a fi voit să introducă și de a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare ca fond și adevărata artă ca formă, în locul acelei ușoare ciripiri” din vremea sa („Revista nouă”, 15 iunie 1889).

Cu notorietatea de care se bucura în epocă, Titu Maiorescu – în pofida demersurilor sale împotriva omului politic Eminescu – acum străfulgerat de conștiința sa de mentor, promotor și prevestitor al destinului profetic al poetului neamului românesc ne-a lăsat, unice și providențiale judecăți de valoare istorico-literară, în articolul „Eminescu și poeziile lui”, publicat în primul număr al bilunarul „Convorbiri literare”, apărut după 15 iunie 1889:  „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi”. iar după o îndelungată și responsabilă „luptă dreaptă” a turnat „limba veche în formă nouă”, prin care „el trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”. Acest crez l-a sintetizat mai sugestiv în cunoscuta predicție de la finalul articolului: “Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, și FORMA LIMBEI NAȚIONALE, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești” (evident e vorba aici de limba română literară modernă etalon, în care și-a scris opera, devenită limbă națională)

Aceste adevăruri au putut fi puse în valoare mai ales după actul Unirii din 1918. Din numărul mare de lucrări, acțiuni și evenimente omagiale consacrate împlinirii visului eminescian ca obiectiv al neamului românesc, vom evoca un singur moment, de o semnificație aparte pentru istoriografia eminesciană, dar și ca eveniment social, care a polarizat importanți factori naționali, de la Academie până la ample manifestări de masă.

Astfel, după actul istoric al Unirii, în toiul organizării administrative și juridice a țări, în 1921, ministrul Cultelor și Artelor de atunci Octavian Goga lansa un apel către românii de pretutindeni pentru obținerea unor subscripții de interes public național în vederea ridicării unui monument cu bustul lui Eminescu, însemn  simbolic al împlinirii visului de Unire pentru care a militat poetul Printre primii care au răspuns apelului de a subscrie au fost locuitorii din 40 de comune bănățene, îndemnați de profesorii școlilor din Sânnicolau Mare, la inițiativa directorului școlii gimnaziale, atunci și deputat în primul parlament al României Mari. Originar din Comloșu Mare, acesta a răspândit știrea că Eminescu ajunsese acolo cu o trupă de teatru, altădată vizitase Timișoara, fapte cu care se mândreau organizatorii unor ample programe cultural științifice și sportive de masă (elevi, studenți, profesori, artiști populari, țărani), acțiuni dedicate lui Eminescu. Nu exista casă care să nu fi donat o sumă, fie cât de mică (numele donatorilor și sumele de bani de regulă erau publicate în ziar), astfel timp de patru ani s-a colectat aproape întreaga sumă necesară pentru statuia poetului și anexele acesteia.

Festivitatea dezvelirii monumentului s-a desfășurat într-o atmosferă de sărbătoare națională. Au fost de față 5000 de  participanți veniți din București, Iași, Cernăuți, Cluj, Oradea etc. După serbare, la grandioasa masa comună, împănată cu discursuri, poezii și romanțe pe versurile lui Eminescu, prelungită până a doua zi în zori, au contribuit cu cele necesare locuitorii tuturor comunelor din zonă. Direcțiunea CFR a pus la dispoziție mii de bilete cu reducere de 75%. Participanților le-au fost înmânate insigne și ilustrate cu chipul lui Eminescu, de asemenea 500 de volume cu poezii de Eminescu.

Pe soclul monumentului, sub subscripția cu datele despre poet, au fost gravate și patru versuri din poezia “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. Acest gest simbolic ne amintește de aceleași versuri, care au fost scrise ulterior, nu se știe anume când sub o hartă a României, pictată pe o mare nișe românească din Ierusalim, în apropiere de mormântul Mântuitorului Iisus, granițele hărții fiind marcate cu o panglică tricolor, în mijloc fiind Maica Domnului cu pruncul în brațe, ambii purtând în mâna liberă o panglică tricolor, iar Papa de la Roma, Sfântul Ioan-Paul al II-lea, cu prilejul vizitei sale ecumenice de trei zile în România, în toate discursurile sale rostite într-o limbă română pe care o cunoștea bine – sărutând mai întâi pământul românesc – a denumit-o „Grădina Maicii Domnului”; la Vatican, înainte de a veni în România, în 1999, Papa de la Roma – care purta și numele real românesc de Wojtyla adică Voitilă – a recitat în Piaţa Sfântului Petru din Roma, tot în limba română, poezia Rugăciune către Maica Domnului de Mihai Eminescu, de altfel o strofă din această poezie fiind scrisă și sub pomenita hartă a României ca „Grădina Maicii Domnului” din Ierusalim.

Revenind la evenimentul dezvelirii bustului Eminescu, directorul de atunci al conservatorului din Timișoara, compozitorul Sabin Drăgoi a compus, pentru acest eveniment muzica pe versuri din poezia „Doina” de Eminescu, pentru vestitul cor mixt din Sânnicolau Mare, la care s-au alăturat corurile din alte 5 sate bănățene, întrunind peste 500 de coriști, care în fața monumentului au cântat melodia pe versurile lui Eminescu, zguduind inimile miilor de participanți.

Evenimentul dezvelirii monumentului a fost considerat de presa vremii din toate provinciile românești „O adevărată minune”: “Ce n-au putut face Bucureștii României întregite, ce n-a putut încă face Clujul românesc, a făcut, fără gălăgie, comuna bănățeană Sânnicolau Mare,” avea să spună Aron Cotruș la dezvelirea monumentului.

Peste o lună se împlinesc 93 de ani de când – în 11 octombrie 1925 –  la Sânnicolau Mare, în faţa Gimnaziului (astăzi, sediul primăriei) a fost dezvelit primul monument ridicat în cinstea poetului după unirea teritoriilor cu patria mamă. Bustul poetului în mărime naturală este aşezat pe un soclu realizat din marmură neagră, înalt de patru metri şi împrejmuit de patru stâlpi de marmură albă, legaţi între ei cu lanţuri. După dezvelirea monumentului acoperit cu o amplă pânză tricolor festivitatea a fost deschisă de directorului școlii, urmată de un Te Deum  și sfințirea monumentului cu apă adusă din Râul Iordan, pe fondul muzical al „Doinei” eminesciene cântată de grandiosul corp al corurilor reunite. Dintre cuvântările de apreciere mai menționăm pe cel rostit de poetul Ion Minulescu, ministrul Culturii și cultelor. În final, reprezentantul Academiei Române, în persoana poetului academician Octavian Goga, un împătimit de Eminescu și militant pentru Marea Unire din 1918 a ținut un discurs impresionant, tocmai de aceea din textul amplu al discursului vom reține pasajele care sintetizează semnificațiile acestei sărbători naționale, organizată la Sânnicolau Mare, o bornă de hotar între fosta Austro-Ungarie și actuala Românie Mare, pusă sub egida unui cunoscut dicton: „O graniţă se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora”. Întrebarea pusă atunci și acum este: „Care este cel mai tare? Cine ar trebui să fie alesul?”. Vă propun să ascultați răspunsul de atunci al lui Octavian Goga.

     “Eminescu este şi va rămâne cea mai strălucită incarnație a geniului românesc. Vremea de astăzi cu toate izbânzile ei îi aparține. A biruit crezul lui. Tot viforul de dărâmare şi tot avântul de reclădire țâşneşte din fulgerele lui. Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralității naționale cu toate atributele ei logice.” [După moartea „profesorului său iubit” Aron Pumnul, timp de peste 4 ani] „…Elevul acestuia a pornit în pribegie, a simțit chemările întregului sol românesc, prins atunci sub atâtea stăpâniri vitregi…A plecat să-1 cunoască şi pretutindeni a pus urechea să-1 audă. Limba lui literară, într-o vreme când grămătici de tot soiul o drămuiau cu erezii savante, se adapă din moştenirea «veche şi înțeleaptă» a tuturora. Un proverb din munții Moldovei, o glumă de pe Târnave, o frază euritmică din Gorj, toate îşi dau întâlnire în atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul unității. El a fixat mai întâi, şi de un caracter definitiv, tablele legii în graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult, e părintele ideologiei naționale moderne în evoluția noastră.

E cel dintâi român al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte…în pământul strămoşesc…Mai mult ca oricare altul, el a crezut în neam; l-a simțit în adâncime, l-a înțeles în  misiunea lui istorică”. [Octavian Goga, parcă justificând predicția lui  Simion Bărnuțiu din 1853 – afirma:] „Veacurile l-au strigat de departe, dincolo de «scripturile bătrâne», i s-a mărturisit misterul tracoromanic al începutului, i-a strălucit epopeea de la o mie patru sute, şi l-au durut toate chinurile facerii de astăzi. Citiți “Doina” lui, [care a fost ascultată aici], cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului.

Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creier politic al României în creştere. Oricât ar fi dispuse mințile simpliste să creadă că jocul realităților scapă artistului şi că înregistrarea cu preciziune a necesităților naționale e numai apanajul politicienilor profesionişti, adevărul e altul. Citiți articolele lui şi veți vedea că stați în fața unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie națională”.

După ce am ascultat împreună parte din textul discursului rostit de Octavian Goga la dezvelirea monumentului de la Sânnicolau Mare în 1925, noi participanții la Congresul Mondial al Eminescologilor de la Chișinău pe tema „Eminescu și Marea Unire”, la întrebarea „Între un corp de armată și poetul alături de inimile noastre”, noi toți pe cine am alege? Dacă în răspunsul Domniilor voastre alesul este Mihai Eminescu, atunci pentru ceea ce întreprindem aici, sigur, din veșnicia lui v-ar mulțumi însuși poetul, iar eu îmi cer permisiunea să vă  mulțumesc anticipat pentru acest  răspuns.

* Textul comunicării prezentate la Congresul Mondial al Eminescologilor”, Chișinău, 1-2 septembrie 2018.

Please follow and like us:
20
X

Pin It on Pinterest

X