From lyberti.com//24 iunie 2024: ,,A încetat să bată inima în flăcări a poetului Oleg GONCEARENKO, membru al Academiei Internaţionale Române pentru relaţii interculturale “Paul Polidor”(2016)”: Ultima accesare : 24 iunie 2025// „A fost urmărit, amenințat în mod repetat cu arestarea /…/, dar nu a cedat influenței invadatorilor și a părăsit teritoriul ocupat”

FRAGM. DIN POSTAREA (24.06.2024) PUBLICAȚIEI DIN CERNĂUȚI (UCRAINA// în România nu a apărut nicio știre despre moartea poetului-patriot născut dintr-un tată cazac și o mamă româncă din Soroca-n.edit.):

Scriitorul și jurnalistul Oleg Goncearenko a murit la vârsta de 65 de ani. El s-a aflat  aproximativ doi ani în Melitopolul ocupat temporar, iar recent s-a stins din viața în orașul Tartu din Estonia, a comunicat președinta Organizației regionale Zaporijjia a Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina, Olga Stadnicenko. „A trăit o viață strălucitoare, creativă, a lăsat pentru urmași o moștenire de creație bogată, a lucrat mult și fructuos cu cuvântul ucrainean, cu dragostea unui patriot al țării sale natale. Dacă nu ar fi fost această invazie fascistă, am fi citit mult mai multe din poeziile ale lui Oleg Goncearenko”, a scris ea. Scriitorul a rămas în Melitopol de la începutul ocupației, în martie 2022, până la 6 decembrie 2023, când a reușit să plece în Estonia. În timpul aflării în străinătate Goncearenko s-a îmbolnăvit grav.

„A fost urmărit, amenințat în mod repetat cu arestarea /…/, dar nu a cedat influenței invadatorilor și a părăsit teritoriul ocupat”, a declarat sindicatul jurnaliștilor.

16 POEME DE OLEG GONCEARENKO (UCRAINA) TĂLMĂCITE ÎN ROMÂNEŞTE

DE PAUL POLIDOR, MEMBRU AL ACADEMIEI DE LITERATURĂ ȘI ARTE A UCRAINEI (din  2016)

(1)
Pe malul râului,

Unde lumina albă-nchis

Se împletește cu umbre deformate

Pe albeața pietrelor

Din apele tulburi,
Lumea multicoloră
Emană un aer absurd,
Ca o mauritancă în zăpadă.

Cuiva îi pare picant,
Precum sarea în cafea.

Însă dacă
Inspiri aerul jilav
În pieptul plin
Sau
Încerci să deschizi ochii în soare,
Pătrunzând esența greșită

a rațiunii,
Atunci gâtul se sufocă
De la o tuse caustică.

Uită-te la lumea stupidă
Ca la cosmos,
Și frigul nebuniei
Va arde ochii.

Ciuleşte urechile şi vei surzi.
Iar lumina în negru-alb
Cât ai clipi va deveni neagră-roșie,
Precum cafeaua în sânge
Şi mauritanca
În focul …
===================================================================

(2)

 

Casa vibră

În timpul somnului de noapte
Fără niciun motiv aparent.

Poate că s-a smucit,

Aruncându-se în urma 

Ţipetelor de despărţire ale berzelor.

Însă doar păcatele și eu –
Greutate de neridicat, de neînvins,
Ca un adaos suplimentar
La gravitația pământului.

Berzele s-au topit în depărtări.
Iar casa a rămas.

De la o mişcare, aparent fără sens,
Dens
Au apărut crăpături în perete.

S-au ridicat învârtejit, împletite.
Din modelul lor apăru dintr-o dată
Conturul Maicii Domnului.

Și-acum, în zorii zilei,
Mâna mea
Îşi ia zborul pentru o rugăciune.

Dar în apropierea inimii
Îngreunându-se, moare.
De vreme ce icoana n-are chip.
Nici ochi. Și, totuşi,

Atât de puternic plânge
Prin ploile de toamnă…
=======================================================================

 

(3)
Am avut noroc să trăiesc
Până când am înţeles 

Melodiile jazz-ului.

 

Prin paleta de sunete
Să desenez un timp cu palma
Traseul imaginar al unui
Cântec fierbinte, tropical,
Aspru.

Trebuia să fie aşa
Pentru a visa mai puțin.

Pentru a nu mai avea poftă
Să ne întoarcem
La cele clasice.

La urma urmei, operele clasice

Te fac să priveşti îndărăt.

Și te cheamă înapoi,
În trecut, unde caii visează
În iarba de stepă.

Aici totul este mai ușor, orizontul e Aproape de strigătul ciorii de câmp, Lângă care sufletul arde la sol.

Nu, totuşi ce bucurie
Din strâmtoarea strigătului disperat Al ciorilor de câmp,
Brusc să rupi zăgazurile pentru Lumea plină de spaţiu a cailor ! …
==========================================================================

 

(4)

Aş sta

Pe o verandă sticloasă,
Aproape de mare
Şi să mă uit la orizont
Prin vânt și vele.

N-aş asculta oamenii,
Ci pescăruşii,
Aşa de zgomotoşi,

Însă albi

Şi puri, ca însăşi natura.

 

Iar soarele şi-ar frânge

Razele de sticlă,

Creând din pete cu reflecţii de  

                                              curcubeu
Un desen nemaiîntâlnit
De interferări multicolore.

 

Îmi vin în fire, însă, sub trăznete

şi  bubuituri prelungi.

De fapt,
Stau pe o verandă sticloasă,
Aproape de mare,
Făcând schiţe despre
Fuziunile apei cu cerul…

====================================================================== 

 

 (5)

Azi bătrânele

Sunt grase şi obraznice.

Iar din cei de odinioară,

Mici şi trişti,

Trecuţi prin focul războiului

Aproape că n-a mai rămas.

 

Moartea le-a scris

Şi le-a interzis

Să se amestece în lume

Aşa cum s-a interzis odată  

Automobilul ,,Pobeda (Victoria),,.

 

Ce victorii mai erau

În satele văduvelor !…

 

Totuşi, automobilelor le-a fost mai uşor: Câtorva le-au mai rămas rarităţi –

Curăţate şi lustruite până la luciu,

Costisitoare.

 

Ultimele văduve rămase

Abia mai trăiesc în frig.

 

Memoria însăşi

,,Creionează,,  nu feţele lor,

Ci zbârciturile, ridurile…

 ==========================================================================

 

(6) 

Iar pescărușul chiar nu știe

Că am de gând să-l desenez.

 

El prinsese cu aripa

Fluxul de aer.

 

Și, pe valurile vântului,

Zboară deasupra orizontului –

Așa că iată un surfing de păsări.

 

Interesant,

Dar oare există undeva

Tsunami de aer?

 

Aș fi dorit să zbor

Precum acest pescăruș,

Încât așa de ușor

Să realizez irealizabilul

Pentru a vedea taina tainelor,

Pentru a mă uita, simplu,

La nemărginirea lumii.

 

Numai că, lângă mine, dintr-o dată

Un om, neașteptat,

Îndreptă aparatul de fotografiat

Dorind să  “dea clic pe”

Soția sa, peisajul și țărmul stâncos.

 

La o parte!

În lături!

Nu vezi că fotografia opreşte

Mișcarea pescărușului,

Îi  frânge brusc zborul…

=========================================================================  

 

(7) 

Cât de ciudat: “Tu” –

Îți spun.

Tu despre tine însuți

Spui “Eu”.

Mie, la fel, îmi zici “Tu”.

 

Pasămite,

Ne-am zăpăcit cu totul

În denotații.

 

Sau noi suntem un întreg.

Jocul cuvintelor  similare.

 

Expresii ca reflecții în oglindă,

Unde nu se știe

Cine e cine.

 

Și-atunci, dacă nu contează  Însemnătatea fiecăruia dintre noi în spațiul, în care

Eu sunt doar eu,

Tu ești doar tu, prin urmare, este

Posibil să ne aflăm

În epicentrul exploziei?

=========================================================================  

(8) 

O seară-cenzor

Din nou a împrăștiat șpalturile

Frazelor, unite de muzica coroanelor Foșnitoare ale arborilor.

 

Păsări speriate

Se strânseseră, derutate, în stoluri,

Grăbindu-se să plece

Din umbrele reci de toamnă.

 

Cât ne asemănăm cu păsările.

Așa și noi, undeva, suntem

Dispersați și neînțeleși.

 

Pentru șleahticii îngâmfați  

Poetul este o dărâmătură,

Un fir de nisip, e moloz.

 

Pentru mintea lor sunt accesibili aceia,  Ale căror stihuri se numesc “texte”.

 

Astfel de poetaștri

Au rămas în Copacul Vieții de Gogoașă…

 

Și, totuși,

Ce reclamă Copacul ?

Grija noastră

De a rezista zborului

În întunericul nopții,

Iar viața aceasta

Să o strămutăm în versuri.

 

Deși, se pare, acest lucru

Nu este cea mai bună idee.

 ======================================================================== 

(9) 

Cândva, adesea, el deveni eu

În vis,

În bizare și

Morbide viziuni

Ale unui suflet sfâșiat

Și tremurând de frică.

 

Păi, omu-ăsta cu nasul coroiat

A întruchipat groaza

coșmarurilor mele nocturne.

 

Mai ales că nu puteam înțelege

Ce tot vrea de la mine.

 

Uite că îmbătrânesc.

Alaltăieri în oglindă

L-am văzut aievea.

 

Ar ieși

Că el aș fi eu.

 

Dar, iată, ieri

Deși în aceeași oglindă privii,

Nu l-am mai văzut.

 

De-acolo se uita la mine

Un bătrân încărunțit.

 

Acum sunt în așteptarea nopții,

Pentru a mă vedea din nou

Pe mine, cel știut,

Măcar în vis…

 =========================================================================

(10)

Nu este clar de ce

Cineva a construit un pod

Fără să existe nici un râu.

 

… Și, dacă râul,

Văzând golul de sub pod,

S-a speriat

Și, pur și simplu, a plecat undeva?

 

De fapt, podul atârna

Precum un monument ciudat

Al unor idei uitate și de neînțeles.

 

Precum o cale către incertitudine,

În vremuri de neumblat,

Neunind nimic,

Nedespărțind pe nimeni,

Podul stătea spânzurat peste abis

Doar pentru el însuși.

 

Pe el nu se perindă trecători,

Pe el nu se plimbă îndrăgostiți,

Pentru că el este doar al meu.

 

Și, totuși, la alte dimensiuni

Acest pod, schiță în alb și negru,

Poate capta viitoarele curcubee…

===============================================================================

(11)

Acest oraș

Este un imens furnicar,

Care a răsărit

În câmpia nepopulată

Din întâmplătorul vis

Al unui om.

 

Apoi sute de mii de oameni

Au recunoscut mirajul pe nisip.

 

De aceea fiecare și-a adus

Propria cărămidă,

Și-a bătut cuiul

Ca să crească biserici, case,

Școli, cetăți,

Spitale și… închisori.

 

Orașul este doar un vis bolnav,

O utopie a sufletelor rănite,

Creată prin puzderia de mîini

În spații goale.

 ==========================================================================

(12) 

Nuia cu nuia, rămurică cu rămurică,

Ziua toată am dus, am purtat  dintr-un loc În altul, am aranjat, am îmbinat,

Am înnădit, am împletit

Căptușind cuibarul cu puf.

 

Însuflețit de o construcție ciudată,

Îmi păream mie însumi pasăre.

Și se făcea în vis că termin de construit

Casa păsării, cu spinarea

Încovoiată de truda grea,

Că aripile se smulg, se desprind și scapă,

Se deschid larg și pornesc în goană spre Înaltul cerului. Dacă sunt șoim,

Înseamnă că trebuie să zbor,

Iar dacă sunt înger,

Trebuie să înfăptuiesc minuni.

 

Numai că eu nu zbor niciunde

Și nici nu fac minuni.

Cuibarul s-a fărâmițat,

S-a năruit.

 

Din praful de var stins și din frunze

Se ivi un bătrânel pădurar, care

Mormăi, încă buimac de somn:

• Nu te mai preface, încetează!

Însă aci  

Se transformă în vreascuri pentru foc.

M-am trezit…

Of, nu… e-n zadar !… 

========================================================================= 

(13) 

Pe fruntea cailor

Arde o stea,

Strălucind cu irizări de argint.

 

Însă caii

Își ating frunțile

Ca într-un sărut.

 

Ca și cum stelele,

Pe care Universul le lasă să cadă

Pe frunțile bombate ale cailor,

Se sărută prin raze.

 

Așa că iată

Cum caii îndrăgostiți

Știu să se sărute,

Și este așa de rău pentru tine,

Care nu ești decât un om.

 

Pentru că oamenii nu știu

Cum să devină co-tangenți

Cu alte lumi…

Iar stelele nu le remarcă fruntea.

========================================================================== 

(14) 

Te culci după miezul nopții

Și te trezești târziu.

Ești o bufniță.

Așa mi-a spus odată

Un specialist renumit.

 

A avut dreptate.

În fapt, bufnița este

Semnul nopților nedormite

Și zborurilor tăcute printre stele.

 

Este diferită nu numai de mine,

Ci de întreg neamul meu

Cu suflet liric,

Și de poporul meu

Cu destin tragic.

 

Iată ca bufnița strigă în întuneric.

Iar sufletul răspunse strigătului,

Un pic stins și scurt.

 

Știi, berzele și privighetorile

Ne sunt oaspeți cât le este cald.

Când vremea se face rece, pleacă.

 

Dar bufnița rămâne

Permanent cu noi,

Ca un înțelept și de pradă

Totem …

======================================================================== 

(15)

Când te uiți la o femeie

Prin linia ploii,

Dintr-o dată, se pare că între voi crește

Un perete de granit, tot mai sus.

 

De capricii nici cale întoarsă,

Nici mai multe întâlniri nu vor fi.

 

Te scufunzi încet în șuvoaiele ruperii de Nori. N-ai nicio scăpare.

 

Dar

Trec câteva secunde,

Ceasuri sau veacuri,

Şi, poate, mii de ani.

 

Sezonul ploios trece,

Cum totul trece în această lume.

 

Și, ca întotdeauna,

Întâlnirea avu loc.

 

Îi mărturisești ei, iubitei,

Toate suferințele și temerile tale.

Iar femeia zâmbește brusc trist

Și spune liniștită:

Știi,

Mai îngrozitor decât toate este

Să mă uit în ochii tăi

Printre lacrimi…

==================================================================== 

(16)

Clipa s-o opresc, mă deșir,

Mă zbat fără rost;

Și-am rupt anevoiosul fir

A tot ce a fost.

 

Că dețin comanda credeam

Fugii din robii;

În van m-am grăbit, când treceam

Capătul Lumii…

 

Acolo sunt aceiași nori,

Stepe în lărgimi;

Și munți, și râuri lângă flori,

Stânci pe înălțimi.

 

Pricepeam al artei secret

Poeme născând.

Și peste umăr șevalet

Din aripi dansând.

 

La răscruce, din căutări

Renășteam ca-n schit

Și în expresivitate

Mă scăldam uimit…

                                                             Tălmăciri de Paul Polidor