Polidor Fest.On-line XXII: Prof.Univ.Dr.D.Copillin, o nouă tinerețe spirituală la 90 de ani
International Polidor-Fest.On-line XXII marchează o nouă tinerețe spirituală pentru eminescologul Dumitru Copilu-Copillin la 90 de preprimăveri cu ,,privirea” analizelor și cercetărilor domniei-sale către posteritate… Prof.Univ.Dr.Dumitru Copilu-Copillin este membru al Departamentului Onorific ONG:,,Academy of International Interferences Paul Polidor” din anul 2016.
„Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Atenei, apoi, de dincolo de Tisa, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, în Albania, Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, până aproape de Odesa şi de Kiev” (Mihai Eminescu, „Românii Peninsulei Balcanice”)
Fragment din OPERA CULTURALĂ COPILLIN:
,,/…/Numai cu timpul, însă, am fost în stare să intuiesc, ceea ce apoi mi s-a adeverit, anume că „limgua nostrica”(limba geto-dacilor) / din care se trage limba noastră (rumână / română) actuală, în care eu, ardeleanul, nici la vârsta senectuții nu am uitat încă să „vorovesc” (în graiul neaoș din satul ardelean natal, marcat și în textul de față adesea cu explicații sau între ghilimele). Am în vedere chiar limba în care vorbeam și încă vorbesc curent cu consătenii, mai ales când mă aflu în satul natal, de asemenea limba în care acum mi se solicită să evoc în scris amintirile din anii copilăriei și nu cred că mă voi putea abține să scriu „mai încolo” / în paginile care urmează, în stilul și forma în care ar cam fi vorbit – în limba lor vorbită – străbunii noștri daci, potrivit dovezilor geo-etno-genetice aceștia au moștenind-o de la geții care vorbeau maitotașa în teritoriile geto-traco-dacice în urmă cu 6-7 mii de ani î.Hr. În cărțile istoricilor străini, iar în ultimii ani și în cărțile savante românești din ultimii ani se demonstrează că „limba țărănească”, a românilor din satele ardenești, până în zilele noastre ar arăta cam cum arăta limba vorbită de străbunii noștri daci, care atunci în vremea lor se numea „limba theodisca”, un fel de „latină vulgară”, comună în spațiul carpatic și extra carpatic – vatra comună cu centrul în Ardeal – atenție, încă înainte de apariția Imperiului Roman, la mijlocul mileniului I î.Hr. Câteva date-eveniment lămuritoare: de-a lungul istoriei Imperiului Roman, – întemeiere în anul 509 î.Hr. (ca stat roman post-republican, primul monarh Cezar August, 27 î.Hr.) și desființarea în anul 1453 – culmea dezvoltării lui fiind atinsă în evul mediu de Imperiul Roman de Răsărit sau Bizantin (denumirea oficială fiind unica Ρωμανία / Romania / Basileía Romaíon), avînd capitala la Constantinopol (330-1204 și 1261-1453, denumirea capitalei venind de la Împăratul Constantin cel Mare / recunoștea că e dac /, care a oficiat creștinismul ca religie de stat în 330 d.Hr.); limbile oficiale ale imperiului erau greaca (în vorbirea curentă și în administrație, iar, ca obiect de studiu, în instruirea elitelor). În contrapondere cu limba geto-traco-dacă, de la care, firesc, nu se putea altfel, dovadă borna cronologiei, noul imperiu preia alfabetul, cifrele, vocabularul, structura – se știe doar că romanii și dacii vorbeau pomenita mai sus ”latină vulgară”, comună, susținută continuu prin vorbirea / comunicarea orală și de numeroșii împărați, ca și de notorietățile din multe domenii, care erau daci – însă, mai ales după înființarea capitalei Roma, oficială devine și limba latină (adică latina scrisă, o limbă artificială creată de sacerdoții Curții Imperiale – pentru elite, devenind prin impunere limba conducerii, limba Curții de Justiție, limba documentelor oficiale de identitate și administrație, cu timpul practicată în afaceri, diplomație etc, urmând a înlocui greaca, chiar și după epoca istorică milenară a „școlarității”, adică după apariția cărturarilor, a lingviștilor, a grămăticilor, care (o dată cu preluarea adaptată a culturii grecești) au unificat „dialectele” din toate imperiile supuse. În prezent latina mai dăinuie ca limbă liturgică a religiei catolice, este viabilă în știință (denumirile științifice practicate și azi) și, deși considerată „limbă moartă”, în literatură încă mai excelează prin reușite traduceri (de pildă, în ce ne privește, traducerile din Eminescu), iar ca pretinsă limbă „internațională”, în scris și vorbit pentru cunoașterea și înțelegerea internațională a fost înlocuită de mai vechea esperanto și mai noua ido.”
DUMITRU COPILU-COPILLIN