Paul Polidor: Mircea Ștefan – alungat din singurătate

Aniversări în cadrul Festivalului Internațional ,,Paul Polidor” de Interferențe Culturale (nov.2017)

Poetul Mircea Ștefan (Cleveland-Ohio/S.U.A.):

70 de ani de viață

Paul Polidor: Mircea Ștefan – ALUNGAT DIN SINGURĂTATE ŞI GĂZDUIT DE METAFORĂ*

 

Volumul semnat de poetul american de origine română Mircea Ştefan păstrează, ca şi în precedentele cărţi publicate, o legătură intimă cu spaţiul, geografic şi spiritual, românesc, pe care îl evocă des în respiraţii poetice (de cele mai multe ori forme scurte), aproape reinventând eliptismul sintagmelor expresive. Despre acest aspect de neignorat, ba chiar axiologic de recognoscibilitate a unei maniere estetice, în opinia noastră, scria acum câţiva ani criticul literar Ştefan Damian, relevând “aceeaşi obstinaţie a autorului de a ilustra prin cuvinte extrem de puţine tocmai teama de cuvânt, de afirmare prin intermediul lui a unor sentimente profunde, trăite paroxistic.”

Cine citeşte cărţile de poezie ale lui Mircea Ştefan se poate minuna de faptul că autorul, de cincisprezece ani «  trăitor » în State, nu s-a « americanizat » în planul sevelor poetice, rădăcinile ancestrale cu plaiul ondulatoriu al lui Blaga « glăsuind », aşa cum spunea Ştefan Damian, despre ,,legăturile indestructibile cu lucrurile obârşiei ardelene,, , de multe ori ,,punctate,, în volume diferite, îmbrăcând rememorări lirice de genul : ,,sus pe un deal dincolo de Carpaţi / acolo unde începe copilăria,,(Întru o vară spre nord) sau ,,nicicând nu vom şti ce s-a întâmplat / cu inima lui Iancu,, (Cuvântul împăratului) ori ,,ca un septembre trist / Ardealul / fără atâtea biserici de lemn,, (Ardealul). Chiar dacă România de suflet a lui Mircea Ştefan ,,desenează,, acum feed-back-uri  transatlantice, poetul încearcă să se detaşeze de zvâcnirile romantice printr-o privire lucidă şi rece, precum ortografiile Nordului, hălăduind pe dealuri transilvane ori pe întinderile lacurilor americane, un soi de retragere discretă în solitudine.

——————————————–

*Prefața volumului ,,Alungat din singurătate,, de Mircea Ștefan (Editura Fundației ,,Paul Polidor,,-București)

 

Întrebându-ne de ce poetul şi-a ales drept titlu al volumului de faţă, cel mai recent, ,,Alungat din singurătate,, , am observat că imaginea singurătăţii la Mircea Ştefan este, alături de ,,septembre,, , un simbol recurent. Apare atât de des în versurile lui încât pentru un neiubitor de poezie ar deveni enervant. Dar pentru lirici peregrinările lui Mircea Ştefan prin grădinile semiramidice ale singurătăţii reprezintă o călătorie unică (prin volumele autorului, anterior apărute acestuia) la mesele unui festin metaforic: ,,cum vă primim noi / într-o nouă comedie a literaturii / când /  ochiul singurătăţii a plesnit / ca un bici,, (Anotimp)

,,învaţă-mă să mor / mai demn decât îmi pot eu închipui / să pot trăi / ca voi în singurătate,,(Undeva)

,,singurătatea ninge / pe o mare de sânge,,(Singurătatea)

,,şi totuşi undeva / a rămas printre noi / singurătatea,,(Călătorie pe valuri)

,,postmortem / rostim / atât de împlinit în singurătate ,, (Zbor)

,,casa din câmp / grădina / iar ce rămâne prietene / să o numim pe scurt / singurătate,, (Amintire despre oraşul soarelui)

,,el stă acolo trist / însingurat / privind acelaşi nord spre care am plecat,, (Vine decembre)

,,uneori zgomote / peste întreaga singurătate a destinului,, (Somatică)

,,fructe mari roşii precum singurătatea,, (Cina cea de taină)

,,neputincios animal / acest secol,,(Singurătăţile secolului)

,,singurătatea ne calcă pe nervi,,(***)

,,noi prin această lipsă vom trece / aşa tot singuratici într-un septembre dus,,(Durerea mamei)

,,pierdut în singurătate / septembre / lagună de suflet poporului meu,, (***)

Versurile volumului de faţă sunt impregnate de acelaşi simbol al singurătăţii, de vreme ce primul capitol ,,Din singurătate,, garantează forma împlinită, rotundă a simbolului de la primul la ultimul poem ale cărţii : ,,atât de firav destinul unei lumânări / atât de singur într-o dimineaţă,, (Amintire)  Între spleen-ul societăţii contemporane şi tehnicizarea majorităţii reperelor cotidiene, poetul se retrage în introspecţii asupra meditaţiei de sorginte livrescă (,,e o trudă ascunsă printre cuvinte,,), întrucât ,,prin mecanismul oribilei scoici / prea puţini au ales / singurătatea din peşteri / unde umbrele joacă un destin pe pereţi,,(Trudă ascunsă). Poet eminamente reflexiv, iar nu declamativ, Mircea Ştefan brodează în multe din poemele sale, în cuvinte căutate sau aşteptate cu înfrigurare, stări şi emoţii filigranate :,,durerea este ochiul / şi cel mai pur contur / albul singurătăţii / din care mă compun,, (Tăcerea ruginind printre vânturi) // ,,case cu amintiri vechi / bătrâni  bântuiţi de singurătate / melancolie / tramvaiul 5 / iluzie prin staţii neumbrite / senzaţie cu fluturi,, (Tramvaiul 5) Lângă morfologii interioare, poetul conjugă solitudinea paginii ,,ce mai desparte clipa / de simbolul culorilor,, şi în care chemarea atavică a sângelui din spirit se întrupează în ,,cuvântul canibal ce ne separă / pe vârful unui munte de cristal,,(Unul din timpurile trecute ale singurătăţii). Reminiscenţe ale lecturilor de tinereţe, în special din poezia germană şi austriacă (,,eu cred că Rilke nici n-a existat / a fost un înger trist coborât printre noi,, din poemul Amintire din vremurile când am fost soldat, publicat în volumul ,,Ortografiile Nordului,,) se regăsesc în creionări ale unei atmosfere lirice de imponderabilă difuzie a luminii, în  descendenţa poemului Ein Winterabend / O seară de iarnă de Georg Trakl : ,,întunericul se împrăştie lent / apare lumina / cel care vine / vine / de foarte departe / tristeţe din zăpada unei nestinse şoapte,,(O seară cu tristeţe lângă singurătate).

În aria culturologiei se plasează şi diferite parabole, de provenienţă biblică sau mitică, la care autorul face subtile trimiteri, aşa cum, bunăoară, este acea ,,replică,, la imaginea fiului rătăcitor :,,cu ce cuvinte te vom aştepta / şi pâinea o vom rupe de la gură / viţelul cel mai gras ne va lăsa / un gust de sărbătoare mult aleasă /…/ înmiresmând tăcerea de se poate / ne vom întoarce iar în zi iertată,,(Risipitorul) Uluitoare rămâne ,,îmbălsămarea,, în mitul ikarian şi urmările acestuia, Mircea Ştefan imaginându-se ,,înzidit ca Ana lui Manole,, , după spusele proprii, ,,într-un spaţiu ideal precum cel al Ardealului,,. Atmosfera creată, cu puternice reverberaţii de strană şi voci religioase, amintind de interferenţa dintre cărţile vechi bisericeşti cu litere slavone şi spiritualitatea românească, ne conduce încet paşii ,,spre seară / când ardeau copaci / departe corul viu / al grupului de maici / cărări de vânt / spălate iar / se surpă cerul / roşu spre Ardeal./ …/ doream ca Ana / să mă uite viu / să mă strecor / în zidul greu să ştiu / cum e acolo / când va fi să scriu,,(Vecernie)

Dorind parcă să contracareze preponderenţa textelor poetice scurte, paginile cărţii ne întâmpină cu câteva poeme (având o desfăşurare mai amplă), ce întind punţi dinspre spaţiul românesc spre istoria rudelor noastre mediteraneean-italice, dar şi spre alte spaţii. De aceea,  nu întâmplător acest volum apare într-o colecţie de interferenţe culturale, autorul reclamând atât apartenenţa la pământul celor mai vechi şi mai drepţi dintre traci,   cât   şi   la   tărâmul   universal   al   celor  liberi,  nord-americanii admirând (în secret, probabil) în Mircea Ştefan şi pe descendentul Transilvaniei lui Dracula, sorbind cu nesaţ „sângele” poeziei.  Zgârcit cu propriile-i forme prozodice, iată că în acest volum Mircea Ştefan lasă luminii tiparului, după mulţi ani, o capodoperă: poemul „Savonarola” (de altfel, „născut” în vremurile lui Ceauşescu), subtilă parabolă a formelor de dictatură. Autorul consideră acest poem ,,mai mult o revoltă internă, mai ales că Nichita a scris un poem superb dedicat lui Savonarola. Şi-apoi îl aveam în minte permanent pe marele rus Serghei Esenin cu voi, cai, voi, cai, şi voi, sănii, sănii, şi el  -colosal!- bătea în neştire patul cu hainele ude.” De altfel, în poemul ,,Balada soldatului,, ne trec prin faţa ochilor, poate involuntar, imagini din filmele ruseşti ale anilor 40-50 ai secolului trecut (gen Sorok pervâi // Al patruzecişiunulea sau Ballada o soldate / Balada soldatului), mustind de eternul sentiment al dramelor interioare produse de absurditatea războiului, dar şi de asumarea   unui   destin   implacabil   sub aura necuprinsului: ,,când mama durere e-n tot / şi-noată-n izvor / sărutat de lumină / un palid fecior /…/ o mare de grâu / e luată cu-asalt /…/ ce veşnicie aşteaptă / acum / să înghită un tren / încărcat / cu soldaţi / ca un prun,, (Balada soldatului). Poate că nu mai are rost să comentezi un poem ca ,,Savonarola,, după ce Nichita a scris pe aceeaşi temă, poate că Nichita, cu generozitatea proprie doar  marilor  artişti, ar  fi  spus: Bătrâne, lasă, e bine…  Iar mă doare-un cal măiastru!… Metamorfozarea fiinţei umane în funcţie de greutatea feţelor puterii este, de fapt, marea problemă a istoriei universale, şi Savonarola nu face excepţie. Există o replică în filmul ,,Cel mai iubit dintre pământeni,, ,realizat de Şerban Marinescu după opera  lui Marin Preda, când torţionarul-şef   îi  spune victimei: ,,Ce mi-ai face tu dacă ai avea puterea!…” La Mircea Ştefan încolţirea formelor mentale de expresie dictatorială capătă siaje rafinate, alternând disimularea cu nebunia curajului:,,…unde este mâna să mă scape / de reflectarea în atâtea ape / Savonarola a privit spre Orion / apoi a spus / să renunţăm la culori / să le ardem / se pierde vremea-n contemplarea lor / sunt numai vanităţi şi umbre goale / a spus-o-ntr-o tăcere lângă moarte / ard pânzele în pierdere şi fum /…/ unde sunt caii mei Savonarola / să ardă ora sub copita lor,, (Savonarola unde sunt caii mei) Întoarcerea acasă, o temă extrem de folosită în culturologia universală, îmbrăcând variante de ,,manifestare,, artistică între kitch-ul electoral românesc şi alte forme, mai ,,aşezate,, estetic (vezi cântecul, devenit celebru în interpretarea lui Tom Jones Green, green grass of home-1966 // sau filmul lui Stere Gulea din 1978 Iarba veche de acasă, cu o interpretare de excepţie a regretatului Vasile Niţulescu, secondat convingător de Florin Zamfirescu // ori Coming Home, tot din 1978, o dramă regizată de Hal Ashby, având ca protagonişti pe Jane Fonda şi Jon Voight ş.a.) se întâlneşte la Mircea Ştefan cu omul muntelui, ,,cumpărat,, de câştigurile băneşti din arealul carierelor de piatră sau cel al minieritului, destinul oamenilor ajungând să se confunde, în timp, cu cenuşiul cărbunelui. De aceea, singurul refugiu a rămas, pentru câteva generaţii de muncitori şi truditori în zonele preurbane şi urbane, gândul reîntoarcerii acasă, la atmosfera patriarhală a casei părinteşti, la natura înţeleaptă, la cuminţenia locurilor, la frumuseţea morală a ţăranului român:,,…numai ierburi. Un ţăran / gândul lui în iarbă îşi caută inima /…/  de ce să ridic un văl de pe suflet. aceşti oameni / păşind în altă eră / iar ritmul transformărilor creşte / cărbune şi piatră; mişcare de aer mai mult / senzuală / braţul imens al cupelor / precum un Ciclop răstignit / a vorbit şi apoi aprinzând o ţigară / mai mult în şoaptă l-am auzit; eu nu mai plec / de aici nicăieri / uneori vine vântul, noapte. imagini de august / în explozie. paharul de ţuică rămâne gol / confesiuni de credinţă. câteva clipe oraşul / dar unde sunt rădăcinile lor. ţărani ce-au / pierdut bucuria aleasă de-a atinge în treacăt / o creangă de prun. şi cine le lasă o / clipă speranţa,,(Cărbunele – un poem lung).

Călătoriile interculturale propuse de Mircea Ştefan se deschid, ,,mişcându-se,, între tendinţe şi căutări în arte şi literaturi, în epoci istorice diferite, aparent ireconciliabile : între amarul cucutei socratiene şi Podul Mirabeau, cântat de Guillaume Appollinaire (,,este o ordine sacră / în această traversare de cuvinte / cohorte condamnate la moarte de zei,,-Ultimul chin al lui Socrate // ,,câteva clipe eterne sub podul Mirabeau / vom reciti poemele pentru Madelaine / sau caligramele / vom bea alcooluri ca aerul de pe Himalaia / voi ziceţi / la France / la France est la patrie des poètes…,,-Cimitirul de vise); sau între inevitabila Americă unde nu te poţi juca de-a catifeaua revoltei, dar care şi-a dus războaiele în ultima perioadă pe pământul altora (,,să crezi în revoluţii / dar nu de catifea / să crezi în liniştea ce te-nconjoară / aici în America / şi să aştepţi zăpada / de dincolo de ea,,-America…America) şi poezia modernistă spaniolă, sugrumată de regimul lui Franco, deschizând uşa damnată  copiilor care mor înaintea părinţilor (poetul Antonio Machado / ultimul exilat de pe Terra a murit nu departe de / patrie /…/ pe dunga unui nor,,-Umbra unui poem dureros de lung).

Mircea Ştefan rămâne un incurabil căutător de metafore, oaze de frumuseţe estetică fără să bruscheze forma, un american cu sufletul etern înzidit în Ardeal (de la Ana lui Manole ,,citire,,) şi unde ramuri ale poeziei universale stau la taifas cu seve ale pământului românesc…

 

Paul Polidor,

Bucureşti